Mostenirea

Capitolul 1

Brigitte

Ninsoarea cădea întruna, de două zile, iar Brigitte Nicholson stătea la biroul din sala de admitere a Uni­versității din Boston și se uita cu atenție peste cere­rile de înscriere. Alți colegi le verificaseră deja, dar ea dorea întotdeauna să mai arunce o ultimă privire peste dosare, ca să fie sigură că erau complete. Se aflau în toiul deliberărilor, iar în șase săptămâni scrisorile de acceptare sau de respingere aveau să le fie trimise candidaților. Inevitabil, unii urmau să devină studenți fericiți, alții rămâneau cu inima frântă. Nu le era deloc ușor să știe că țineau în mâinile lor destinele unor tineri serioși. Sortarea cererilor de înscriere era pentru Brigitte cea mai solicitantă sarcină a anului, și, cu toate că deciziile finale erau luate de membrii comisiei, în atribuțiile ei intrau validarea cererilor de înscriere și conducerea interviurilor individuale solicitate de studenți. În acele cazuri, odată cu cererile de înscriere, trimitea și notițele sau observațiile ei. Mai presus de toate, relevante pentru rezultatul final erau mediile, notele la teste, recomandările profesorilor, activitățile extracurriculare și cele sportive. Un candidat avea sau nu calitățile necesare pentru a deveni student al universității. Brigitte ducea pe umeri povara acestor decizii. Ea verifica, meticuloasă, toate materialele pe care le trimiteau ei. În cele din urmă, trebuia să aibă în vedere ce era bine pentru școală, nu pentru studenți. Era obișnuită deja cu zecile de telefoane și e‑mailuri pe care le primea de la consilierii nerăbdători din licee, care făceau toate eforturile pentru a‑și ajuta candidații. Brigitte era mândră că făcea parte din echipa Universității din Boston, și, spre surprinderea ei, era deja de zece ani membră în comisia de admitere. Anii, pur și simplu, zburaseră. Era a treia din departament în ordine ierarhică, și refuzase de multe ori ocaziile de promovare. Era mulțumită cu poziția ei, și nu fusese niciodată foarte ambițioasă.

La douăzeci și opt de ani, Brigitte venise la Universi­tatea din Boston ca să facă un master în antropologie, după ce absolvise facultatea și avusese mai multe slujbe, muncise doi ani la un adăpost pentru femei din Peru, altul în Guatemala și călătorise un an în India și în Europa. Terminase Universitatea Columbia, cu o diplomă în antro­pologie și făcuse o serie de studii despre femei și diferențele între genuri. Condiția femeilor din țările dezvoltate fusese pentru ea o preocupare esențială. Brigitte se angajase să lucreze în comisia de admitere doar până își lua diploma. Urma să plece după aceea în Afghanistan pentru un an de zile, dar, ca mulți alți studenți care lucrau la facultatea la care studiau, rămăsese acolo. Era un job confortabil, și sigur și, în plus, ajunsese să îndrăgească atmosfera de acolo. Imediat ce își luase diploma de master, se înscrisese la doctorat. Lumea academică crea dependență și te făcea să te simți ca în pântecele matern, în ciuda provocărilor intelectuale, a cercetării științifice și a diplomelor. Era ușor să te ascunzi de lumea reală și de obligațiile ei. Era un rai al studioșilor și al tinereții. Nu se înnebunea după ceea ce făcea în comisia de admitere, dar îi plăcea suficient de mult. Se simțea eficientă și utilă și se dedicase ideii de a‑i ajuta să intre la facultate pe studenții care meritau.

Aveau peste șaisprezece mii de studenți și peste treizeci de mii de cereri de înscriere în fiecare an. Unii erau eliminați rapid din cauza rezultatelor slabe la teste sau a mediilor mici, dar, pe măsură ce lista candidaților eligibili se micșora, ea devenea tot mai atentă. Era meticuloasă în orice făcea. Nu‑și luase doctoratul, lucra încă la teză și mergea la un curs sau două pe semestru. La treizeci și opt de ani, era mulțumită de viața ei. Iar în ultimii șapte ani lucrase la o carte. Voia să fie o carte definitorie pentru problema votului și a drepturilor femeilor din lumea întreagă. În timpul studiilor de master, Brigitte scrisese nenumărate lucrări pe această temă.

Teza ei demonstra că modul în care țările au gestionat problema votului femeilor arată cu exactitate cine sunt ca națiune. Știa foarte bine că votul e un aspect important al drepturilor femeilor. Colegii care citiseră ce scrisese ea până acum erau impresionați de elocvența ei, dar nu se arătau deloc surprinși de seriozitatea și de zelul său. Singura critică pe care o puteai aduce eforturilor ei era că se implica prea mult în detalii neimportante și scăpa din vedere imaginea de ansamblu. Cădea foarte des în capcana detaliilor.

Era o femeie prietenoasă, amabilă, de încredere și responsabilă. Era foarte grijulie, până peste cap de munci­toare și conștiincioasă în tot ce făcea. Singurul lucru pe care i‑l reproșa direct prietena ei cea mai bună, Amy Lewis, era lipsa pasiunii. Intelectualiza totul și își asculta mai mult rațiunea decât sufletul. Brigitte era de părere că pasiunea, așa cum o înțelegea Amy, era un defect, nu o calitate. Te făcea să pierzi din vedere lucrurile importante și să te simți dezorientat. Lui Brigitte îi plăcea să rămână trează și să‑și urmărească obiectivele.

Nu‑i plăcea să‑i fie zdruncinată armonia lăuntrică sau să meargă la noroc. Riscul nu era stilul ei. Pe ea te puteai baza, nu era o persoană care acționa din impuls sau fără să se gândească. Chiar ea recunoștea că nu se pripea atunci când lua o decizie, întorcând pe toate părțile avantajele și dezavantajele.

Brigitte estima că era cam pe la jumătatea cărții. Planul ei era să grăbească ritmul și să o termine în cinci ani, cam pe când avea să termine și doctoratul. Doisprezece ani pentru a scrie o carte despre un subiect atât de important i se părea ceva rezonabil, din moment ce și lucra între timp și mergea la cursurile pentru doctorat. Nu se grăbea deloc. Ar fi fost mulțumită să termine cartea și doctoratul înainte de patruzeci și trei de ani. Câteodată, modul ei calm, implacabil și netulburat de a aborda lucrurile o înnebunea pe Amy, prietena ei. Brigitte nu era genul de om care să‑și trăiască viața tumultuos, și ura schimbările. Amy era de părere că Brigitte ar trebui să‑și trăiască viața din plin și spontan. Era de profesie consilier marital și familial și asistent social. Era șefa biroului de consiliere al universității și îi oferea lui Brigitte, cu generozitate, sfaturile și părerile sale. Erau firi complet diferite, dar erau totuși cele mai bune prietene. Amy trăia la cote maxime: emoțional, intelectual sau profesional.

