Mesaj din Vietnam

PARTEA ÎNTÂI

STATELE UNITE:

SAVANNAH…

BERKELEY…

Noiembrie 1963-Iunie 1968

Capitolul 1

Era o zi răcoroasă și mohorâtă în Savannah, iar dinspre ocean sufla lin o briză proaspătă. În Forysth Park pământul era acoperit de frunze, câteva perechi se plimbau mână în mână; niște femei stăteau de vorbă fumând o țigară înainte de a se întoarce la slujbă. Dar în liceul din Savannah coridoarele erau pustii. Clopoțelul sunase la ora unu și toți elevii erau în sălile de clasă. Se auzeau râsete dintr-o clasă dar în cele mai multe era liniște. Doar scârțâitul cretei pe tablă și privirile plictisite, disperate, ale elevilor din anul doi care nu s-au pregătit pentru testul surpriză. Claselor terminale li se vorbea despre colegiile pentru care vor trebui să opteze săptămâna viitoare, chiar înainte de Thanksgiving[1]. În timp ce ei ascultau, undeva departe, în Dallas, au răsunat împușcături. Un bărbat aflat într-un convoi de automobile a fost aruncat în brațele soției sale, capul explodându-i în mod oribil. Încă nimeni nu știa ce s-a întâmplat, iar profesorii continuau să vorbească monoton despre viitoarele colegii. Paxton Andrews încerca din răsputeri să nu adoarmă. Și în cele din urmă în încăperea în care nimeni nu mișca, Paxton simți că nu mai rezistă nici o secundă fără să închidă ochii.

Din fericire clopoțelul a sunat la unu și cincizeci de minute, toate ușile s-au deschis și valuri de liceeni s-au revărsat pe coridoare, scăpați în sfârșit de teste, prelegeri, literatură franceză și faraonii din Egipt. Fiecare se îndrepta spre noua sală de clasă, oprindu-se să-și schimbe cărțile în dulăpiorul de pe coridor, să glumească cu un coleg sau să râdă de o poantă bună. Și apoi, brusc, s-a auzit un țipăt. Un urlet lung, îndurerat care străbătu aerul ca o săgeată trasă de la mare distanță. Un tropot de pași, o cursă rapidă spre camera din colț, folosită de obicei doar de profesori, imagini cu încetinitorul pe ecranul televizorului, sute de tineri îngrămădindu-se îngrijorați la ușa camerei, vorbind, strigând și nimeni nu auzea ce se transmitea la televizor pentru că toți continuau să strige unii la alții să facă liniște.

— Tăceți din gură! Nu auzim nimic!

— Este rănit? Este… Nimeni nu îndrăznea să rostească acel cuvânt și prin mulțimea de tineri se auzeau aceleași întrebări:

— Ce se întâmplă? Ce s-a întâmplat?

— Președintele Kennedy a fost împușcat… Președintele… Nu știu… în Dallas… Președintele… e…

Nimeni nu vroia să creadă la început. Toți își doreau să fie doar o glumă stupidă.

— Ai auzit că președintele Kennedy a fost împușcat?

— Hm, și pe urmă? Care-i poanta?

Dar nu era o glumă. Doar discuții frenetice, nenumărate întrebări și nici un răspuns. Pe ecran se reluau imagini confuze ale convoiului de mașini care porneau în viteză. Walter Cronkite, palid ca un mort, transmitea de la fața locului.

— Președintele Kennedy a fost grav rănit.

Mulțimea din Savannah fu străbătută de un fior și parcă toți elevii și profesorii din liceu erau adunați în camera aceea mică.

— Ce-a zis?… Ce-a spus? întrebă o voce din spate.

— A spus că președintele Kennedy a fost grav rănit, îi răspunse o voce din primul rând, iar trei fete din anul întâi începură să plângă.

Paxton stătea posomorâtă, înghesuită într-un colț și îi privea pe ceilalți. Dintr-odată în cameră se lăsă o liniște sinistră, de parcă nimeni nu mai vroia să se miște, speriat fiecare că ar putea perturba un fragil echilibru din aer, orice zgomot cât de mic putând să schimbe cursul vieții lui… iar Paxton își aminti de o altă zi, cu șase ani în urmă când avea doar unsprezece ani…

— Tata a fost rănit, Pax… o anunțase fratele ei George. Mama e la spital.

Tatălui ei îi plăcea să-și piloteze singur avionul atunci când mergea la diferite întruniri și a trebuit să aterizeze forțat din cauza unei furtuni, undeva lângă Atlanta.

— E… Nu e nimic grav, nu?

— Eu…

Vocea lui George suna ciudat, iar cumplitul adevăr din ochii lui a făcut-o să-și dorească să o ia la goană și să se ascundă. Paxton avea atunci unsprezece ani, iar George douăzeci și cinci. Îi despărțeau paisprezece ani și trăiau în lumi diferite. Paxton a fost un „accident”, obișnuia mama ei să le spună prietenilor, un accident pentru care Carlton Andrews a fost mereu recunoscător dar care continua și acum să o surprindă. Beatrice Andrews l-a născut pe George la douăzeci și șapte de ani. I-au trebuit cinci ani ca să rămână însărcinată și pentru ea sarcina a fost un coșmar. S-a simțit rău în fiecare zi timp de nouă luni, iar nașterea a fost atât de dificilă încât și-o va aminti toată viața. George s-a născut cu cezariană după patruzeci și două de ore de chinuri și deși era un băiat sănătos de patru kilograme și jumătate, Beatrice Andrews și-a promis solemn că nu va mai avea alt copil. N-avea de gând să mai repete o astfel de experiență și a avut mare grijă să nu fie nevoită să o facă. Ca de obicei Carlton a avut răbdare cu ea, mai ales era nebun după fiul lui. George era genul de băiat pe care oricare tată și l-ar fi dorit. Era un băiat fericit, cu care te puteai înțelege ușor, destul de atletic și cu o foarte serioasă înclinație spre studiu, lucru care o încânta pe mama lui. Duceau o viață liniștită și fericită. Carlton era un avocat cu mulți clienți, iar Beatrice avea un rol important în „Societatea Istorică” și în „Fiicele Războiului Civil”. Viața ei era împlinită. Juca bridge în fiecare marți. Tocmai la o partidă de bridge a simțit primul spasm și i s-a făcut greață după mulți ani de zile. A crezut că a mâncat ceva în dimineața aceea și a plecat imediat acasă să se întindă în pat. Dar trei săptămâni mai târziu știa deja. La patruzeci și unu de ani cu un băiat de paisprezece ani, care tocmai intra la liceu și un soț care nu avea nici măcar bunul simț să-și ascundă încântarea, Beatrice Andrews era din nou însărcinată. De data asta sarcina a fost mult mai ușoară, dar ei parcă nici nu-i păsa. Era atât de indignată, se simțea așa de penibil să fie din nou însărcinată când alte femei la vârsta ei se gândeau la nepoți! Nu-și dorea un alt copil, nu și-a dorit niciodată un alt copil și indiferent ce-i spunea soțul ei nu reușea să o calmeze. Nici măcar micuța blondă cu chip de înger pe care i-au pus-o în brațe când s-a trezit nu a reușit să o consoleze. Luni de zile n-a vorbit decât despre cât de stupid se simțea și își lăsa copilul cu doica neagră, grasă și liniștită pe care o angajase când încă mai era însărcinată. Doica se numea Elizabeth McQueen dar toată lumea îi spunea Queenie. Și nu era de fapt o doică. Născuse unsprezece copii din care trăiau doar șapte și reprezenta una din puținele amintiri plăcute ale vechiului Sud, bătrâna doică neagră care iubește copiii stăpânei. Era plină de înțelegere pentru toată lumea, dar iubea în mod special copiii și bebelușii, iar pe Paxton o iubea cu toată dragostea unei mame adevărate, poate chiar mai mult decât Beatrice Andrews. Ea nu se simțea bine când copilul era prin preajma ei, din motive pe care nici ea nu și le putea explica și păstra totdeauna o anumită distanță față de propria-i fiică. Copilul avea întotdeauna mâini lipicioase, se juca cu sticluțele de parfum ale lui Beatrice pe care inevitabil le răsturna și se părea că mama și fiica reușesc doar să se enerveze una pe alta. Queenie era cea care o mângâia atunci când plângea, în brațele căreia alerga când se lovea sau îi era frică, Queenie nu o lăsa singură, nici măcar o clipă.

