Promisiunea

CAPITOLUL 1

Un soare dulce, de dimineață le scaldă în lumină spatele în vreme' ce se dădeau jos de pe biciclete în față la „Eliot House“, din incinta Harvardului. Se opriră pentru o clipă să-și zîmbească. Era în mai și erau foarte tineri. Părul ei scurt strălucea în lumina soarelui, iar cînd privirea ei o întîlni pe-a lui, fata începu să rîdă.

• Ei, Doctore în Arhitectură, cum te simți ?
• întreabă-mă în două săptămîni după ce-mi iau doctoratul.

li întoarse zîmbetul în vreme ce-și îndepărta o șuviță de păr blond de pe frunte.

• Ducă-se dracului diploma, te întreb după noaptea trecută.

Rînji din nou la el, iar tipul îi dădu repede una peste fund în joacă.

• Mișto. Dar cum te simți dumneata, d-ră McAl- listu ? Mai poți să mergi ?

Săriră din nou pe biciclete acum, iaT ea întoarse capul, cu un răspuns sîcîitor.

• Dar tu poți ?

Și cu asta dusă a fost, zburind departe, cu mult înaintea lui, pe bicicleta micuță pe care i-o cum­părase de ziua ei doaT cu cîteva luni în urmă. Era' îndrăgostit de ea. Fusese îndrăgostit de ea dintot- deauna. Visase la ea toată viața. Și o cunoștea de doi ani.

Se simțea singur la Harvard înainte de asta, și o bună parte din al doilea an de aspiranță socotise că va fi la fel și acolo. N-avea nevoie de Radcliffe sau Vassar sau Wellseley cu el în pat. Cunoscuse prea multe fete de astea la anii studenției și, în ceea ce-1 privea pe Michael, tipelor ăstora le lipsea întotdea­una ceva. El voia ceva mai mult. Textură, sub­stanță, suflet. Rezolvase problema foarte convena­bilă vara' trecută, cu o legătură cu una dintre prie­tenele mamei sale. Normal că mama sa n-a știut. Dar se distrase de minune. Era o femeie a naibii de atrăgătoare, în vîrstă de vreo treizeci de ani, mult mai tînărâ ca mama lui, firește, și era ceva editor la „Vogue*. Dar totul nu fusese decît o distracție. Pentru amîndoi. Nancy era altceva.

Știuse asta din prima clipă în care o văzuse, în Galeriile de artă din Boston, unde erau expuse ta­blourile ei. Exista în fiecare o tentă de singurătate care.bîntuia fiecare peisaj al ei, iar oamenii pe care îi pictase aveau toți un soi de tandrețe solitară ca- re-1 umpluse de milă și-l făcuse să-și dorească să ajungă de la ei la artistul care-i pictase. Iar ea stă­tuse acolo, purtînd în acea zi o beretă roșie și o haină veche din piele de raton, cu o ușoară roșeață pe pielea delicată, din cauza mersului grăbit pro­babil pînâ la galeriile din Strada Charles cu ochii strălucind, cu fața plină de viață.

Nu dorise niciodată pînă atunci o femeie așa cum o dorea pe ea. Cumpărase două tablouri de-ale ei și o invitase la masă la Lockobar. Insă pentru rest a fost nevoie de mai mult timp. Nancy McAllistu nu era deloc grăbită să-și dăruiască timpul sau inima. Fusese mult prea singură prea mult timp ca să cedeze ușor. La 19 ani era deja înțeleaptă și cu­noscuse bine durerea. Durerea de a fi singur. Du­rerea de a fi părăsit. O torturase încă de cînd, co­pil fiind, fusese trimisă la orfelinat. Nu-și putea aminti ziua în care mama ei o lăsase acolo, nu cu mult înainte de a muri. Dar își amintea frigul din săli. Mirosul de oameni străini. Zgomotele dimine­ților în care stătea întinsă în pat, luptîndu-se cu la­crimile. Avea sănși amintească lucrurile astea toată viața. Mult timp, crezuse că nu va găsi nimic să umple golul din ea. Dar acum îl avea pe Michael.

Legătura lor nu era ușoară, dar era solidă, bazată pe dragoste și respect : fiecare scotocise în lumea lui, o întorsese pe dos, dar apăruse cu ceva frumos și rar.