Brigitte era înaltă, subțire, chiar costelivă, cu păr ne­gru ca tăciunele, ochi adânci, obraji bine conturați și ten măsliniu. Parcă ar fi fost din Orientul Mijlociu sau din Italia, deși strămoșii ei erau irlandezi și francezi. De la tatăl ei, de origine irlandeză, moștenise părul negru. Amy era micuță și blondă, cu tendințe de îngrășare dacă nu avea grijă să facă sport, și era genul care își trăia viața cu pasiunea care spunea că îi lipsește lui Brigitte. Lui Brigitte îi făcea plăcere să‑și tachineze prietena că “demonstrează pasiune în exces” și are capacitatea de concentrare a unui purice, ceea ce amândouă știau că nu era adevărat. Dar Amy se angaja permanent în proiecte noi și rezolva cu ușurință sarcini simultane. În timp ce Brigitte se stră­duia din răsputeri să termine un volum de dimensiuni uriașe, Amy publicase deja trei volume despre cum să crești copiii. Deși nu era căsătorită, avea doi copii. Când împlinise patruzeci de ani, după nenumărate relații eșuate cu studenți mai tineri decât ea sau cu profesori căsătoriți, se hotărâse să meargă la o bancă de spermă. La patruzeci și patru de ani avea doi băieți, de unu și, respectiv, trei ani, care o făceau nespus de fericită. O bătea la cap sistematic pe Brigitte să facă și ea copii. Îi spunea că, la treizeci și opt de ani, “ovulele îmbătrâneau cu fiecare secundă”. Brigitte însă era destul de relaxată și nu își făcea atâtea griji.

Datorită descoperirilor științei moderne, femeile puteau face copii la vârste mult mai înaintate decât pe vremea mamei ei, ceea ce îi sporea siguranța de sine, în ciuda avertismentelor primite de la Amy, care era de părere că prea amâna momentul în care să devină mamă.

Brigitte era sigură că într‑o bună zi va avea copii și că, foarte probabil, se va căsători cu Ted, deși nu discutaseră încă despre asta. Coconul protector al atmosferei univer­sitare avea ceva ce te făcea să crezi că vei rămâne întot­deauna tânăr, cel puțin așa i se părea ei. Amy o aducea mereu cu picioarele pe pământ, amintindu‑i că erau două femei de vârstă mijlocie. Când le vedeai, nu‑ți ve­nea să crezi acest lucru. Nici una dintre ele nu‑și arăta vârsta, iar Ted Weiss, cu care Brigitte era împreună de șase ani, era cu trei ani mai tânăr decât ea. La treizeci și cinci de ani, el arăta, se simțea și se comporta ca un co­pil. Absolvise arheologia la Harvard și își luase doc­toratul la Universitatea din Boston, iar de șase ani lucra în departamentul de arheologie al universității. Visul lui era să aibă propriul șantier arheologic. Universitatea din Boston avea nenumărate asemenea șantiere în toată lumea, în Egipt, Turcia, Pakistan, China, Grecia, Spania și Guatemala. Le vizitase pe toate cel puțin o dată de când era la Universitatea din Boston. Brigitte nu‑l însoțise niciodată în aceste călătorii. În timpul când el era plecat, ea se documenta pentru propria carte. Călătoriile o intere­sau acum chiar mai puțin decât în facultate. Era foarte fericită dacă rămânea acasă.

Brigitte și Ted aveau o relație bună. Fiecare locuia în propriul apartament, aproape unul de celălalt, și își pe­treceau weekendurile împreună, în apartamentul lui, deoarece era mai mare. El gătea, ea nu. Deseori ieșeau în timpul liber cu studenții, mai ales cu cei din progra­mul doctoral, ca ea. Se întâlneau și cu profesorii din departamentele în care lucrau. Amândoi iubeau viața universitară, cu toate că activitatea lui Brigitte în comisia de admitere nu era tocmai o activitate academică, iar acest mod de viață li se potrivea ca o mănușă. Era o at­mosferă dedicată studiului intens, și amândoi mărturiseau că, în cea mai mare parte a timpului, nu se simțeau deloc diferiți de studenții lor. Erau însetați de cunoaștere și le plăcea activitatea intelectuală. Ca în orice universitate, nu lipseau nici de aici micile scandaluri, idilele sau invidiile mărunte, dar, în general, erau mulțumiți de viața lor, și aveau multe lucruri în comun.

Brigitte se vedea măritată cu Ted, chiar dacă nu știa când urma să se întâmple acest lucru. Bănuia că Ted avea să o ceară de soție într‑o bună zi. Nu aveau nici un motiv să se căsătorească acum, atâta timp cât nici unul dintre ei nu murea de nerăbdare să aibă copii. Cel puțin, nu încă. Amândoi se simțeau prea tineri pentru a trăi altfel decât o făceau în acel moment. Mama lui Brigitte însă avea aceleași temeri ca Amy și îi amintea că nu întinerește. Brigitte râdea de amândouă și spunea că nu era nevoie să‑l pironească pe Ted de podea, deoarece nu pleca nicăieri, însă Amy îi răspundea cinic: “Nu se știe niciodată”. De fapt, prin ea vorbeau experiențele ei amoroase eșuate. Întotdeauna fusese de părere că, dacă le dai o șansă, majoritatea bărbaților te dezamăgesc. Cu toate astea, până și ea trebuia să recunoască faptul că Ted era un băiat bun, fără un strop de răutate în el.

Brigitte declara că îl iubea, dar sentimentele sau viito­rul lor nu erau lucruri despre care discutau prea mult. Trăiau în prezent. Le convenea să locuiască separat în timpul săptămânii, iar weekendurile împreună erau tot timpul relaxante și amuzante. Nu se certau niciodată, și erau puține situațiile în care nu cădeau de acord. Era un aranjament mai mult decât comod. Fiecare aspect din viața lui Brigitte era stabil: slujbaei, relația cu Ted și ritmul încet, dar sigur în care își scria cartea, care, la un moment dat, avea să fie publicată de editura universității.