Queenie nu avea zile libere. N-ar fi avut unde să meargă chiar dacă ar fi fost liberă, copiii ei își aveau propria lor viață și nu-și putea imagina ce s-ar întâmpla cu Paxton dacă nu ar fi fost lângă ea să o ajute. Tatăl fetiței era întotdeauna bun cu ea și își iubea așa de mult copilul, dar mama ei… cu ea era altă poveste. Pe măsură ce Paxton creștea, diferența dintre ele devenea tot mai mare, iar când ajunse la vârsta de zece ani Paxton ghicise deja că nu au nimic în comun. Era greu de imaginat că făceau parte din aceeași familie. Pentru mama ei, cluburile însemnau totul; trăia pentru prietenele ei, pentru activitățile din diferite societăți, pentru zilele de bridge. Aproape că nu o mai interesa când vine soțul ei acasă, asculta politicos ce povestea el când se așezau la cină dar până și Paxton observă că mama ei era plictisită de soțul ei. Iar Carlton Andrews observă același lucru. Cu toate că n-ar fi recunoscut pentru nimic în lume așa ceva, simți și el aceeași răceală care emana din soția lui pe care o simțea și Paxton de ani de zile. Beatrice Andrews era o femeie care își făcea datoria de soție, era loială, bine organizată, bine îmbrăcată, plăcută, politicoasă, perfect educată, dar în întreaga ei viață nu simțise nici cea mai mică emoție pentru cineva anume. Pur și simplu nu era în firea ei așa ceva. Și Queenie știa asta dar folosea alte cuvinte decât Carlton; le povestise fiicelor ei că inima lui Beatrice Andrews era mai mică decât un sâmbure de piersică. Persoana de care reușise cât de cât să se apropie era fiul el George. Exista între ei o anumită legătură, pe care niciodată nu și-o permisese cu Paxton. ÎI admira, îl respecta, iar George era înzestrat cu un mod de a privi lucrurile, distant, superior, clinic care în cele din urmă l-a îndreptat spre medicină și asta a impresionat-o de asemenea pe mama lui. Îi făcea plăcere faptul că fiul ei este doctor. Era chiar mai deștept decât tatăl lui, le șoptea ea pe ascuns prietenilor ei, de fapt îi amintea foarte mult de propriul el tată care fusese procuror al statului Georgia și era sigură că într-o zi George va face lucruri deosebite. Ce va face Paxton? Va merge la școală, va absolvi un colegiu și în cele din urmă se va căsători și va avea copii. Lui Beatrice nu i se părea nimic deosebit în această cale, cu toate că era aceeași pe care și ea o urmase. La insistențele tatălui ei absolvise colegiul „Sweet Briar”. La două săptămâni după aceea se căsătorise cu Carlton. Adevărul era că deși se simțea bine în compania femeilor și căuta să fie cât mai mult în preajma lor,Beatrice Andrews nu avea mare respect pentru femei. Bărbații erau cei care o impresionau, ei erau cel care realizau ceva în viață. Și nu se îndoia nici măcar o clipă că fetița frumoasă care își punea mânuțele lipicioase peste tot ori de câte ori avea prilejul nu era destinată să realizeze ceva în viață.

* * *

Vocea lui Walter Cronkite continua monotonă în timp ce Paxton și ceilalți priveau atenți și nemișcați ecranul televizorului. Cei care mai vorbeau o făceau în șoaptă. Și tot la câteva minute Cronkite comuta transmisia spre reporterii care se aflau în holul spitalului Parkland Memorial din Dallas unde fusese adus președintele.

— Încă nu știm nimic exact, spunea crainicul de pe ecran, doar că starea președintelui este critică, dar n-am aflat nimic nou în ultimele minute.

După aceasta mâna unui profesor schimbă canalul, dar și aici se spunea același lucru. Liceenii se priveau unii pe alții cu groaza întipărită pe chip. Și din nou Paxton își aminti de George, care venise să o ia de la școală, să-i spună despre tatăl ei. Accidentul, avionul care cobora… și fața lui George în timp ce îi povestea. Tocmai terminase medicina și aștepta să înceapă un curs de specializare în Atlanta. Reușise să rămână în Sud pe tot timpul studiilor sale cu toate că tatăl lor studiase la Harvard și îl încurajase să plece în Nord. Dar Beatrice considera că este important sa rămână cât mai aproape de rădăcinile lor și să sprijine sistemul educațional din Sud.

Era ora două, iar Paxton stătea în colț abia respirând, încercând să-și spună că totul va fi în ordine, luptându-se cu lacrimile, neștiind nici ea dacă plânge pentru președinte sau pentru tatăl ei. Tatăl ei murise a doua zi după ce avionul se prăbușise, rănile lui au fost prea grave, iar soția și fiul lui au stat lângă el în timp ce Paxton a așteptat acasă împreună cu Queenie. S-au gândit că la unsprezece ani era încă prea mică pentru a fi la spital și oricum tatăl ei a rămas inconștient până la sfârșit. Nu l-a mai văzut niciodată. Plecase pentru totdeauna cu căldura, dragostea și înțelepciunea lui, cu fascinația pentru oameni și istorie care depășea cu mult granițele Sudului. Era un gentleman din vechea gardă a Sudului dar în multe privințe nu se potrivea deloc cu tiparele în care fusese crescut și asta iubea Paxton cel mai mult la tatăl ei. Asta și toate celelalte, felul în care o strângea la piept când alerga să-l întâmpine, felul în care îi povestea despre diferite lucruri când făceau lungi plimbări, lucruri care o interesau, cum ar fi fost războiul, Europa și ce a însemnat pentru el să studieze la Harvard. Îi plăceau sunetul vocii lui, felul în care mirosea, izul loțiunii de după ras care rămânea într-o cameră după ce el trecuse pe acolo… felul în care i se încrețea fața când zâmbea și când îi spunea cât de mândru este de ea… Paxton simțise că moare în ziua când se cântase „Amazing Grace” la înmormântarea lui; Queenie era în spate și plângea așa de tare, încât Paxton o auzea din locul unde se afla lângă mama și fratele ei.

Viața ei nu a mai fost aceeași de când tatăl ei a murit. Parcă ar fi luat o parte din ea cu el, acea parte care obișnuia să miroasă a flori de câmp și care îl vizita la birou în zilele de sâmbătă când trebuia să lucreze, partea care putea să-i vorbească despre lumea din jurul ei ca și cum ar fi înțeles-o și care îi punea tot felul de întrebări. Paxton avea o perspicacitate neobișnuită în ceea ce privește oamenii și odată îi spusese tatălui ei că ea așa crede, că mama ei nu o iubește. De fapt nici măcar nu o mai deranja. Era doar o observație. Îi avea pe tatăl ei și pe Queenie.

— Cred… cred că are nevoie de cineva ca George. El nu o face să fie nervoasă și vorbește despre lucruri care o interesează. El este ca și ea, nu-i așa tăticule? Câteodată când spun că îmi place foarte mult ceva, parcă se sperie.

Paxton era mult mai perspicace decât își dădea ea însăși seama; iar Carlton Andrews o știa, dar nu voia să recunoască adevărul în fața propriei fiice.

— Mama ta nu își exprimă sentimentele ca tine sau ca mine, îi spuse el încercând să fie cât mai cinstit cu ea, stând pe un scaun ce se rotea și pe care Paxton îl tot învârtea până aproape reușea să-l desfacă. Dar dacă nu și le exprimă, asta nu înseamnă că nu le are. Era de datoria lui să-și protejeze soția chiar în fața lui Paxton, deși și el știa că fetița are dreptate. Beatrice era rece ca un aisberg. Își făcea datoria, era loială și o „soție model” în propriii ei ochi. Avea grijă de casă, era politicoasă și drăguță cu el, nu l-ar fi înșelat niciodată, n-ar fi fost vulgară sau nu l-ar fi trădat. Era o doamnă în adevăratul sens al cuvântului dar și el ca și Paxton se întreba dacă vreodată iubise pe cineva sau ceva cu excepția lui George, deși până și față de el păstra o anumită distanță și răceală. Doar că fiul ei îi semăna atât de mult și nici nu aștepta mai nimic din partea ei. Dar Carlton știa, la fel cum știa și Paxton, că de la Beatrice nu vor primi niciodată dragostea după care tânjeau amândoi.

