Un individ periculos

CAPITOLUL I

Moartea lui John Millinborn

„Nu știu dacă există o lege care să mă împiedice să o fac dar, dacă există, va trebui să cauți să o ocolești. Ești jurist deci vei ști ce-i de făcut.”

Muribundul privi fix în ochii vechiului său prieten, care îl privea cu milă și citi în ochii lui un consimțământ. Nu se putea imagina diferență mai mare ca cea existentă între cel culcat în pat și silueta fină, îngrijită a celui ce era așezat lângă el. John Millinborn, bine clădit, fusese un sportiv, cu voce puternică și mâini mari și îndemânatice; James Kitson iubise întotdeauna studiul, își petrecuse viața în birourile prăfuite ale tribunalelor.

Și totuși, între cei doi oameni — armatorul milionar și marele avocat — așa de diferiți în gusturile lor și felul de viață, există o prietenie profundă și sinceră. „Voi face tot posibilul, John. Dar îi lași acestei fete o mare responsa­bilitate cu suma de 2 milioane și jumătate de lire.”

„Mă eliberez de o responsabilitate și mai mare, Jim. La moartea tatălui meu am primit eu și sora mea câte o sută de mii de lire. Eu mi-am sporit partea și am făcut un milion dar nu asta e important. Pentru că sora mea era bogată și cu un caracter independent și-a stricat viața; știindu-se că are bani, bărbații cei mai josnici au încon­jurat-o și ea l-a ales pe cel mai rău dintre ei”.

După ce tăcu un moment pentru a-și recăpăta respirația, continuă: „S-a căsătorit cu un mizerabil care a ruinat-o, i-a cheltuit ultimul ban și a abandonat-o plină de datorii, cu o fetiță de o lună. Sărmana mea Grace a murit… el s-a recăsătorit. Am încercat să iau copilul dar el l-a păstrat ca zălog. I-am pierdut urma când fetița avea doi ani și nu am mai regăsit-o. Abia acum o lună am aflat totul.

Acest om era un escroc internațional, căutat de poliție.

A fost arestat la Paris și condamnat sub numele lui adevărat, căci cel cu care se căsătorise era fals. La elibe­rare și-a reluat numele adevărat și, bineînțeles, a schimbat și numele copilului”.

Avocatul se înclină:

— Și vrei ca eu …

— Înregistrează testamentul meu și caut-o pe Olivia Predeaux. Ea nu trăiește sub acest nume; știi numele pe care-l poartă și ți-am spus unde locuia. Nimeni nu o cunoaște pe Olivia Predeaux; tatăl său a dispărut când avea șase ani și probabil că este mort iar mama sa vitregă care a crescut-o, ignoră rudenia ei cu mine; apoi a murit și ea și micuța muncește de la vârsta de cincisprezece ani.

— Deci nu trebuie să-i spun nimic?

— Nu înaintea căsătoriei. Supravegheaz-o Jim! chel­tuiește oricât și nu căuta s-o influențezi… doar dacă nu cade în mâinile unui mizerabil.

Vocea sa, care își reluase vechea forță, încetă deodată și capul îi căzu pe pernă…

Kitson se sculă și alergă la ușă. Aceasta ducea spre un salon spațios prin ferestrele căruia, larg deschise, se vedea o mare suprafață a câmpiei din Sussex. Un bărbat era așezat pe marginea ferestrei cu bărbia în mână privind largul câmpiei.

Avea circa 30 de ani și purta bărbuță. S-a sculat când avocatul a intrat în cameră.

— E ceva în neregulă? întrebă el.

— Cred că a leșinat. Vrei să vii doctore?

Tânărul se îndreptă rapid spre pat și examină bolnavul.

— Ei, bine?

Doctorul dădu din cap:

— Greu de spus. Inima este epuizată. Are un medic de casă?

— După câte știu, nu. Detestă medicii și de altfel nu a fost niciodată bolnav. Mă întreb cum de v-a suportat.

— N-avea de ales pentru că i s-a făcut rău în tren. Eram din întâmplare în același compartiment. L-am adus aici și m-a rugat să rămân. Este ciudat că un om atât de bogat ca domnul Millinborn să nu fie însoțit de un servitor, și să trăiască singur în această casă nu mai mare ca o vilă oarecare.

Cu toată neliniștea sa, Kitson nu se putu împiedica să nu râdă.

— Aparține acelei specii de oameni cărora nu le place să se afișeze. Nu cred că a cheltuit mai mult de o mie de lire pe an pentru el în orice perioadă a vieții. E prudent să-l lăsăm singur?