Dacă era să o asculți pe Amy, viața lui Brigitte nu era deloc interesantă, însă ei îi plăcea așa cum era și părea mulțumită. Nu avea nevoie și nici nu voia prea mul­tă agitație în jurul ei, iar atunci când privea spre viitor, știa exact încotro se îndrepta. Viața ei mergea în direcția dinainte stabilită, și fiecare pas pe care îl făcea era înainte, chiar dacă nu într‑un ritm alert. La fel se întâmpla și cu doctoratul sau cu cartea ei. Era suficient. Nu se grăbea să ajungă la destinație ori să ia decizii pripite. În ciuda ci­nismului mamei sale și al lui Amy, a grijilor și a avertis­mentelor lor groaznice, Brigitte nu își făcea nici o grijă.

— Deci a cui viață o nenorocești astăzi? Întrebă Amy afișând un zâmbet poznaș, în timp ce dădea buzna în biroul lui Brigitte.

— Cum poți să spui așa ceva? se indignă Brigitte cu apa­rentă severitate. Dimpotrivă, mă asigur că toți aplicanții au trimis actele care trebuie.

— Da, ca să îi poți respinge. Sărmanii copii, încă îmi amintesc acele scrisori îngrozitoare: “Cu toate că suntem impresionați de activitatea dumneavoastră din ultimul an de facultate, nu ne dăm totuși seama ce Dumnezeu ați făcut până atunci. V-ați înecat în alcool, droguri sau ați lenevit mai presus de orice închipuire? Vă dorim mult noroc în proiectele viitoare, care nu includ însă școala noastră...” La naiba, plângeam de fiecare dată când primeam o scri­soare ca asta, iar mama plângea și ea. Credea că voi ajunge să lucrez în vreun restaurant McDonald's, nu că ar fi fost o slujbă proastă, dar ea voia să mă fac doctor. I-au trebuit ani ca să mă ierte că nu sunt “decât” asistent social.

Brigitte știa că notele lui Amy nu aveau cum să fie atât de proaste. Doar absolvise la Brown și, până să obțină diploma de asistent social de la Institutul de Asistență Socială Columbia din New York, își luase masterul în științe la Universitatea Stanford.

La Universitatea din Boston toți făceau paradă de studiile lor universitare. În universul academic, facultatea unde ai studiat era un subiect de discuție la fel de important ca numărul lucrărilor de specialitate pe care le publicai. Dacă Brigitte ar fi predat la Universitatea din Boston, nu ar fi avut la dispoziție șapte ani ca să scrie cartea. Ar fi trebuit să o publice mult mai repede. Ar fi trebuit să lucreze sub mai multă presiune, și din acest motiv era foarte fericită să facă parte din comisia de admitere. Nu avea acel spirit de competiție atât de necesar unui profesor universitar. Amy preda un curs de psihologie și conducea biroul de consiliere – și le făcea pe amândouă foarte bine. Cât timp lucra, își lăsa copiii la grădinița campusului. Nutrea o dragoste profundă pentru cei tineri în general și pentru studenții ei în special. Ea inițiase prima linie fierbinte pentru cei aflați la un pas de suicid, după ce pierduse mai mulți studenți în primii ani de activitate. Astfel de cazuri erau des întâlnite în toate universitățile, un fel de epidemie care îi îngrijora pe toți. Brigitte nu agrea aluziile că, dacă respingea cererile de înscriere la Universitatea din Boston, distrugea vieți. Nu‑i făcea deloc plăcere să privească lucrurile astfel. Ca de obicei, opiniile lui Amy exprimau esența lucrurilor și erau zise pe șleau. Ea spunea lucrurilor pe nume, în timp ce Brigitte era mereu diplomată și atentă la ce și cum afirma. Amy își aborda colegii și prietenii direct, de parcă ar fi fost mereu gata de război.

— Ce faci în seara aceasta? Întrebă Amy direct, ghe­muindu‑se pe scaunul aflat la celălalt capăt al biroului lui Brigitte.

— În seara asta? De ce? E ceva anume?

Brigitte privea în gol în timp ce Amy își dădu ochii peste cap.

— Ar trebui să fie, dacă te întâlnești cu un tip de șase ani. Ești incurabilă. E Valentin's Day, pentru Dumnezeu! Știi tu, inimioare, flori, bomboane, inele de logodnă, ce­reri în căsătorie, partide minunate de sex, muzică plăcută, lumini de lumânare. Nu ieși cu Ted?

O privi dezamăgită pe Brigitte. În ciuda relațiilor ei eșuate, Amy adora ideea de aventură și avea impresia că Brigitte și Ted aveau parte de prea puțină poezie, deși erau adorabili împreună. Se comportau ca niște liceeni care își dau întâlnire, nu ca doi adulți trecuți de treizeci de ani care fac planuri de viitor. Iar Amy își făcea griji pentru prietena ei, temându‑se că lucrurile cele mai importante din viață treceau pe lângă ea. Lucruri ca angajamentul, căsătoria sau copiii.

— Cred că am uitat amândoi, recunoscu Brigitte. Ted lucrează la o comunicare științifică, iar eu m‑am îngropat în cererile de înscriere. Nu avem decât șase săptămâni la dispoziție pentru a le analiza. Trebuie să fac și două lucrări pentru orele mele. În plus, ninge și e o noapte mizerabilă, nu e de ieșit din casă.

— Atunci rămâneți acasă și sărbătoriți în pat. Poate te cere de nevastă în seara asta, zise Amy cu o undă de spe­ranță în glas, iar Brigitte pufni în râs.

— Da, cu siguranță, mai ales că lucrarea trebuie predată vineri. Probabil mă va suna mai târziu, și ne gândim noi la ceva. Poate comandăm mâncare chinezească sau sushi. Nu contează.

— Ar trebui să conteze, bombăni Amy. Nu vreau să ajungi fată bătrână, ca mine.

— Nu ești fată bătrână, și nici eu nu voi fi. Suntem fe­mei necăsătorite. Este o categorie respectabilă în zilele noastre. Este considerată o alegere, nu o pacoste, ca să nu mai spun că oameni mai în vârstă ca noi se căsătoresc și au copii.

— Da, poate Sara din Biblie. Câți ani avea? Parcă nouă­zeci și șapte, cred, când a făcut și ea un copil. În general, astăzi acest lucru ar fi considerat în afara oricăror statistici. Cred că și pe vremea aceea. Și ea era căsătorită.

Amy își privi prietena cu subînțeles, iar Brigitte începu să râdă.

— Cred că ești obsedată. Nu te văd înnebunită să te măriți. Eu de ce aș fi? De altfel, și eu și Ted suntem foarte fericiți în situația actuală. Nimeni nu se mai grăbește să se căsătorească. De ce e atât de important? replică Brigitte nepăsătoare.