Iar Michael nu era nici el un prost. Știa' ce riscă îndrăgostindu-se de cineva „deosebit⁴⁴ — așa cum se exprima mama lui, cînd avea ocazia. Dar Nancy nu avea nimic „deosebit". Singurul lucru deosebit era că era pictoriță, nu o simplă studentă. Nu mai era în perioada căutărilor, ci deja era ceea ce voia să fie și spre deosebire de alte femei pe care le cu­noscuse, Nancy nu mai trecea în revistă candidați, ci-1 alesese pe bărbatul pe care-1 iubea. In doi ani n-o părăsise niciodată. Iar ea era sigură că n-o va face nicicînd, se cunoșteau prea bine unul pe altul.

Oare ce-ar mai fi putut exista în viața lui, pe care ea să nu-1 știe ? Știa totul. Isprăvile nostime, secretele aiurite, visurile copilăriei, spaimele îngro­zitoare. Și prin intermediul lui, Nancy ajunsese să-i respecte familia. Chiar și pe maică-sa.

Michael fusese născut într-o tradiție, sortit din copilărie să moștenească un tron. Nu era ceva pe care să-l ia ușor sau pe seama căruia să glumească. Cîteodată chiar îl înspăimînta. Va fi oare în stare să facă față legendei ? Dar Nancy știa că va fi. Bu­nicul lui, Richard Cotter, fusese arhitect, iar tatăl lui, 'la fel. Bunicul lui Michael fusese cel care fon­dase imperiul. însă numai joncțiunea afacerilor

Cotter cu averea Hillyard prin căsătoria părinților lui Michael, crease „Cotta-Hillyard“-ul de astăzi.

Richard Cotter știuse să facă bani, insă banii Hil­lyard — bani vechi — fuseseră cei care să aducă cu ei ritualurile și tradițiile puterii. Asta era, din cînd în cînd, o povară greu de purtat, dar lui Mi­chael îi plăcea, iar Nancy o respecta. Știa că într-o bună zi Michael va fi la cîrma firmei Cotter-Hil- lard.. La începutul legăturii lor, vorbeau numai de asta, iar mai tîrziu la fel, cînd și-au dat seama cît de serioasă era legătura lor. Dar Michael știa că o găsise pe cea capabilă să se descurce cu toate aces­tea, cu responsabilitățile familiei la fel de bine ca și cu îndatoririle de'la serviri. Orfelinatul nu făcuse nimic ca s-o pregătească pe Nancy pentru rolul care avea să i se potrivească, după părerea lui Michael, însă munca părea să-i fie o a doua natură.

O privea acum cu o infinită mîndrie, cum zbura înaintea lui, așa de sigură pe sine, așa de puter­nică, cu picioarele mici pedalînd cu hotărîre, cu bărbia peste umăr din cînd în cîndi ca să se uite la el și să rîdă. Avu impulsul nebunesc să țîșnească înainte, s-o ajungă și s-o ia de pe bicicletă... acolo... pe iarbă... la fel ca noaptea trecută... la fel...

însă își alungă gîndul din minte și porni după ea.

• Hei, așteaptă-mă, ticăloasă mică.

• în cîteva clipe, era în același rînd cu ea, și, în timp ce-și continuau drumul, mai liniștiți acum, Michael întinse o mină spre ea, în spațiul îngust dintre amîndoi.

• Ești foarte frumoasă azi, Nancy.

Vocea lui sruna ca o mîngîiere în aerul de primă­vară și în jurul lor lumea era proaspătă și verde.

• Știi cît de mult te iubesc ?
• O, să fie jumătate cît de iubesc eu, domnule Hillyard ?
• Asta dovedește cît de incultă ești, d-ră Nancy Fancy-pants [1].

Ca întotdeauna, porecla o făcu să râdă, Michael o făcea întotdeauna fericită. Făcea niște lucruri mi­nunate.

Nancy începuse să gîndească astfel din prima clipă în care el intrase în galerie și o amenințase că se dezbracă la pielea goală dacă nu-i vinde toate tablourile.'

• Din întîmplare te iubesc de cel puțin șapte ori mai mult decît mă iubești tu.
• Aiurea.

Rînji din nou spre el, cu nasul în vînt, și iarăși țîșni înainte.

• Eu te iubesc mai mult, Michael.
• De unde știi ?