— Te iubește, Pax.

Dar ea se întreba dacă o minte sau nu. Nu-și dădea bine seama de subtilele nuanțe ale iubirii unei femei, dar Carlton avea un tablou mult mai clar în fața ochilor.

— Te iubesc, tăticule. Se aruncă în brațele lui fără ezitări și fără nici o rezervă. Nu-i ascundea nimic și el râse când ea aproape îl răsturnă de pe scaun.

— Hei, tu… o să mă faci să mă întind pe covor.

Lui Carlton îi plăcea să viseze la anii care vor urma, la faptul că într-o zi va merge la colegiul „Radcliffe” și va crește mare și frumoasă și va fi mândria bătrâneții lui. Era tot ce își dorise vreodată, prietenoasă, plină de dragoste, generoasă și înțelegătoare. Era tot ce era el însuși, chiar dacă el nu-și dădea seama.

Și apoi, el plecă, iar Paxton rămase singură cu doi străini, o avea doar pe Queenie. Învăța foarte bine și citea tot timpul. Îi scria tatălui ei, ca și cum el ar fi fost plecat într-o excursie și ar fi putut să pună o adresă pe plic, doar că de fapt nu putea. Câteodată păstra scrisorile, alteori le rupea în bucăți. Dar o ajuta faptul că-i scria. Era ca și cum încă mai vorbea cu el, pentru că nu putea să vorbească cu ei. Mama ei era iritată de tot ce îi spunea, aveau păreri diferite în toate privințele, iar Paxton câteodată simțea că venise de fapt de pe o altă planetă. Erau atât de deosebite. Iar George era ca și mama lui. O muștruluia pe Paxton să „fie cuminte” și să vadă lucrurile ca mama lor, să fie „înțelegătoare”, să-și amintească cine este, toate astea o zăpăceau pe Paxton și mai mult. Cine era ea? Fata lor sau a tatălui ei? Cine avea dreptate? Dar în adâncul sufletului ei nimic nu era confuz. Știa că felul în care tatăl ei iubise viața și oamenii va fi și felul ei de viață. Când George își termină perfecționarea la Grady Memorial și ea împlini șaisprezece ani, știa deja că va pleca din Sud și va urma colegiul „Radcliffe”. Mama ei ar fi vrut să continue să studieze la „Agnes Scott” sau la „Mary Baldwin” sau la „Sweet Briar” unde absolvise și ea colegiul și i se părea o idee ridicolă ca Paxton să meargă la „Radcliffe”.

— Nu-i nevoie să te duci la o școală din Nord. Avem aici în Sud toate lucrurile de care ai nevoie. Uită-te la fratele tău. Ar fi avut posibilitatea să meargă la orice școală din țară dar a rămas aici în Georgia.

Numai ideea de a rămâne mai departe aici o făcea pe Paxton să se simtă ca într-o închisoare. Vroia să scape de ideile lor înguste, de prietenele mamei ei, de ceea ce auzise a fi „ororile integrării”. Drepturile civile era un subiect pe care îl discuta cu prietenele de la școală, cu Queenie în șoaptă în bucătărie. Dar chiar și Queenie adera la ideile învechite că negrii trebuie să stea la locul lor și că nu au ce căuta în locurile făcute doar pentru albi. Gândul că n-ar mai exista o delimitare precisă o speria și doar copiii și nepoții ei își doreau aceleași schimbări ca și Paxton. Iar Paxton considera că lucrurile nu mai puteau rămâne la fel, erau greșite și nu-i era frică să afirme ceea ce credea sau să scrie lucrări la școală despre așa ceva. Știa că tatăl ei ar fi fost de acord cu ea, ca întotdeauna, și asta o stimula și mai mult. Era un subiect pe care învățase că nu trebuie să-l discute cu mama sau cu fratele ei. Dar în acea toamnă solicită înscrierea la vreo șase școli din Nord și la două din California. Își trimise cererea la „Vassar”, „Wellesley”, „Radcliffe”, „Smith” iar în Vest la „Stanford” și „U.C. Berkeley”. N-ar fi vrut să meargă la un colegiu de fete și de fapt „Radcliffe” era singurul colegiu pe care îl dorea cu adevărat. Își trimise cererea și la cele două școli din vest pentru că așa o sfătuise dirigintele ei și până la urmă se înscrisese și la „Sweet Briar”, ca să-i facă pe plac mamei ei. Iar prietenele mamei continuau să-i spună cât de fericită va fi acolo, de parcă era de la sine înțeles că va urma aceeași școală ca și mama ei.

Dar acum nu se putea gândi la așa ceva și ochii ei urmăreau acele ceasornicului. Era doar două și jumătate; o jumătate de oră trecuse de când președintele fusese împușcat, zece minute de când se anunțaseră ultimele noutăți despre starea lui și întreaga națiune se ruga, iar familia lui trăia aceleași momente ca și Paxton acum șase ani când tatăl ei murise… totul se terminase.

La două și un minut Walter Cronkite privise direct în aparatul de filmat și cu o privire învinsă anunțase poporul american că președintele lor era mort, iar în mica cameră din Savannah s-a auzit un murmur de durere care deveni strigăt și apoi doar hohote și plânsete. Peste tot oamenii plângeau, iar profesorii și elevii se îmbrățișau întrebându-se cum de s-a putut întâmpla așa ceva. La televizor Walter Cronkite, continua să vorbească, doi doctori au dat câte un interviu, iar Paxton simțea că se mișcă sub apă. Toate parcă se derulau cu încetinitorul și erau foarte departe de ea. Oriunde priveai oamenii plângeau și Paxton abia vedea din cauza lacrimilor care îi curgeau pe obraz și se simțea fără aer așa cum se mai simțise odată în viață, de parcă nu mai reușea să respire, de parcă organismul ei nu mai reușea să tragă aer în piept. Durere și suferință de nesuportat. Și într-un mod ciudat parcă își pierdea din nou tatăl. Tatăl ei a avut cincizeci și șapte de ani când a murit, iar Kennedy doar patruzeci și șase, amândoi secerați în floarea vârstei, când încă erau plini de viață, de idei, de entuziasm, amândoi aveau familii, copii pe care îi iubeau foarte mult. Jack Kennedy va fi jelit de o lume întreagă în timp ce Carlton Andrews doar de cei care îl cunoscuseră. Dar pentru Paxton era aceeași durere și ea știa ce simțeau copiii lui, durerea cumplită, pierderea, suferința, furia. Era ceva atât de groaznic, de nedrept, cum a putut cineva să facă așa ceva? Cu ochii în lacrimi străbătu coridoarele școlii și fără să spună un cuvânt o luă la goană spre casă, cu părul în vânt, iar ușa de la intrare se trânti cu zgomot când Paxton intră înăuntru. Semăna atât de mult cu tatăl ei: păr blond strălucitor, ochi mari verzi care păreau să caute mereu răspunsuri la întrebări nerostite. Dar acum era îngrozitor de palidă. Își aruncă grăbită cărțile și geanta și se îndreptă spre bucătărie să o găsească pe Queenie.

Queenie cânta încetișor în timp ce se învârtea veselă prin bucătăria pe care o iubea. Oalele de cupru străluceau pe rafturile lor iar în aer se simțea miros de prăjituri. Se întoarse surprinsă și o văzu pe Paxton privind-o cu ochi speriați, cu chipul îngrozit și îndurerat.

—Ce s-a întâmplat, fetițo? Queenie era și ea speriată în timp ce se apropia de copilul pe care l-a crescut și pe care îl iubea cum nu-l iubea nimeni altcineva.

— Eu… Paxton nu știa ce să spună. Nu-și găsea cuvintele. Și nu știa cum să înceapă. Nu te-ai uitat astăzi la televizor? Queenie era mare amatoare de seriale dar acum doar dădu din cap și continuă să o privească pe Paxton.