— După șase ani, numai despre grabă nu mai poate fi vorba. Ar fi ceva firesc. În câteva minute, te trezești că faci patruzeci și cinci de ani sau cincizeci, și totul s‑a sfâr­șit pentru tine. Ovulele tale vor fi preistorice, iar el va putea scrie o lucrare despre ele. Era amuzantă, dar în ace­lași timp vorbea serios. Poate ar trebui să‑l ceri tu pe el.

— Nu te prosti! Avem timp să ne gândim la asta. În plus, întâi vreau să‑mi termin cartea și doctoratul. Vreau să fiu doctor când mă mărit.

— Grăbește‑te, atunci! Voi doi sunteți cei mai înceți oameni de pe planetă. Credeți că veți fi tineri pentru tot­deauna. Ei bine, am vești proaste pentru tine. Corpul tău știe mai bine. Măcar căsătorește‑te și fă copii.

— Da, peste câțiva ani. Apropo, ce faci în seara asta?

Știa că Amy nu avusese nici o întâlnire de când rămăsese însărcinată cu primul copil, cu patru ani în urmă. Se dedicase total creșterii lor, și nu avea aproape deloc viață socială. Era prea ocupată să muncească și să se distreze cu copiii. Amy își dorea ca și Brigitte să simtă această împlinire și fericire. Iar Ted ar fi un tată extraordinar, erau amândouă de acord cu asta. Studenții îl adorau. Era cald, blând și deștept, tot ce își putea dori o femeie, și de aceea Brigitte și toți ceilalți îl iubeau. Era un tip extraordinar.

— Am o întâlnire fierbinte cu băieții mei, mărturisi Amy. Mâncăm pizza, până la șapte ei dorm tun, iar eu pot să mă uit la televizor până cad lată, adică pe la zece. Nu este alegerea perfectă pentru Valentin's Day, dar îmi convine.

Amy zâmbi fericită și se ridică de pe scaun. Avea o întâlnire cu un student trimis de consultantul său pen­tru anul întâi. Era un student străin, plecat de acasă pentru prima dată și care suferea de o depresie severă. Din câte îi povestise consultantul, Amy se gândea că ar fi bine să îl trimită la cabinetul medical dedicat studenților. Dar voia să vorbească mai întâi cu băiatul. Vedea copii ca el în fiecare zi, și, la fel ca Brigitte, era foarte tenace când venea vorba despre muncă.

— Pare un plan bun, comentă Brigitte. O să ne gândim și noi mai târziu la ceva; îi amintesc eu dacă a uitat. Poate crede că luăm cina împreună.

Mai făcea așa câteodată – de fapt, amândoi făceau asta, – doar aveau o relație care funcționa fără să aibă nevoie de vreo definiție. După șase ani, ea credea că ei aveau să fie împreună pentru totdeauna. Nu aveau nici un motiv să nu fie. Nu simțeau nevoia să aibă un act la mână. Situația le era pe plac, indiferent de ce spunea Amy sau mama lui Brigitte. Le convenea. Confortabilă – așa se caracteriza cel mai bine relația lor, chiar dacă Amy credea că aveau nevoie de mai mult romantism, de mai multă pasiune. Brigitte, în schimb, nu era de acord cu asta, și nici Ted. Amândoi erau niște oameni relaxați, care nu aveau nevoie de planuri de viitor bătute în cuie sau lămurite în amănunt.

Printr‑o pură coincidență, Ted sună la zece minute după ce Amy ieși din biroul lui Brigitte. Părea grăbit, pe fugă și cu sufletul la gură, lucru neobișnuit pentru el, de regulă un tip calm, care rareori se zăpăcea.

— Ești bine? Întrebă îngrijorată Brigitte. S-a întâmplat ceva?

— Nu, e doar nebunie pe‑aici. Se întâmplă multe azi. Ne putem întâlni la cină?

De obicei, asta însemna să se întâlnească acasă. Voia să treacă pe la ea după ce pleca de la școală. Brigitte știa codul acestei conversații și ce voia Ted să spună.

— Sigur că da. Zâmbi ca răspuns la invitația la cină. Amy mi‑a amintit că azi e Valentin's Day. Uitasem cu desăvârșire.

— Fir‑ar să fie, și eu am uitat! Îmi pare rău, Brig. Vrei să ieșim undeva?

— Cum vrei tu. Îmi convine și să stau acasă, mai ales pe vremea asta.

Ninsoarea se întețise, iar acum stratul de zăpadă atin­gea grosimea de treizeci de centimetri. Nu se conducea foarte ușor.

— Vreau să sărbătorim ceva. Ce‑ar fi să luăm cina la restaurant la Luigi? Poți să rămâi la mine în seara asta, dacă vrei.

Era genul de ofertă pe care nici unul dintre ei nu prea o făcea în timpul săptămânii. Amândoi se trezeau devreme, și le plăcea să‑și înceapă ziua la ei acasă. De obicei, își petreceau împreună doar nopțile din weekend.

— Ce sărbătorim? Întrebă Brigitte ușor nedumerită.

Simțea exaltarea din vocea lui, deși el încerca să pară mai calm decât era; ea își dădu seama și de asta.

— Nu vreau să stric surpriza. Îți spun când ne vedem. Vorbim la cină.

— Te‑au promovat cei de la departament?

Suspansul era de nesuportat, iar el, în loc să‑i răspundă, râdea și părea să aibă un plan sau un secret. Genul ăsta de comportament nu‑i era deloc caracteristic, iar asta o neliniștea pe Brigitte. Dacă Amy avea dreptate, iar el urma să o ceară de nevastă? Dintr‑odată, mintea și inima i‑o luară la galop, iar ea intră în panică.

— Este vorba despre ceva mult mai important. Te deranjează dacă iei un taxi? Ne vedem la Luigi. Știu că nu este cel mai romantic gest pentru o asemenea zi, dar voi fi prins la birou până la cină.

Vorbele îi sunau ca o scuză.

— Nici o problemă. Ne vedem acolo, spuse ea cu un tremur în voce.

— Te iubesc, Brig, aruncă el în telefon înainte să în­chidă, iar ea rămăsese împietrită. Rareori îi spunea asta, doar când erau în pat, și, dintr‑odată, se întrebă dacă nu cumva dorințele lui Amy deveneau realitate.