începuse^ să accelereze ritmul ca s-o ajungă.

• Mi-a spus mie Moș Crăciun.

Și cu asta dusă a fost din nou, iar de data asta Michael o lăsă să se ducă înainte pe poteca îngustă. . Era într-o dispoziție sărbătorească și-i plăcea să se uite la ea. Să vadă forma suplă a șoldurilor ei în blugi, talia subțire, umerii mici gătiți cu un șal roșu legat lejer în jurul lor, și părul negru și stră­lucitor fluturând în vînt. Ar fi putut să se uite la ea ani de-a rîndul fără să se sature. De fapt, chiar asta avea de gînd să facă.

Ceea ce-i aduse aminte de... Avusese de gînd toată dimineața să vorbească cu ea despre asta.

Iarăși micșoră distanța dintre ei și o bătu ușurel pe umăr :

• Scuzați-mă, d-ră Hillyard.

Ea avu o mică trerărire la auzul numelui, dar apoi îi zîmbi timid, cu toată lumina soarelui re­vărsată pe față. Dacă se uita atent, el îi putea diș

tinge pistruii extrem de mici, aproape ca un praf de aur lăsat de spiriduși pe pielea ei sidefie.

• Și cum ziceam... d-nă Hillyard...

Rosti cuvîntul cu o plăcere infinită. Așteptase asta timp de doi ani.

• Nu crezi că forțezi puțin lucriurile, Michael ?

Vocea îi suna șovăitoare, aproape înspăimîntată.

El nu vorbise încă cu Marion. Așa că nu conta ce hotărîseră el și cu Nancy între ei.

• Nu forțez nimic. Mă gîndeam s-o facem de azi în două săptămîni. Imediat după absolvire.

De mult se hotărîseră la o nuntă mică, în cerc restrîns. Nancy nu avea familie, iar Michael voia să împartă bucuria momentului cu Nancy, fără so­coteli făcute pentru o mie de invitați și fără ar­mate de fotografi de la o mie și una de ziare.

• De fapt, mă gîndeam să mă duc la New York ca să discut asta cu Marion chiar astă seară.
• Astă seară ?

Se ptuea distinge ecoul unei spaime în cuvinte.

Fata lăsă bicicleta să încetinească și apoi să se oprească. El răspunse cu o înclinare* a capului, iar figura fetei deveni gînditoare în timp ce privea peste dealurile pline de verdeață din jurul lor.

• Și ce crezi că are să spună ?

Se temea să se uite la el. Se temea să și asculte.

• Da, firește. Chiar ești îngrijorată ?

8

J

Dar era o întrebare stupidă și amîndoi știau asta. Aveau destule motive de îngrijorare. Marion nu era o femeie suavă ca o floare. Era mr.-na lui Michael și nu era mai tandră decît „Titanicul". Era o fe­meie puternică, hotărîtă, concretă, de oțel. Se ocu­pase de toate treburile din familie după ce-a murit tatăl ei și continuase cu și mai multă hotărîre după moartea soțului ei. Nimic nu o putea opri pe Marion Hillyard.' Nimic și în orice caz nu o puștoaică și nici măcar unicul ei fiu. Dacă nu voia ca ei să se căsătorească, pentru nimic în lume n-avea să-i fe-

ricească cu acel „da^a de care Michael se prefăcea așa de sigur. Iar Nancy știa exact ce credea Marion Hillyard despre ea.

Marion nu ascunsese niciodată ceea «e simțea sau, cel puțin, nu din momentul în care-și dăduse seama că pasiunea „prostească" a lui Michael pen­tru „pictorița aia“ ar putea fi ceva cît se poate de serios. L-a chemat pe Michael la New York și l-a rugat cu blîndețe și cu dulceață, i-a zîmbit plină de farmec, după care a izbucnit mînioasă, amenin- țîndu-1 și ispitindu-1, tunînd și fulgerînd.