— Nu, mama ta a luat televizorul din bucătărie ca să-l ducă la reparat. S-a stricat. Iar eu nu privesc niciodată la televizorul din sufragerie. Arăta indignată doar gândindu-se la așa ceva. De ce? Se întreba dacă nu se întâmplase ceva cumplit în Savannah… poate George… poate doamna Andrews… sau poate chiar copiii ei… poate una din demonstrațiile alea teribile cu drepturile civile… poate. Dar nu era deloc pregătită pentru ce-i spuse Paxton.

— Președintele Kennedy a fost împușcat.

— Doamne Dumnezeule… Queenie se scufundă în cel mai apropiat scaun, șocată și înspăimântată. Ochii ei s-au întors din nou la Paxton plini de întrebări nerostite.

— A murit. Paxton începu să plângă din nou și apoi îngenunche lângă Queenie și o înconjură cu brațele. Parcă îl pierdea din nou pe tatăl ei. Trăia din nou aceleași sentimente de singurătate, disperare, durere și trădare. Iar Queenie o strânse în brațe și amândouă au plâns pentru omul pe care nu l-au cunoscut niciodată și care murise atât de tânăr și pentru ce? De ce? De ce s-a ajuns până aici? Câtă furie exista într-un om pentru a face așa ceva? Și cu ce scop? Și de ce el ca exemplu? De ce un om cu doi copii mici și o soție tânără? De ce trebuia să moară cineva? De ce el, care reprezenta speranța și încrederea pentru atât de mulți? Paxie l-a plâns în brațele lui Queenie, iar bătrâna negresă o legănă așa cum obișnuia când era doar un copilaș și plânse și ea pentru omul pe care nu-l cunoscuse dar despre care credea că a fost un om bun.

— Doamne, copile… Nu-mi vine să cred. De ce ar face cineva așa ceva? Se știe cine l-a împușcat?

— Nu cred. Dar când s-au dus în sufragerie și au deschis televizorul, au aflat ultimele noutăți; un bărbat numit Lee Harvey Oswald a tras într-un polițist din Dallas când acesta l-a oprit ca să-i pună întrebări și se părea că fusese ascuns exact în locul de unde s-au tras gloanțele fatale la ora unu treizeci. Și se credea că el este ucigașul președintelui. Oswald a fost arestat, președintele și un polițist erau morți și încă un agent de la serviciul secret, iar guvernatorul statului Texas era și el grav rănit dar nu era într-o stare critică; corpul președintelui era în drum spre Washington în avionul prezidențial însoțit de soția lui. La bord se aflau de asemenea noul președinte Johnson cu soția lui și în transmisiile anterioare se anunțase că și el ar fi fost rănit dar nu erau decât niște zvonuri. Întreaga națiune era într-o stare de șoc, iar Paxton și Queenie priveau în tăcere televizorul nevenindu-le să creadă ceea ce vedeau și auzeau. Încă erau acolo cu lacrimi șiroind pe obraz când mama lui Paxton intră câteva minute mai târziu. În fiecare vineri după-masă mergea la coafor și acum tocmai se întorcea de la întâlnirea ei săptămânală. Auzise știrile acolo și arăta și ea înfiorător când se așeză în liniște lângă ele. Mai multe femei plecaseră acasă cu părul ud și majoritatea coafezelor nu mai aveau chef să termine ceea ce începuseră. Toată lumea era în lacrimi și lui Beatrice Andrews tocmai i se spăla capul când s-a anunțat vestea la televizor. Dar ea rămăsese să-și termine coafura și chiar o convinsese pe una din fete să-i termine manichiura. N-avea nici un chef să amâne totul pentru o altă zi. Avea multe de făcut în acel sfârșit, de săptămână înainte de Thanksgiving, iar la clubul ei de bridge urma să aibă loc un dineu. Nu-i trecuse prin cap că nimeni nu va mai avea poftă să meargă la nici un dineu. Toate festivitățile vor fi anulate pentru ca toată lumea rămăsese lipită de televizor și întreaga națiune era în doliu. Dar nu se gândise la așa ceva și venise acasă simțindu-se copleșită dar în nici un caz isterică. Era de părere că unele femei se cam dădeau în spectacol. Ea știa ce înseamnă adevărata durere, la urma urmei își pierduse și ea soțul și nu era posibil să simți același lucru pentru o persoană publică. Și totuși așa simțeau oamenii, o durere personală, puternică, de parcă l-ar fi cunoscut și l-ar fi iubit. El adusese noi speranțe în viața multor oameni, promisiunea schimbării, magia unei lumi pe care nu o vor cunoaște niciodată și la care puteau doar să viseze. Iar frumoasa lui soție le amintea de o prințesă dintr-o poveste cu zâne.

Beatrice Andrews rămase în picioare, solemnă, în spatele fiicei ei și al femeii care o crescuse, apoi se așeză ca să-l privească pe Lyndon Johnson rostindu-și jurământul în avionul prezidențial, dar nu o invită pe Queenie să ia loc. Aparatele de filmat îl arătau pe judecătorul Hughes luându-i jurământul lui Johnson iar Jacqueline Kennedy era lângă el și toată lumea care privea își dădu brusc seama că ea poartă același costum roz pe care îl purtase când soțul ei fusese împușcat, costum care era încă plin de sângele lui. Iar pe fața ei se vedeau urmele durerii în timp ce Lyndon Johnson devenea președinte. Paxton alunecă ușor în scaunul de lângă mama ei. Pe obraji îi curgeau lacrimi și privea cu ochi mari ecranul nevenindu-i să creadă, incapabilă să accepte ce s-a întâmplat.

— Cum a putut cineva să facă așa ceva? hohoti ea, iar Queenie dădu din cap și încă plângând se întoarse în bucătărie.

— Nu știu, Paxton. Se vorbește despre o conspirație. Dar cred că încă nimeni nu știe ce s-a întâmplat de fapt. Îmi pare rău pentru doamna Kennedy și pentru copii. Ce întâmplare îngrozitoare.

Paxton se gândi din nou la tatăl ei. Cu toate că nu fusese asasinat, murise și el pe neașteptate și absența lui încă o făcea să sufere.

— Sunt vremuri foarte tulburi, continuă mama ei, nemulțumirile rasiale… schimbările pe care a încercat să le facă… poate că acesta a fost prețul pe care a trebuit să-l plătească… Beatrice Andrews vorbea afectat în timp ce se ridică să închidă televizorul iar Paxton se întrebă dacă vreodată va ajunge să o înțeleagă.

Paxton nu mai spuse nimic. Se duse în camera ei, se așeză pe pat și plânse până veni vremea cinei, când sosi și fratele ei, iar ea apăru la masă palidă și cu ochii umflați. Fratele ei venea la cină în fiecare marți și vineri dacă nu avea un caz urgent sau o altă întâlnire mai importantă, ceea ce se întâmpla destul de rar. Și ca și mama lui, avea opinii diferite față de sora lui mult mai tânără. Și doar zâmbea atunci când ea își exprima părerile sau îi respingea scârbit argumentele spunându-i că va gândi diferit atunci când va fi mai în vârstă. Și de aceea Paxton rareori își exprima propriile idei în fața lor și trăia tăcută păstrând o distanță respectuoasă. Nu avea nimic să le comunice, iar încercarea de a discuta probleme filozofice sau politice cu ei doar o enerva și mai mult. Își păstra opiniile pentru prietenii de la școală sau pentru profesorii mai puțin conservatori sau pentru eseurile pe care le scria; când credea că Queenie ar putea-o înțelege discuta cu ea, pentru că bătrâna avea o înțelepciune care dezmințea educația ei foarte sumară. Dar Queenie era înțeleaptă, știa să înțeleagă oamenii și de multe ori Paxton putea să-și descarce inima povestindu-i despre necazurile ei. Paxton discutase cu ea despre colegiile la care își trimisese cererile de acceptare și care era părerea ei despre ele. Era de neclintit când își exprima motivele pentru care nu voia să rămână în Sud, iar Queenie o înțelegea. Se întrista gândindu-se că Paxie va pleca dar știa că asta o va ajuta. Semăna prea mult cu tatăl ei.

— Cred că este o conspirație cubaneză, afirmă George la cină. Se va descoperi că lucrurile sunt mult mai complicate decât par la prima vedere.