Cu cât se gândea la asta mai mult, cu atât se panica mai tare. Nu era deloc sigură că era pregătită pentru o cerere în căsătorie. Mai că ar fi băgat mâna în foc că nu era, dar căsătoria părea acum o posibilitate tot mai evidentă, așa că, o jumătate de oră mai târziu, se trezi îndreptându‑se spre biroul lui Amy cu o mutră îngrijorată. Se opri în cadrul ușii și își privi prietena. Întâlnirea cu studentul din anul întâi căruia îi era dor de casă tocmai se încheiase, iar ea îl trimitea să discute cu un medic psihiatru.

— Cred că ai cobit, începu Brigitte neliniștită, în vreme ce intra în birou și se așeza pe un scaun.

— Despre ce? Întrebă Amy nedumerită.

— Tocmai m‑a sunat Ted și m‑a invitat la cină. Spune că are o surpriză pentru mine, mai mare decât o promo­vare, și părea la fel de agitat cum sunt eu acum. Doamne, cred că are de gând să mă ceară de nevastă. Simt că mi se face rău.

— Slavă Domnului, era și timpul! Măcar unul dintre voi se trezește la realitate. Ascultă‑mă, șase ani de trai prac­tic în comun sunt suficienți. Voi doi vă înțelegeți mai bine decât orice alt cuplu căsătorit pe care îl știu. E grozav!

— Nu trăim împreună, o corectă Brigitte. Ne petrecem weekendurile împreună.

— Și cât timp vrei să mai faceți asta? Încă șase ani? Sau poate zece? Dacă Ted plănuiește să te ceară de nevastă, știe el de ce. Viața e scurtă. Nu poți să o trăiești într‑o permanentă așteptare.

— De ce nu? Nouă ne convine.

— Poate că nu. Se pare că el vrea mai mult, și așa și trebuie. Și tu ar trebui să vrei la fel.

— Vreau. Dar nu știu dacă vreau în momentul ăsta. De ce să tulbur lucrurile? Nu da binelui cu piciorul, că pe urmă îi duci dorul, vorba proverbului. Aranjamentul nostru este perfect așa cum este acum.

— Poate fi și mai bine dacă vă luați un angajament real unul față de celălalt. Așa poți construi ceva: o viață, o familie. Nu puteți să vă mai prefaceți că sunteți studenți. Prea mulți fac asta în lumea universitară. Toți ne păcălim că suntem copii, dar nu mai suntem. Într‑o bună zi, te trezești și îți dai seama că ai îmbătrânit și că viața a trecut pe lângă tine. Nu lăsa să ți se întâmple asta! Amândoi meritați mai mult. Poate că te sperie acum, dar va fi bine. Crede‑mă! Trebuie să faci pasul.

Amy credea că Brigitte ar trebui să facă pasul următor și în carieră. Era de părere că ar fi trebuit să fie șefa cen­trului de admitere, și ar fi putut fi dacă voia. Era însă mul­țumită de poziția actuală – spunea că avea mai mult timp să lucreze la carte și să facă muncă de cercetare.

prigitte nu simțea nevoia să fie lider de grup. Era mulțumită cu ritmul liniștit al vieții pe care o ducea, nu‑și dorea deloc viața stresantă a unui șef. Nu‑i plăcuse niciodată să riște. Amy era sigură că asta avea legătură cu ceva din copilăria lui Brigitte. Ea îi povestise odată lui Amy că tatăl ei risca foarte mult. Mizase toți banii la bursă“ pierduse, și apoi se sinucisese. Mama ei se chinuise ani în șir după aceea și muncise din greu ca să păstreze familia pe linia de plutire. Riscul, indiferent de natura lui, era ceea ce ura Brigitte cel mai mult în viață. Dacă îi era bine, nu schimba nimic. Iar Ted părea și el mulțumit așa. Dar, până la urmă, oricât îi era de frică, Brigitte trebuia să meargă mai departe. Nu putea să rămână încremenită pentru totdeauna în același loc. Fără risc, nu există împli­nire. Amy spera cu înflăcărare ca Ted să o ceară de soție pe prietena ei, oricât de speriată era aceasta.

— Nu te îngrijora. Vă iubiți. Va fi bine.

— Dacă mă mărit cu el și moare?

Se gândea la tatăl ei, iar ochii i se umplură de lacrimi în timp ce o privea pe prietena sa.

Amy începu să‑i vorbească pe un ton blând, căci înțe­lesese cât era de speriată!

— Mai devreme sau mai târziu, dacă stați împreună până îmbătrâniți, unul dintre voi va muri. Nu cred că e cazul să îți faci griji de asta pentru al naibii de mult timp de acum înainte, spuse ea încercând să o încurajeze, dar teama ei era mult mai profundă.

— Mă gândesc la asta numai uneori. Știu prin ce a trecut mama când a murit tata.

Avea unsprezece ani pe atunci, își amintea că mama ei plângea fără încetare, apoi încerca să‑și găsească de lucru ca să poată întreține familia. Lucrase ani de zile la o editură, de unde se pensionase cu un an în urmă. Avea acum timp să facă lucruri pe care și le dorise întotdeauna, dar nu avusese timp până atunci: să se vadă cu prietenii, să joace bridge, să facă sport, să meargă la cursuri de gătit, să joace golf. De ani de zile, lucra deja la arborele genea­logic al familiei, ceea ce ei i se părea fascinant, însă lui Brigitte nu. Brigitte nu voia să ajungă văduvă cu un copil mic, așa cum se întâmplase cu mama ei. Mai bine rămânea singură ca acum, pentru totdeauna.

Brigitte trecuse în tinerețe peste moartea tatălui ei abia după multe ședințe de terapie. Îl iertase, dar nu reușise să depășească teama de schimbare și de riscuri. Și se simțea zdruncinată serios de perspectiva unei posibile cereri în căsătorie în acea seară. Atât de zdruncinată, încât își sună mama după ce termină treaba la birou, înainte să plece la cină. Mama îi sesiză îngrijorarea din voce, fără nici un motiv; Brigitte începu să‑i vorbească despre tatăl ei. Nu mai făcuse asta de foarte mult timp, iar femeia fu complet buimăcită. Brigitte nu‑i dădu nici o explicație.

— Îți pare rău că te‑ai măritat cu el, mamă?

Brigitte nu mai pusese această întrebare până atunci, deși se gândise deseori la asta. Mama ei păru uimită.

— Bineînțeles că nu. Te‑am avut pe tine.

— În afară de asta, a meritat tot ce ai pătimit? Mama ei tăcu mult timp înainte să‑i răspundă. Întotdeauna fusese foarte sinceră cu fiica ei, ceea ce și făcea relația lor atât de puternică. Trecuseră împreună printr‑o tragedie care le apropiase și mai mult. Aveau o legătură specială.