După care s-a resemnat sau a dat impresia c-o face. Michael a luat asta drept un semn bun, dar Nancy nu era de aceeași părere. Avea senzația că Marion știa ce face, și că¹ în prezent se hotărîse să ignore „situația". Nu erau făcute invitații, nu erau rostite acuzații, scuzele pentru cele spuse în trecut lui Michael n-aveau să vină niciodată, dar în ace­lași timp nu se mai iveau probleme noi. Pentru ea, Nancy era surprinsă să-și dea seama cît de mult o durea asta. Neavînd o familie proprie, își făcuse în­totdeauna vise ciudate despre Marion. Că ar fi pu­tut fi prietene, că Marion ar fi plăcut-o, ea și cu Marion ducîndu-se să facă cumpărături pentru Mi­chael... Marion devenind... mama pe care n-o avu­sese și n-o cunoscuse niciodată. Dar Marion nu in­tra prea ușor în pielea unui asemenea personaj. în doi ani, Nancy avusese destule ocazii să înțeleagă asta. Numai Michael se încăpățîna să susțină că maică-sa o să se facă femeie cumsecade,- că odată pusă în fața inevitabilului, o să-l accepte și o să fie prieteni la cataramă. _t

Dar Nancy nu era niciodată sigură de asta. Il si­lise chiar pe Michael să se gîndească și la posibili­tatea ca Marion să n-o accepte nici în ruptul capu­lui, să nu fie în nici un oaz de acord cu căsătoria.

Și atunci ?...

„Atunci sărim in mașină și-i dăm drumul spre cel mai apropiat judecător de pace. Avem amîndoi vîrsta, știi doar“.

Nancy ^îmbise atunci la gîndul unei soluții atît de simple, deși în mintea ei știa că fiu va fi nicio­dată așa de ușor. Dar ce conta ? După doi ani îm­preună, se simțeau oricum căsătoriți.

Stătură tăcuți o clipă extraordinar de lungă ad- mirînd priveliștea, apoi Michael luă mina fetei.

• Te iubesc, Nancy !
• Și eu te iubesc !

Se uită la el îngrijorată, iar el reduse privirea la tăcere cu un sărut. Insă nimic nu putea reduce la tăcere gindurile și întrebările pe care și le puneau amîndoi. Nimic, decît întîlnirea cu Marion.

Nancy își lăsă bicicleta să cadă și, cu un suspin, se cuibări în brațele lui Michael.

• Aș fi vrut să fie mai ușor, Michael!
• O să fie ! Ai să vezi. Acuma haide. Ii dăm drumul sau ai de gînd să stăm aici toată ziua ?

Din nou îi dădu una peste fund," iar ea zîmbi vă- zîndu-1 că ridică bicicleta în locul ei. într-o clipă erau din nou la drum, rîzînd și jucîndu-se și cîn- tînd, prefăcîndu-se că Marion nu mai există. Dar exista. Și așa avea să fie întotdeauna. Marion era mai mult o instituție decît o femeie. în viața lui" Michael în orice caz. Și acum în a lui Nancy.

Soarele se înălțase și mai mult pe cer în vreme ce pedalau pe drumul de țară mergînd în rind sau unul în fața altuia, într-o clipă sîcîindu-se reci­proc, pentru ca-n clipa următoare să devină tăcuți și gînditori. Era aproape de amiază rind ajunseseră la Revers Beach și văzură o figură cunoscută îna- intind spre ei. Era Ben Avery, din nou cu o tipă lîngă el. Iarăși o blondă cu picioare lungi. Toate arătau a prințese care se întorc acasă și mult dintre ele chiar erau.

• Salut, voi ăia doi. Mergeți la bîlci ?

Ben rînji la ei și apoi cu o mișcare ușoară a mîi- nii o prezentă pe Jeanette. Schimbară saluturi cu toții, iar Nancy își duse mîna streașină la ochi ca să se uite înainte spre bîici. Pînă la el mai erau cî- teva intersecții.

• Merită să ne oprim ?

—: La dracu, sigur că merită ! noi am cîștigat un cîine roz, adăugă, arătînd spre ființa oribilă din co­șul lui Jeanette, plus o țestoasă verde pe care o fi pierdut-o cineva și două căni de bere. în afară de asta, au porumb copt care-i grozav.

• Gata, mă au de mușteriu !

Michael îi aruncă o privire lui Nancy și zîmbi.

• Mergem și noi ?
• Sigur ! Voi doi vă întoarceți acasă deja ?

Dar își dădu și singură seama că da. Ben avea

o privire pe care Nancy o mai văzuse la el și știa ce înseamnă, iar Jeanette nu părea să aibă ceva împotrivă. Nancy își zîmbi sieși uitîndu-se la ei.