Paxton îl privi atent și se întrebă dacă s-ar putea să aibă dreptate. Era un om inteligent chiar dacă nu era un bărbat interesant. Mai tot timpul era ocupat doar de medicină și nimic altceva nu-l prea interesa. Avea păreri foarte conservatoare și devenea entuziast doar dacă era vorba de noi descoperiri în domeniul diabetului, ceea ce pe Paxton nu o interesa deloc. Avea treizeci și unu de ani, aproape că se logodise anul trecut dar până la urmă totul căzuse baltă, iar Paxton avea sentimentul că mama lor este mulțumită, pentru că afirmase de mai multe ori că George era încă prea tânăr ca să se căsătorească. Va trebui să-și facă un nume înainte de a se trezi pe cap cu o nevastă și copii.

Lui Paxton nu-i plăceau fetele cu care se întâlnea el. Toate erau drăguțe dar prostuțe și superficiale. N-aveau pic de caracter și nu puteai să discuți nimic serios cu ele. Ultima pe care o adusese acasă la o petrecere pe care o dăduse mama ei, avea douăzeci și doi de ani și chicotise toată seara. Le explicase că nu urmase nici un colegiu pentru că notele ei din liceu au fost groaznice, dar îi plăcea să lucreze pentru diferite societăți filantropice și urma să apară într-un spectacol destinat prezentării unor noi modele de îmbrăcăminte și murea de plictiseală. Spre sfârșitul serii, Paxton ar fi fost în stare să o strângă de gât. Era așa de cretină și de enervantă încât se întreba cum de o suportă fratele ei, doar că părea sfioasă și lipicioasă când au plecat împreună în oraș să bea ceva, dar continua să chicotească prostește. De mult timp Paxton se resemnase cu faptul că va detesta fata cu care se va căsători George. Bineînțeles va fi dulce, simplă, fără pretenții, fără să gândească, neinteresantă ca o adevărată sudistă. Și Paxton era o sudistă dar în cazul ei era doar o problemă de geografie nu o scuză sau o boală. Erau încă atât de multe tinere care se mulțumeau cu rolul de „frumoasa sudistă” și foloseau asta ca o scuză pentru ignoranța și prostia lor. Paxton ura fetele de acest gen dar era clar că fratele ei gândea diferit.

Paxton nu a reușit să doarmă toată noaptea și devenise obsedată de televizor. Continua să-l tot deschidă până când, la trei dimineața, se hotărî să rămână în fața lui. Urmări cum este dus coșciugul în Casa Albă, iar doamna Kennedy pășea în urma lui. În următoarele trei zile aproape că nu mai plecă din fața ecranului. Sâmbătă urmări cum membri ai familiei și reprezentanți ai guvernului veneau să-și ia rămas bun de la omul pe care l-au iubit. Iar duminică urmări cum coșciugul era transportat la Capitoliu. Privi cum doamna Kennedy și fiica ei, Caroline, se așezară în genunchi în fața sicriului, iar micuța își puse mâna sub drapelul care îl învelea. Fețele lor erau imagini vii ale suferinței. Apoi Paxton văzu cum Lee Oswald moare împușcat de Jack Ruby pe când îl transportau la o alta închisoare și privi mirată, crezând la început ca este o greșeală sau o confuzie. Părea imposibil ca încă o persoană să fie ucisă în aceste zile oribile.

Luni privi înmormântarea și plânse fără să se poată controla în timp ce răsuna sunetul tobelor. Își aminti de tatăl ei. Suferința părea interminabilă, durerea de neînchipuit și tristețea fără margini, iar luni seară până și mama ei era zguduită; la cină în seara aceea aproape că n-au vorbit deloc. Queenie încă își mai ștergea ochii când Paxton s-a dus în bucătărie să-i vorbească și se așeză într-un scaun privind în tăcere cum șterge vasele și apoi o ajută să le așeze la loc. Mama urcase în camera ei și vorbea la telefon cu o prietenă. Ca de obicei nu aveau nimic să-și spună, nimic să-și ofere, nici o încurajare, nici o consolare. Erau prea departe una de alta, așa cum au fost întotdeauna.

— Nu știu de ce, dar mă simt la fel ca atunci când a murit tata… ca și cum aș aștepta să se întâmple ceva deosebit. Ca și cum tata va veni acasă și-mi va spune ca nu este adevărat, totul a fost doar o glumă sau Walter Cronkite va apărea la televizor și va anunța că totul nu a fost decât un test, președintele își petrece week-end-ul la Palm Beach cu Jackie și copiii și le pare rău că ne-au necăjit… dar nu se va întâmpla așa ceva. Continuă… este adevărat… și-mi dă un sentiment straniu.

Queenie aprobă dând din capul ei cărunt, plin de înțelepciune. Știa, ca întotdeauna, ce simțea Paxton.

— Da, știu, copile. Așa se întâmplă când moare cineva. Aștepți ca cineva să vină să-ți spună că nu s-a întâmplat nimic. Am simțit asta când au murit copilașii mei. Cere timp ca să uiți totul.

Era dificil să te gândești acum la Thanksgiving. Era greu să fii recunoscător pentru o lume furioasă care lua oameni, înainte ca ei să fie pregătiți să o părăsească. Era greu să te gândești la vacanță și dacă Paxton simțea așa, cum trebuie să se fi simțit cei din familia Kennedy? Cel mai cumplit coșmar posibil pentru Jacqueline Kennedy și copiii ei. Organizase la perfecție funeraliile, iar pe cartonașele pentru liturghie, tipărite pe hârtie cu antetul Casei Albe, scrisese cu mâna ei: „Doamne, ai grijă de sufletul servitorului tău John Fitzgerald Kennedy”. Erau și extrase din cuvântarea lui de la inaugurare. Era sfârșitul unei ere… sfârșitul unui moment… care aproape se realizase… efemer… care dispăruse, plecase. Torța fusese trecută unei noi generații care o ținea strâns dar încă nu era sigură ce să facă cu ea.

Apoi Queenie stinse luminile în bucătărie, o sărută pe Paxton și rămaseră pentru o clipă în întuneric, bătrâna și tânăra, femeia neagră și copila albă, tristețea tuturor învăluindu-le; pe urmă Queenie coborî în camera ei, iar Paxton urcă și ea într-a ei ca să se gândească la ce pierduse și ce o aștepta în viitor. Simțea că le datorează ceva, că ea trebuie să realizeze ceva deosebit ca ei să nu fi murit degeaba… Președintele și tatăl ei… Trebuia să ajungă cineva pentru ei… să facă ceva important în viață… ceva care să însemne ceva. Dar ce anume? Asta era întrebarea.

Stătea întinsă în pat și se gândea la amândoi, la ce au reprezentat, la lucrurile în care au crezut, la omul pe care l-a iubit atât de mult și l-a cunoscut atât de bine și la celălalt pe care și-l putea doar imagina. Și dintr-odată își dori să-și poată începe viața… să fie ea însăși… să plece de aici. Își dorea să ajungă la Harvard așa cum au ajuns și ei. Întinsă în pat, închise ochii și le promise în șoaptă să facă ceva cu viața ei, să fie cineva de care ei să fie mândri. Era darul ei, moștenirea pe care o primise de la ei și o promisiune pe care știa că și-o va ține. Nu avea decât să aștepte primăvara… și să se roage să fie acceptată la „Radcliffe”.

Capitolul 2

Ultimele plicuri au sosit în a doua săptămână a lui aprilie. Colegiul „Sweet Briar” îi trimisese aprobarea încă din martie. Iar celelalte colegii „Vassar”, „Wellesley” și „Smith” au anunțat-o că o acceptă ca studentă în primele zile ale lui aprilie. Dar nici unul nu o interesa pe Paxton. Așeză scrisorile în ordine pe biroul ei și continuă să o aștepte pe cea care avea importanță pentru ea.„Radcliffe”. Iar în mintea ei cele două colegii din California erau doar o rezervă. Se ruga să reușească de prima dată și de fapt nici nu se gândea foarte serios să nu fie acceptată. Tatăl ei își urmase cursurile la Harvard și ea avea note bune. Nu foarte mari, dar bune. Singurul lucru care o îngrijoraera faptul că nu era bună la nici un sport și nu prea se ocupase de activități extrașcolare. Îi plăcea să scrie poezii și scurte povestiri și îi plăcuseră orele de învățare a tehnicii foto, încercase să facă balet pe când era încă un copil și participase și la clubul de dramă pentru elevii din anul întâi de liceu, dar apoi renunțase la toate pentru că îi luau din timpul pentru lecții. Și auzise de mai multe ori că cei de la Harvard apreciau doar studenții care erau buni la toate și aveau activități multiple în afara programului. Dar și așa era foarte sigură că va fi acceptată.