— Da, a meritat. Niciodată nu am regretat că m‑am căsătorit cu el, în ciuda a tot ce s‑a întâmplat. În viață faci totul cât poți mai bine. Restul ține de noroc. Speri să fie bine, dar pentru asta trebuie să‑ți încerci norocul. Și am vorbit serios mai înainte, tu ești răsplata mea pentru vre­murile grele. Viața mea nu ar fi însemnat nimic fără tine.

— Mulțumesc, mamă, zise Brigitte cu lacrimi în ochi.

Câteva minute mai târziu, închise telefonul. Fără să știe, mama ei îi dăduse răspunsul de care avea nevoie. Chiar și după dezastrul total pe care îl crease sinuciderea lui, ea nu regreta nimic. Era ceea ce sperase Brigitte să audă. Nu știa dacă era pregătită să se căsătorească, poate nu avea să fie niciodată, dar, dacă el o cerea de soție în seara asta, avea de gând să‑și încerce norocul și să spună da. Și poate că într‑o bună zi urma să fie la fel de sigură cum fusese și mama ei. Poate că într‑o zi urma să aibă și ea o fiică. Voia să creadă că Amy și mama ei aveau dreptate. Chiar dacă simplul gând o storcea de ultimul strop de energie, era pregătită să accepte cererea lui Ted, în cazul în care asta avea el de gând să facă. Se simțea foarte curajoasă când se sui în taxiul care urma să o ducă la restaurantul Luigi.

În taxi, în drum spre restaurant, pe măsură ce Brigitte se gândea la Ted, groaza pe care o simțise înainte se con­funda pe nesimțite cu emoția. Îl iubea, și, poate, căsătoria cu el ar fi fost un lucru bun. “Ar putea fi ceva minunat”, se încuraja ea. El nu se compara cu tatăl ei. Ted era un prieten de încredere. Ea zâmbi când se așeză la masa la care o aștepta Ted. El se ridică să o sărute înainte ca ea să ia loc, și părea fericit și mai emoționat ca oricând. Buna lui dispoziție era molipsitoare, iar ea se simțea mai ro­mantică decât fusese ani de zile. Era pregătită. Era un moment important. El comandă șampanie pentru ea, îi zâmbi, ciocniră paharele și sorbiră din lichidul spumos.

În ciuda vremii de afară, atmosfera de la masă era, cu sigu­ranță, una festivă.

El nu spusese nimic neobișnuit în timpul cinei, iar ea așteptă, politicos, fără să‑l întrebe nimic, încercând să se liniștească. Se gândea că urma să‑i pună întrebarea pe ne­așteptate, când avea să fie pregătit. Nu se mai îndoia de asta, datorită purtării lui exuberante pe tot parcursul serii. Amy avusese dreptate. Totul sugera că urma să se întâm­ple ceva important, și, în cele din urmă, când sosi deser­tul, o prăjitură de ciocolată în formă de inimă din partea restaurantului, el o privi și îi zâmbi larg. El abia se putea stăpâni, iar ea simțea cum și ultimele sentimente de tea­mă se risipesc. Totul părea perfect. Își aminti ce‑i spusese Amy, că aveau nevoie de mai mult romantism în viața lor. Brigitte își dădea seama acum că era adevărat, chiar dacă nici unul dintre ei nu era genul pasional sau care să își expună excesiv sentimentele. Dar se iubeau de șase ani. Relația lor era excelentă, și se potriveau de minune. Aveau aceleași interese. Amândoi iubeau viața universitară. El absolvise antropologia și o sprijinea în carieră și în muncă. Știa că se putea baza pe el. Ted Weiss era un om bun, și, cu cât se gândea mai mult, cu atât mai clar i se părea că o viață alături de el ar fi un lucru bun. Se simțea foarte sigură în seara aceasta, și așteptă cu răbdare până când el, ocolind subiectul, începu să‑i spună cât de minunată fusese cu el, cât de mult o respecta și o admira și că voia s‑o anunțe că visul lui se împlinise. Visul lui de o viață. Era cel mai romantic lucru pe care i‑l spusese vreodată, iar ea știa că avea să‑și amintească toată viața acest moment.

Se simțea ușor amețită de la șampanie. Dar știa cu certitudine ce urma să se întâmple. Era atât de ușor de intuit. Știuse că odată și odată urma să se întâmple, când­va în viitorul îndepărtat. Și, dintr‑odată, viitorul era acum, mai devreme decât se așteptase. Tot ce trebuia el să facă era să o ceară de soție, iar ea urma să spună da. Rutina vieții lor îi dădea siguranță.

— Este cel mai grozav lucru care mi s‑a întâmplat vreo­dată, Brig, continuă el privind‑o emoționat, și știu că nu va fi ușor, dar sper că te vei bucura și tu.

Părea și mai emoționat în timp ce spusese asta, iar ea era impresionată.

— Sigur că voi fi îl asigură ea, așteptând să lanseze întrebarea.

— Știu că vei fi, deoarece ești o persoană bună, gene­roasă și ai fost întotdeauna alături de mine.

— Așa cum și tu ești alături de mine, îi întoarse ea aprecierea. Face parte din înțelegere.

— Cred că asta a făcut ca relația noastră să funcționeze. Știu cât de importante sunt pentru tine munca și cartea la care lucrezi.

Nu erau la fel de importante cum era arheologia pentru el, dar îi aprecie dovada de respect. El avea mereu lucruri bune de zis despre activitatea ei scriitoricească și aprecia ceea ce scrisese până acum. Era de acord cu ea în ceea ce privea drepturile femeilor și respecta mult femeia.

— Îți voi fi mereu recunoscător, spuse Ted pe un ton liniștit, privind‑o în ochi nostalgic pentru o clipă. Era un moment important pentru amândoi. Nu‑mi vine să cred că se întâmplă, mai zise el pe un ton tremurător. Am așteptat toată seara să îți spun.

În mintea ei putea auzi o tobă care bătea pe măsură ce el continua:

— Mi‑au dat astăzi propriul șantier arheologic. Al meu. Eu îl voi conduce. În Egipt. Știu că nu îți va fi ușor. Plec peste trei săptămâni.

Trântise ultimele cuvinte dintr‑o suflare, după care se așeză comod în scaun, zâmbindu‑i, în timp ce Brigitte se simțea de parcă fusese lovită în piept cu o crosă de golf. Avu nevoie de un minut întreg până să își recapete suflarea și să fie în stare să vorbească din nou. Nu era ceea ce se așteptase să audă de la el.

— Propriul șantier? În Egipt? Pleci peste trei săptămâni? Cum naiba s‑a întâmplat asta?