Doctorul făcu un gest de neputință.

— Nu pot să fac nimic, nu mi-a permis să chem un specialist și cred că a avut dreptate. Se întoarse la căpătâiul bolnavului și avocatul îl urmă. John Millinborn părea că avea un somn agitat și, după ce doctorul îl examină din nou, cei doi bărbați se reîntoarseră în salon.

— Și-a făcut testamentul?

— Da! răspunse Kitson.

— Aș avea nevoie de stricnină! zise deodată doctorul, în caz că…?

— Trimitem pe cineva sau preferi să merg eu? propuse Kitson. Se poate găsi în comună.

Doctorul făcu un semn afirmativ:

— Prefer să mergeți dvs. Am trimis mașina la Eastbourne ca să caute ce n-am găsit aici. Mi-e teamă ca farmacistul să nu refuze să dea servitorului stricnina chiar cu rețeta mea căci nu sunt de pe aici.

— Voi merge cu plăcere, mersul îmi va face bine, zise avocatul. Dacă putem face ceva pentru a prelungi viața sărmanului meu prieten…

Doctorul scrise rețeta și o dădu lui Kitson. Hill Lodge, proprietatea lui John Millinborn se află pe vârful unei coline. La jumătatea sa drumul străbătea o pădurice de frasini pe care John Millinborn o populase cu fazani. În momentul în care Kitson intră pe plantație auzi un zgomot de crengi călcate.

— Cu siguranță că nu am dreptul să fiu aici! spuse un bărbat cu o voce răgușită, îndreptându-se spre avocat.

Ne­cunoscutul avea o atitudine degajată și făcea tot posibilul să atenueze impresia defavorabilă a aspectului său neplăcut. Putea să aibă la fel de bine 50 sau 60 de ani. Hainele sale rupte și slinoase erau totuși bine croite. Cămașa era murdară, cu gulerul zdrențuit, dar cravata sa șifonată era împodobită cu o camee. Fața lui a atras atenția lui Kitson: era ceva diabolic în figura lui buhăită, în ochii întunecați ce luceau sub sprâncenele negre și groase.

— Bănuiesc că nu am dreptul să fiu aici. Ciudat, foarte ciudat.

Râse ca un astmatic și deodată începu să spună ob­scenități încât avocatul rămase uluit.

— Scuze… scuze! spuse oprindu-se la fel de brusc cum începuse. Vezi, când un gentleman are necazuri… Se căută în buzunare și scoase un monoclu pe care-l puse la ochi. Era în aspectul acestei epave umane ceva cinic care-l neli­niști pe avocat.

— Nu am dreptul?! Dacă aș putea să fac ceea ce doresc aș suci gâtul la toată lumea.

— Ce cauți aici? îl întrebă sever, avocatul. Ești pe o proprietate particulară!

— N-am dreptul? n-am dreptul? Bine… își scoase melo­nul cu un gest larg arătându-și chelia, se întoarse și plecă legănându-se.

Kitson se grăbi spre comună. După o oră se întoarse la vilă. Doctorul stătea la fereastră.

— Cum se simte?

— Aproape la fel. A avut o criză. Ați adus stricnina? Luă pachetul cu medicamente și-l puse pe marginea fe­restrei.

— Sincer, doctore! ce crezi de starea lui?

— Nu cred că-și va recăpăta cunoștința.

Avocatul avu un șoc. Sperase că finalul nu va fi atât de aproape. Merse spre camera prietenului său urmat de medic.

John Millinborn zăcea pe spate, cu ochii închiși. Fața sa era palidă, cu mâinile crispate la gât iar cămașa sfâșiată la piept. Avocatul se aplecă cu ochii umezi și puse mâna pe fruntea lui.

— John! John! murmură el cu ochii în lacrimi. Își șterse fața cu batista și merse la fereastră… privi peisajul, apoi începu să se plimbe prin cameră. Bolnavul nu se mișcase. Avocatul se gândi la fata știută numai de el: ce va face cu milioanele pe care le va moșteni în curând?

— Jim…Jim!

Se întoarse brusc. Era vocea lui John Millinborn.

— Vino repede! Doctorul se repezi spre patul bolnavu­lui. Millinborn se ridicase și privea fix pe avocat.

— Jim, el… Capul îi recăzu pe piept și doctorul îl întinse cu grijă pe pat.

— Ce s-a întâmplat John? Spune-mi prietene…