Mama ei a fost încântată și mândră când sosi acceptarea de la colegiul „Sweet Briar”, dar îi făcea plăcere să se laude că Paxton a fost acceptată și la alte colegii, dar spre deosebire de ea, nu-i păsa de aceste alte colegii. Iar pentru Beatrice Andrews școlile din California puteau să fie și pe o altă planetă. O sfătuia pe Paxton să facă cea mai „inteligentă” alegere și să se înscrie la „Sweet Briar” înainte de a mai afla răspunsul altor colegii.

— Nu pot face așa ceva, mamă, spuse Paxton încet, ochii ei verzi, mari, privind cu atenție chipul care parcă era al unei străine. Mi-am promis ceva cu mult timp în urmă. Dar era mai mult decât o simplă promisiune, era ceva ce simțea că îi datorează tatălui ei.

— N-ai să fii niciodată fericită în Boston, Paxton. Vremea e groaznică. Și e o școală imensă. Te vei simți mult mai bine aproape de casă, într-un mediu familiar. Vei putea apoi să-ți continui studiile la Harvard.

— Mai bine așteptăm să vedem dacă mă primesc și apoi mai discutăm. Mi se pare mai logic așa. Dar ceea ce i se părea ei logic nu i se părea și mamei ei. O deranja enorm faptul că Paxton își dorea cu atâta încăpățânare să urmeze o școală în Nord când ar fi putut să se înscrie la „Sweet Briar” și să rămână mult mai aproape de casă. Apăru și George, într-o sâmbătă după-amiază ca să-și reverse asupra ei opiniile lui și Paxton zâmbi în gând ascultându-l. A vorbi cu George era ca și cum ar fi vorbit cu mama ei. Amândoi credeau că viața ei era destinată să se desfășoare cât mai aproape de a lor, și că era o prostie din partea ei să-și întindă aripile și să zboare spre alte orizonturi.

— Dar tata, George? A reușit să rămână același deși și-a riscat viata în Nord mergând la aceeași școala cu yancheii. Îl tachina, ceea ce o amuza pe ea dar nu și pe el. Printre multele sale virtuți, George n-a fost binecuvântat cu simțul umorului ca tatăl său.

— Nu e același lucru, Pax. Și știi foarte bine că nu am nici o fixație în privința Sudului. Cred doar că pentru o femeie „Sweet Briar” este cea mal bună alegere. Mama are dreptate. Și n-are nici un sens să faci tot drumul ăsta până la Boston.

— Cu felul în care gândești tu, George, America n-ar fi fost niciodată descoperită. Imaginează-ți ce s-ar fi întâmplat dacă Regina Isabela i-ar fi spus lui Columb că n-are nici un rost să facă tot drumul până în Lumea Nouă. Râdea de el dar George nu găsea nimic amuzant.

— Mama are dreptate. Ești încă un copil și e ridicol să faci așa ceva doar ca să demonstrezi că ai dreptate. Nu ești bărbat și nu există nici un motiv pe lumea asta ca tu să mergi la Harvard. Nu vrei să urmezi medicina sau dreptul, de fapt n-are nici un sens să mergi niciunde. Ar trebui să rămâi cât mai aproape de noi. Ce se va întâmpla dacă mama se va îmbolnăvi? Nu mai e atât de tânără și are nevoie de noi aici.

Încerca totul cu ea chiar și să o facă să se simtă vinovată, dar nu reuși decât să o enerveze. Nu putea înțelege de ce vroiau să-i taie aripile. Dar așa simțeau ei, ea era proprietatea lor.

— Mama are cincizeci și opt de ani și nu nouăzeci și trei, George! Și eu n-am de gând să stau aici tot restul vieții mele să am grijă de ea. Și de unde dracu știi tu ce fel de carieră îmi doresc eu? Din câte știi tu despre mine aș putea să-mi doresc să ajung chirurg. Atunci aș avea permisiunea voastră să plec în Nord sau trebuie să rămân aici și să fac prăjituri doar pentru că sunt femeie?

— Nu la așa ceva ne-am gândit. Arăta jignit de frachețea ei.

— Știu. Paxton încercă să rămână calmă. Iar „Sweet Briar” este o școală minunată dar eu toată viața mi-am dorit să merg la „Radcliffe”.

— Și dacă nu reușești? O privi cu înțeles.

— Voi reuși. Trebuie. Îi promisese doar tatălui ei. Jurase că îl va face să fie mândru de ea și că va păși pe urmele lui.

— Și dacă nu reușești? insistă fratele ei cu sânge rece. Atunci vei fi de acord să rămâi în Sud?

— Poate… nu știu. Celelalte colegii nu-i prea plăceau nici ei și nu se gândise serios la „Stanford” sau „Berkeley”. Nu-și imagina că va merge acolo mai ales că nu cunoștea pe nimeni în California. Mă mai gândesc.

— Cred că ar trebui să te gândești foarte serios. Și mai ales gândește-te bine înainte să o necăjești pe mama.

De ce trebuia să se poarte așa cu ea? Nu era drept. De ce trebuia ea să-și sacrifice viața pentru ei? Ce doreau de la ea? Și de ce vroiau să o țină aici în Savannah? Doar ca să meargă la dineuri și la întrunirile societății „Fiicele Războiului Civil” împreună cu mama ei și poate să facă și ea parte din clubul de bridge, astfel încât mama ei să nu fie „făcută de rușine” că Paxton nu rămâne în cercul lor. Dar ea nu vroia să fie ca ei. Ea își dorea ceva mai mult. Ea își dorea să meargă la Școala de Jurnalistică de la„Radcliffe”.

De multe ori îi povestise lui Queenie despre visurile ei, iar Queenie era singura care o încuraja, care o iubea îndeajuns pentru a o lăsa să plece. Știa de ce are Paxton nevoie și își dorea să o vadă eliberată de cei doi oameni care îi cereau atât de multe dar nu-i ofereau nimic în schimb. Avea dreptul la mai mult decât atât în viața ei, merita să încerce să facă ceva și nu va reuși dacă va rămâne în Savannah. Și dacă după ce termina școala vroia să se întoarcă înapoi, atunci Queenie o va aștepta cu brațele deschise. Dar nu avea de gând să o implore să rămână, să o cicălească la fel ca și ceilalți doi.

Plicurile au sosit într-o marți după-masă, și o așteptau în cutia de scrisori, cel trimis de „Radcliffe” și cel de la „Stanford”. Iar lui Paxton i se tăie respirația înmomentul când le văzu. Era o după-amiază plăcută de primăvară, iar Paxton venea încet spre casă, gândindu-se la băiatul care o invitase la balul de primăvară chiar în acea după-amiază. Era înalt, brunet și drăguț, ea îl admirase încă de anul trecut dar el aveao altă prietenă. Și acum dintr-odată era liber, iar capul lui Paxton era plin de vise și dorințe. Până la urmă îi va povesti totul lui Queenie dar acum sosise scrisoarea pe care o așteptase cu nerăbdare. Întregul ei viitor pe o hârtie albă, împăturită și sigilată într-un plic de la Harvard. Dragă domnișoară Andrews, suntem încântați să vă informăm că ați fost acceptată… Dragă domnișoară Andrews, ne pare rău să vă informăm că… oare care din ele?

Mâinile îi tremurară când luă cele două plicuri, încercând să se hotărască pe care să-l deschidă primul; se așeză pe treptele din fața casei de cărămidă și se hotărî să-l deschidă pe cel de la „Radcliffe” pentru că era singurul care conta și n-ar fi suportat suspansul până l-ar fi citit pe celălalt. Își aruncă coama blondă pe spate, închise ochii și se sprijini de gratiile din fier forjat, rugându-se să fie așa cum își dorea ea… te rog Doamne… te rog fă să fiu acceptată. Deschise ochii și cât mai repede rupse plicul. Dar prima propoziție nu era deloc ceea ce așteptase ea. Nu specifica nimic și lăuda doar instituția numită Harvard, și ce bună elevă era ea și doar în al doilea paragraf era ceea ce căuta și simți că i se oprește inima când ajunse acolo.