Rămăsese înmărmurită.

— Știi că am aplicat în fiecare an. Îmi pierdusem deja orice speranță, dar eram mereu asigurat că mai devreme sau mai târziu aveam să primesc unul. Și am primit. Vor să deschid eu situl arheologic pentru o peșteră descoperită de curând. E ceva incredibil. Visul meu a devenit realitate.

Pentru o clipă – sau pentru mai multe, – crezuse că, de fapt, ea era visul lui.

Așteptă câteva minute, fixând cu privirea prăjitura neatinsă de ciocolată, până să‑i vorbească din nou. Se străduia să rămână calmă, dar simți brusc nevoia să urle de dezamăgire. După atâta timp, era, în sfârșit, pregătită să‑i accepte cererea în căsătorie. Dar nu primise nici una. Ce avea să însemne schimbarea asta pentru ei? Variantele erau evidente, dar simțea nevoia să le audă. Nu voia să mai ghicească lucruri importante și nici să facă alte presupuneri. De data asta, voia să audă ce planuri avea el pentru ei, dacă exista vreun plan, și ce avea de gând să facă în legătură cu relația lor.

— Cred că amândoi am știut că asta se va întâmpla mai devreme sau mai târziu, zise Ted, serios. Nu te pot lua cu mine. Nu ai ce să faci pe șantier, și nu știu dacă ai putea obține viza doar ca însoțitor. În plus, ce ai putea să faci acolo, Brig? Știu cât de important e pentru tine ceea ce faci. Cred că inevitabilul s‑a produs. Ne‑am simțit bine în acești șase ani, Brig. Te iubesc. A fost extraordinar. Dar voi rămâne în Egipt timp de trei sau poate cinci ani, chiar mai mult dacă șantierul merge bine. Poate primesc un alt șantier după acesta, n‑o să mă mai întorc mult timp de acum înainte, și nu mă aștept ca tu să stai după mine. Trebuie să ne continuăm fiecare viața. A mea va fi acolo, a ta va fi aici. Suntem amândoi persoane rezonabile, și știam că urma să se întâmple într‑o zi.

Era incredibil de calm. Pleca peste trei săptămâni, și cu asta basta. “Salutare, mersi pentru o distracție de șase ani, pa.”

— Nu știam că avea să se întâmple așa ceva, articulă ea, încă șocată. Credeam că vom rămâne împreună, răspunse pe un ton de reproș, în timp ce lacrimile îi săgetau ochii.

Nu le putea stăpâni. Vestea o izbise atât de tare, încât abia mai putea gândi clar.

— Nu am spus asta niciodată, îi reaminti Ted. Am vorbit așa, teoretic, dar nu ne‑am făcut nici un plan. Știi asta. Poate dacă nu aș fi obținut niciodată un șantier... Dar, ca să fiu sincer cu tine, în ultimul an, de câte ori mă gândeam la căsătorie, îmi dădeam seama că nu sunt genul de tip care să își ia un angajament. Nu în sensul clasic. Îmi place ce am avut, dar nu am nevoie de mai mult și nici nu vreau mai mult. Niciodată nu m‑am gândit că tu ai vrea. Nu ești ca femeile alea disperate să se căsătorească și să aibă copii, tocmai de‑aia ne‑a mers atât de bine.

— Credeam că ne‑a mers bine pentru că ne iubim, remarcă tristă Brigitte. Și nu eram “disperată” să mă mărit și să am copii, dar mă gândeam că vom face asta la un moment dat.

Presupusese asta, ceea ce o făcea să se simtă tare prost acum. Era dureros de evident că el abia aștepta să plece și să inaugureze șantierul. Fără ea. Era clar că nu voia să o ia cu el. Putea citi în ochii lui.

— Încă poți să te căsătorești și să faci copii, o asigură el calm. Ești o femeie liberă. Doar că nu cu mine. Nu voi fi aici o lungă perioadă de timp. Cine știe, dacă obțin rezultate bune, rămân acolo zece ani sau mai mult. Am așteptat toată viața așa ceva. Nu mă grăbesc să mă întorc și nu vreau să am aici obligații care să complice și mai mult lucrurile.

Acum ajunsese, dintr‑odată, o complicație. Cuvintele lui îi străpunseră inima rănită.

— Credeam că avem o înțelegere tacită, Brig, că ne e bine cu tot ce avem pentru moment și că nu ne facem planuri de viitor.

— Asta e problema înțelegerilor tacite. Fiecare le in­terpretează cum vrea. Eu credeam că ne luaserăm un angajament, tu nu.

Era furioasă, și rosti totul dintr‑o suflare.

— Angajamentul meu era față de muncă, întotdeauna a fost așa. Știai asta, îi reproșă el calm.

Nu voia să‑l facă să se simtă vinovat. Mama lui reușea întotdeauna, și ura asta. Brigitte, în schimb, nu făcea așa. El dorise să sărbătorească inaugurarea șantierului și plecarea lui, nu să se simtă ca un nemernic pentru că pleca, însă asta nu era o chestiune măruntă din moment ce însemna sfârșitul relației lor. Dar exista un preț pe care el era pre­gătit să îl plătească, iar ea fusese luată pe nepregătite, înțelese că fusese oarbă. Iar acum el era cel care nu vedea nimic altceva decât șantierul lui arheologic.

— Îmi pare rău, Brig. Știu că a picat din senin. Și mie îmi este greu, dar treaba e clară. Nu împărțim nici măcar un apartament. De fapt, chiar voiam să te întreb dacă nu vrei niște lucruri de‑ale mele. Restul le voi dona. Nu am nici o mobilă ca lumea, în afară de canapea.

O cumpăraseră împreună cu un an în urmă, iar acum el voia să scape și de ea. Nu se mai simțise atât de șocată și de abandonată de la moartea tatălui ei, și fix asta îi veni în minte în timp ce stătea pe scaun și se uita fix la Ted.

— Ce se va întâmpla cu ovulele mele? Întrebă ea în timp ce lacrimile începură să‑i curgă pe obraji.

Încet, încet își pierdea cumpătul și începea să intre în panică. Nu era cina de Valentin's Day pe care o plănuise, nu era ceea ce Amy sperase pentru ea.

— Care ovule?

Ted părea nedumirit.

— Ale mele. Copiii pe care nu îi vom avea și pe care s‑ar putea să nu‑i mai am niciodată. Am treizeci și opt de ani, am fost împreună șase ani. Ce ar trebui să fac eu acum, să dau un anunț ca să găsesc un tip cu care să fac copii?