«Cu toate că aveți toate atributele pentru a deveni studentă la „Radcliffe” noi credem că… cu această ocazie… poate o altă instituție… suntem siguri că veți face progrese la oricare altă școală superioară… vă dorim mult noroc…» Ochii i s-au umplut de lacrimi, iar cuvintele dansau în fața ei estompate de durerea care îi frângea inima. Nu reușise. Au refuzat-o. Toate visele ei au dispărut într-o singură clipă. „Radcliffe” o refuza. Și acum ce va face? Unde se va duce? Va trebui într-adevăr să rămână în Sud, unde toți gândeau strâmt, unde se discutau doar aceleași lucruri, să rămână lângă fratele și mama ei? Asta era tot? A ajuns aici? Sau mai bine să meargă la unul din celelalte colegii? Dar parcă toate erau plictisitoare.

Ezitând, deschise și celălalt plic, puțin nervoasă. Poate că ar trebui să se gândească serios la „Stanford”. Dar nu pentru mult timp. Îi scriau același lucru, dar în primul paragraf și nu în al doilea, și răspunsul lorera aproape identic cu cel de la „Radcliffe”. Îi doreau mult succes, dar îi recomandau o altă școală. Deci rămânea… fără nimic. Celelalte colegii pe care nu le voia și poate o șansă la Berkeley. Simți cum îi piere tot entuziasmul în timp ce se ridică, urcă treptele și intră în casă. Se îngrozea la gândul că va trebui să-i spună mamei ei.

Îi spuse mai întâi lui Queenie, iar bătrâna negresă a fost copleșită de necaz la început dar apoi încercă să o consoleze cât mai filozofic.

— Dacă nu te-au acceptat înseamnă că nu a fost să fie așa. Într-o zi te vei gândi la asta și vei înțelege.

Dar între timp șansele ei erau mici și Paxton era deprimată. Nu dorea să rămână în Sud, nu dorea să meargă la un colegiu de fete și nici nu-și imagina că va merge la Berkeley. Și atunci? Dar modul de gândire al lui Queenie era mult mai practic.

— Și ce zici de California? E foarte departe dar s-ar putea să-ți placă. Una dintre fiicele ei se mutase în Okland acum câțiva ani și cu toate că niciodată nu a fost acolo auzise că San Francisco ar fi un oraș frumos. Am auzit că e minunat. N-o să-ți fie frig ca în Nord. Îi zâmbi fetiței pe care o iubea și o alina de când venise pe lume și o durea să vadă cât era de dezamăgită. Mama ta ar fi în stare să mă ucidă dacă m-ar auzi, dar eu așa cred, că ar trebui să te gândești serios la California.

Paxton zâmbi. Mama. Ei ar fi în stare să le ucidă pe amândouă dacă ar auzi măcar jumătate din conversațiile care se desfășurau în bucătărie.

— Pare atât de departe… așa de… nu știu… așa străin!

— California? Queenie râse. Nu fi prostuță. E doar la câteva ore cu avionul, cel puțin așa îmi povestea fiica mea Rosie. Așa că gândește-te bine. Și roagă-te Domnului la noapte. Poate școala aceea din Berkeley e soluția problemelor tale.

Dar în seara aceea, la cină, mama ei și George continuau să creadă că soluția ar fi să rămână cât mai aproape de casă și, în ceea ce-i privea, refuzul de la „Radcliffe” rezolva toate problemele. Nici măcar nu le părea rău că ea este dezamăgită, se simțeau doar ușurați. Și ca și Queenie i-au spus că așa a fost să fie. Dar spre deosebire de bătrâna negresă care o iubea, erau aproape mulțumiți că visele ei au luat sfârșit. Iar Paxton simțea că într-un fel îl dezamăgise pe tatăl ei, ca și cum l-ar fi trădat pentru că fusese refuzată de școala pe care el o urmase. Ar fi dorit să vorbească cu cineva despre asta, să recunoască că se simțea teribil de rău, dar credea că nici măcar Queenie n-ar fi putut-o înțelege, pentru că era clar că mama ei și George nu înțelegeau nimic. Iar prietenele ei erau ocupate cu propriile lor nenorociri și bucurii. Toată lumea era de-a dreptul obsedată de colegiile la care urma să se înscrie, de refuzul sau aprobarea lor.

Băiatul care o invitase la balul primăverii îi făcu o vizită în seara aceea, iar Paxton încercă să-i explice câteva dintre sentimentele ei dar el nu era în stare să vorbească decât despre faptul că fusese acceptat de „Chapel Hill” și parcă nici nu o auzea. Nu putea decât să sufere sau să se bucure singură. Și în noaptea aceea când se duse la culcare se gândi la ce-i spusese Queenie în acea după-amiază și se întrebă dacă ideea era chiar trăznită sau merita să se gândească la ea. Dar mai important era faptul că nici nu știa dacă va fi acceptată. Spre sfârșitul săptămânii mama și fratele ei au reușit să o cicălească atât de mult încât acceptă să se înscrie la „Sweet Briar” săptămâna viitoare, promițându-și în gând să încerce din nou la „Radcliffe” în anul următor și să tot încerce până va reuși, indiferent cât va trebui să muncească pentru a fi acceptată. Se simți mai bine după ce își făcu acest plan în minte și știu că va putea suporta să stea acasă dacă nu va fi pentru totdeauna.

Și apoi, luni sosi răspunsul de la Berkeley. Erau încântați să o accepte ca studentă. Și chiar dacă nu știa bine de ce inima ei bătu mai puternic, dintr-odată se simți mult mai bine. Alergă în bucătărie să-i arate lui Queenie scrisoarea. Bătrâna o privi fericită ca și cum asta ar fi rezolvat totul și parcă ea ar fi știut de la început că așa va fi.

— Vezi, ce ți-am spus. Ăsta e răspunsul!

— Ce te face să fii așa de sigură? De unde ar fi putut Queenie să știe? Oricum celelalte colegii nu o încântau deloc.

— Cum te simți acum?

— Bine. Pe cuvânt. Emoționată… puțin speriată… dar fericită.

— Și celelalte școli despre care mi-ai vorbit? Cum te-au făcut să te simți?

— Deprimată… plictisită… de fapt groaznic.

— Atunci ele nu par a fi o soluție fericită. Cred că ăsta e răspunsul. Dar mai gândește-te, scumpa mea. Și roagă-te. Ascultă-l pe Dumnezeu și ascultă de stomacul tău. Totdeauna să fii atentă la burticica ta, să fii atentă la ce simți înăuntru. Știi. Toți știm. Știm cu asta. Queenie arătă spre burta ei imensă luând un aer foarte serios. Dacă te simți bine, înseamnă că totul este în regulă, dar dacă te simți rău ca și cum ai fi bolnavă, atunci înseamnă că ai făcut o mare greșeală, și, dacă nu ai făcut-o încă, o vei face.

Paxton începu să râdă de această înțelepciune simplistă dar știa că Queenie are dreptate, ca întotdeauna. Bătrâna negresă știa multe. Era mult mai isteață decât mama ei sau George sau chiar decât Paxton.

— Queenie, e o nebunie dar cred că ai dreptate.

Se așeză pe un scaun în bucătărie, mușcă dintr-un morcov și rămase pe gânduri. Era tânără și frumoasă și era ceva foarte calm în jurul ei. Era o persoană care se simțea bine cu ea însăși și se simțea de mult timp așa. Era liniștită și puternică și într-un fel întreagă, ceea ce era destul de rar la o fată de vârsta ei, dar de la moartea tatălui se gândise foarte mult.

— Ce le voi spune?