— Asta am însemnat pentru tine?

Părea jignit.

— Nu. Ai fost bărbatul pe care l‑am iubit. Încă ești. Lucrurile erau atât de simple așa cum erau, că nu am pus niciodată întrebările potrivite. Nu credeam că era nevoie. De ce nu pot veni cu tine?

Îl privi fix, iar el se simți dintr‑odată stânjenit.

— Nu mă pot gândi la soție și la copii când am ceva atât de important de făcut. Nu vreau această responsabilitate și nici ceva care să‑mi distragă atenția. Și, de fapt, nu vreau genul ăsta de angajament. Este cel mai bun moment ca amândoi să mergem mai departe și să vedem ce ne rezervă viitorul. Nici nu sunt sigur dacă voi vrea să mă căsătoresc vreodată, și sigur nu voi face asta mult, mult timp de acum înainte.

Mult prea târziu pentru ea, după cum ar fi subliniat Amy. Ovulele ei nu prezentau nici un interes pentru el, și se pare că nici nu prezentaseră vreodată. Se simțea penibil, deoarece, de‑a lungul timpului, considerase prea multe lucruri ca fiind adevărate, când, de fapt, înțelesese atât de puține. Nu se gândise niciodată că era cazul să‑i pună întrebări. Îi fusese așa de bine atât de mult timp, încât se lăsase dusă de val împreună cu el, iar el o arunca din barcă pentru a vâsli singur. Îi dăduse clar de înțeles că nu o voia în Egipt nici acum, nici mai târziu. Nici nu putea da vina pe el, deoarece știa că era la fel de vinovată pentru această neînțelegere. Nu o indusese în eroare. Trăiseră împreună fiecare zi și fiecare weekend, timp de șase ani. Iar acum ea avea treizeci și opt de ani, iar el pleca să‑și trăiască visul fără ea. Ascultându‑l, se simțea mai singură ca oricând.

— Cum vrei să procedezi până plec? o întrebă cu blândețe.

Îi părea rău pentru ea. Era devastată după tot ce îi spusese. Nici lui nu‑i era atât de ușor pe cât sperase, și își dădu seama că nu fusese deloc realist. Nu înțelesese pe deplin cât de mari erau speranțele ei. Nu i le împărtășise. Iar acum, toate visele năruite și supozițiile greșite se pră­bușeau în jurul ei. Arăta de parcă o lovise un camion. Și se simțea mai rău decât arăta.

— Ce vrei să spui?

Își suflă nasul într‑un șervețel, fără să se poată opri din plâns.

— Nu vreau să complic lucrurile. Plec peste trei săptă­mâni. Vrei să fim împreună până atunci sau vrei să ne vedem cât mai puțin?

— Dacă înțeleg eu bine, consideri relația noastră înche­iată în momentul în care pleci și că vrei să îți vezi de viață, nu‑i așa?

El încuviință din cap, iar ea își suflă din nou nasul, privindu‑l cu tristețe.

— Nu putem avea o relație atâta timp cât eu locuiesc în Egipt. Și nu are nici un rost să vii cu mine. Mai devreme sau mai târziu, am fi pus punct.

Asta era o noutate pentru ea. Dar nu mai putea să‑l contrazică. Primise o lovitură prea puternică.

— Cred că ar fi mai bine să se termine totul acum, spuse ea cu demnitate. Prefer să nu ne mai vedem, Ted. Astfel doar vom înrăutăți lucrurile. Totul s‑a terminat când ai primit șantierul arheologic.

Poate chiar mai devreme, dacă el nu dorise să‑și ia nici un angajament față de ea.

— Nu are legătură cu tine, Brig. Așa e viața, așa se re­zolvă unele lucruri.

Dar îl preocupa viața lui, nu a ei. Până acum, nu‑și dăduse seama de cât era de egoist. El conta, iar acum șantierul lui.

— Da, înțeleg, zise ea, ridicându‑se și punându‑și haina, îl privi drept în ochi. Felicitări, Ted, mă bucur pentru tine. Îmi pare rău pentru noi, pentru mine, dar mă bucur pentru tine.

Încerca, plină de curaj, să fie amabilă, iar el se simți mișcat, deși era încă dezamăgit că nu fusese mai entuziastă și nu‑l încurajase mai mult. Însă înțelesese că faptul că vestea despărțirii lor fusese o lovitură pentru ea. Voia să facă asta de mai mult timp, dar nu avusese curaj. Iar momentul plecării în Egipt fusese cel mai potrivit. Pentru el.

— Îți mulțumesc, Brig. Te duc acasă, se oferi el.

Ea începu să plângă în hohote și scutură din cap.

— Nu... o să iau un taxi. Mulțumesc pentru cină. Noapte bună!

Și, cu asta, ieși din restaurant, sperând să nu o vadă nimeni plângând. Mersi pentru cină și pentru cei șase ani. Să ai o viață frumoasă. În timp ce se împleticea prin zăpadă, făcând semn unui taxi, se gândea doar la ceea ce greșise în cei șase ani. Se întreba cum putuse fi atât de idioată. Nu era “genul care să‑și ia un angajament”, nu știa dacă își dorea o soție și copii, acum sau vreodată. Fusese ușor pentru amândoi. Confortabil. Acesta era cuvântul de ordine, și reprezenta tot ce își dorise ea de la viață, dar uite cu ce s‑a ales până la urmă. Un bărbat cu care avusese o relație “comodă” timp de șase ani, și care acum o părăsea grăbit și pleca în Egipt, la șantierul arheologic la care visase dintotdeauna. Își luase rămas‑bun de la ea de parcă era un student sau o secretară, nu femeia pe care o iubise. Brusc, își dădu seama că el nu fusese îndrăgostit de ea. Și poate nici ea nu fusese îndrăgostită de el. Se mulțumise cu o relație simplă, comodă, în loc să aibă una serioasă și pasională. Păruse a fi suficient vreme de șase ani, dar uite unde ajunsese acum. Se urcă în taxi și plânse tot drumul până acasă. Faptul că avea să nu‑l mai vadă niciodată și că totul se terminase îi dădea un sentiment îngrozitor. Incomparabil mai rău decât cel pe care‑l avusese atunci când crezuse că avea s‑o ceară de soție.

Cât de naivă putuse fi! Își repeta asta la nesfârșit. Când intră în apartament, îi sună telefonul mobil. Aruncă o privire și văzu că era Ted. Nu răspunse. Ce rost avea? Nu avea să se răzgândească. Se sfârșise. Nu mai rămăsese nimic altceva, doar compasiune și regret în loc de dragoste.