— Adevărul, atunci când o să-l știi. Și să nu faci ceva pentru că ți-am spus eu să faci. Ești prea deșteaptă pentru așa ceva. Să faci ce vrei tu să faci, ceea ce crezi tu că trebuie. Mai întâi gândește-te bine. O să-ți dai seama ce anume trebuie să faci. Îi arătă din nou cu degetul burta ei mare, iar Paxton izbucni în râs și se ridică în picioare. Era înaltă și subțire, ca tatăl ei, dar plină de grație. Era mult mai înaltă decât majoritatea colegelor ei, dar asta nu o deranjase niciodată. Și spre marea mirare a lui Queenie nu era prea interesată de cum arată. Era frumoasă, dar se purta de parcă nu o interesa sau nu-i păsa. Era preocupată de alte lucruri, de problemele inimii și sufletului. Semăna prea mult cu tatăl ei ca să-i pese de cum arată, iar indiferența ei o exaspera frecvent pe mama ei. Ar fi vrut ca Paxton să fie un manechin pentru spectacolele de modă și pentru diferitele competiții organizate de „Fiicele Războiului Civil”. Dar Paxton nici nu voia să audă de așa ceva. Era calmă, timidă și amuzată de tot tărăboiul care se făcea în jurul acelor competiții. Îi plăcea să vorbească despre lucruri serioase cu profesorii ei, despre recentele evenimente din Vietnam, implicațiile morții lui Kennedy, despre poziția lui Johnson în privința drepturilor omului, despre marșurile și protestele lui Martin Luther King. Era pasionată de evenimentele care se desfășurau în lumea întreagă, legăturile și verigile dintre ele și efectul lor asupra vieții oamenilor. Despre așa ceva îi plăcea să scrie, la așa ceva îi plăcea să se gândească și abia aștepta să ia parte la toate aceste evenimente.

Spre sfârșitul săptămânii îl căută pe unul dintre profesorii ei preferați și îl întrebă ce gândea el despre „UC Berkeley”.

— Cred că este una dintre cele mai bune școli din țară. De ce? O privi direct în ochi, iar Paxton ezită doar pentru un moment.

— Încerc să mă hotărăsc dacă să merg acolo sau nu.

— Cei de la „Radcliffe” nu ți-au dat răspunsul așteptat? El știa cât de mult își dorise ea să meargă acolo, cât de mult se bazase pe acest colegiu, și de ce, și era dezamăgit pentru că nu reușise.

— M-au refuzat. Și „Stanford” de asemenea. Toate celelalte m-au acceptat. Îi povesti despre celelalte posibilități și fără nici o ezitare el o sfătui să aleagă „Berkeley”

— În locul tău n-aș ezita nici o clipă, Pax. Bucură-te de această șansă și nu te mai gândi la „Radcliffe”. Poți merge acolo la o specializare. Să le ia dracu, du-te în Vest. Îi zâmbi. O să-ți placă. În timp ce îl asculta deveni entuziastă și încântată. Poate că Queenie a avut dreptate. Poate așa se vor rezolva problemele ei.

Nu-i spuse nimic mamei ei, iar la sfârșitul săptămânii își trimise actele de acceptare și vineri seara la cină le spuse adevărul.

— Mi-am trimis astăzi actele, spuse ea încet, așteptând furtuna care era sigură că va urma.

— Foarte bine, o lăudă repede fratele ei. În sfârșit a făcut ceea ce o sfătuiseră. Până la urmă nu era de fapt așa de încăpățânată cum susținea mama lor. Ești mândra de tine, nu-i așa, Pax? Ar trebui să fii.

Paxton zâmbi auzind laudele exagerate, știind ce va urma.

— Da, sunt. M-am gândit foarte mult și cred că am luat cea mai bună hotărâre din viața mea. De fapt sunt sigură de asta.

Mama ei o privi cu prudență neștiind ce să spună.

— Mă bucur că lucrurile s-au rezolvat în acest fel, Paxton, spuse ea scurt.

— Și eu mă bucur, îi răspunse Paxton.

— Foarte multe fete drăguțe studiază la „Sweet Briar”. Este o școală minunată, spuse fericit fratele ei, iar Paxton îi privi calmă pe amândoi.

— Da, este, dar eu nu mă duc acolo. Pentru o clipă totul încremeni. Nu se așteptaseră la așa ceva. Mă duc la Universitatea din California, la Berkeley.

Amândoi o priveau în tăcere, năuciți, apoi fratele ei se ridică de la masă și își aruncă șervețelul lângă farfurie.

— Ce te-a apucat să faci așa o prostie? Queenie părăsi încăperea cu zâmbetul pe buze și se duse în bucătărie să mai aducă un platou de friptură.

— Am discutat cu dirigintele meu și cu mai mulți profesori. Ei sunt de părere că este o școală excelentă și că am făcut o foarte bună alegere din moment ce nu am fost acceptată la „Radcliffe”.

— Dar în California? spuse mama ei disperată. Pentru Dumnezeu, de ce atât de departe? De ce anume vrei să mergi la școala aceea?

Dar toți știau de ce, chiar dacă nu vroiau să o recunoască. Paxton vroia să plece de lângă ei. De când tatăl ei murise, Paxton a fost nefericită acasă și ei au făcut foarte puțin ca să o ajute. Mama ei și George și-au continuat viețile și doar din când în când își aminteau de ea încercând să o implice în activitățile lor, fie că ei îi plăcea sau nu. Se așteptau ca ea să se „potrivească” cu felul lor de a trăi chiar dacă ea nu-și dorea așa ceva. Pentru ei nu era important ce își dorea ea. Și acum Paxton își dorea propria ei viață, vroia să-și urmeze destinul. Iar pentru început drumul ei ducea în California.

— Este ceva ce simt că trebuie să fac, spuse ea încet, cu ochii verzi pătrunzători privind-o atentă pe mama ei. Nu-i explică nimic, dar era foarte hotărâtă să nu cedeze. Tatăl avusese grijă să-i ofere luxul de a hotărî singură. Lăsase pe numele ei o mică sumă de bani, ca să-și poată plăti studiile, ceea ce însemna că mama ei nu o putea amenința că nu o va întreține în timpul studiilor dacă nu va merge acolo unde va vrea ea. Avea libertatea de a alege și tocmai asta făcea înscriindu-se la Berkeley.

— Tatăl tău ar fi fost foarte dezamăgit, spuse mama ei cu răceală, iar Paxton simți cuțitul lovind-o în spate.

— Am încercat să intru la Harvard, mamă, spuse cât mai calmă. N-am reușit. Cred că el ar fi înțeles. Își aminti despre poveștile lui, despre cum încercase să intre la „Princeton” sau „Yale” dar pentru că fusese refuzat se „mulțumise” cu „Harvard”. Așa se întâmplase și cu ea, se „mulțumea” cu UC Berkeley.

— Vreau să spun că ar fi fost dezamăgit că pleci de acasă așa de repede și atât de departe.

— Am să vin înapoi, spuse ea blând dar imediat se întrebă dacă într-adevăr avea de gând să vină înapoi. Va dori oare să se întoarcă? Va duce dorul Sudului sau se va îndrăgosti de California și va dori să rămână acolo toată viața? Într-un fel era nerăbdătoare să plece și în același timp îi părea rău. Era necăjită că va trebui să-și părăsească prietenii, dar era și ușurată că-și va părăsi căminul. Întotdeauna simțise că nu le aparține lor. Niciodată nu făcuse ceea ce i-ar fi plăcut mamei ei. Dar nu putea face ceea ce se aștepta de la ea. Îi cereau prea mult. Nu putea să rămână în Sud, nu dorea să rămână cu ei, nu putea să se prefacă în continuare că era ca ei. Nu dorea să fie ca ei. Și brusc își dori să poată să recunoască că era altfel și să-și înceapă propria viață în Berkeley.

— Și cât de des vei veni acasă? o întrebă acuzator mama ei, iar Queenie o urmări atentă.

— Voi veni de Crăciun, și probabil în vacanța de vară. Era tot ce le putea oferi și nu-și dorea decât să o lase să fie liberă. Voi veni cât de des voi putea. Le zâmbi ușor, dorindu-și ca ei să fie fericiți pentru ea, dar ei nu erau. Și veți putea să veniți să mă vizitați.

— Am fost odată cu tatăl tău până în Los Angeles, spuse mama ei cu o privire sumbră. E un loc groaznic. Niciodată nu voi mai merge acolo.

— Berkeley e foarte aproape de San Francisco. Dar ar fi putut spune la fel, de bine că e foarte aproape de iad, după cum o privea mama ei și restul cinei se desfășură în liniște, nimeni nu mai scoase un cuvânt.