• Da, am fost în oraș încă de la șase dimineața. Sînt la pămînt. Apropo, ce program aveți voi doi pentru diseară ? Ny vă opriți la mine să luați o pizza ?

Camera lui Ben era cu vreo două uși înaintea camerei lui Mike.

• Ce program avem pentru diseară, senor ? . Nancy îl privi pe Michael cu un zîmebt larg, dar

el clătină din cap.

• Am niște treburi de rezolvat noaptea asta. Poate altădată !

Asta-i aminti repede fetei de întîlnirea cu Ma­rion.

• O.K. Salve !

Ben și Jeanette le făcură cu mîna și dispărură, în vreme ce Nancy îl fixa pe Michael.

• Chiar"ai de gînd să te duci s-o vezi în noaptea asta ?
• Da ! Și nu-țj mai face griji. Totul o să fie bine. Apropo, mama a zis că e angajat în slujba pe care o voia.
• Ben ?

Nancy îl privi întrebător în vreme ce începuseră să pedaleze spre bîlci.

• Da ! O să începem în același timp. în domenii diferite, dar începem în aceeași zi.

Mike părea încîntat. îl cunoștea pe Ben din pri­mii ani de școală și se aveau ca frații.

• Ben știe ?

Michael clătină din cap, zîmbind misterios.

• M-am gîndit să-i las bucuria să afle veștile oficial. N-am vrut să i-o stric.

Nancy îi zîmbi.

• Ești un timp cumsecade și te iubesc, Hillyard.
• Mulțumesc, d-ră H.
• Termină, Michael.

își dorea numele ăsta prea mult ca să suporte să-l audă rostit în răspăr, fie și numai de Michael.

• Nu termin. Și-ai face mai bine să încerci să te obișnuiești cu el.

Devenise deodată serios.

• O să încerc. Cînd o să fie timpul. Dar pînă atunci „d-ra McAllistu“ merge încă foarte bine.
• Pînă peste două săptămîni, ca să fim exacți. Dă-i drumul, hai să vedem care ajunge mai re­pede.

Zvîcniseră înainte, unul lîngă altul, gîfîind și ri- zînd. Michael ajunse la intrarea în bîlci cu exact

30. de secunde înaintea ei. Dar amîndoi erau bron­zați și sănătoți și nepăsători.

• Ei bine, domnule, unde mergem mai întîi ?

Dar ghicise deja și avea dreptate.

• La porumb, firește. Mai era nevoie să întrebi ?
• .Nu prea ! '

Lăsară bicicletele lîngă un copac, știind că-n oră­șelul ăsta adormit nu le va fura nimeni și plecară, braț la braț. Zece minute mai tîrziu erau veseli și fericiți, picurînd unt peste porumbul pe care-1 mîn- cau, apoi îndopîndu-se cu cîrnăciori și luînd înghi­țituri mici dintr-o bere rece ca gheața. Nancy în­cheie ospățul cu un rotogol imens de vată de zahăr.

• Cum poți să mănînci așa ceva ?
• Ușor. E delicioasă !

Bolborosise cuvintele prin ceva lipicios și roz, dar avea figura încîntată a unei puștoaice de cinci ani.

• Ți-am mai spus vreodată că ești frumoasă ?

Se strîmbă la el, cu fața plină de urme roz Mi­chael scoase batista și o șterse pe barbă.

• Dacă te-ai șterge puțin am putea să ne facem o poză.
• Da ! Unde ?

Se aplecă să înfulece încă un nor roz, și nasu-i dispăru iarăși.

• Ești groaznică. Acolo !

Arătă spre o ghereită unde-și puteau băga cape­tele prin niște găuri rotunde și să-și facă fotografii în diverse costume bizare.

Rătăcind de colo pînă colo, au ales costumele de Rhet Butler și Scarlet O’Hara. Și, ciudat, nici un erau caraghioși în poză. Chipull ui Nancy arăta su­perb deasupra costumului pictat cu deosebită grijă. Frumusețea delicată a figurii ei și regularitatea trăsăturilor se potriveau perfect cu rochia mai mult decît feminină a frumoasei sudiste. Iar Michael arăta ca un tînăr craidon.

Fotograful le înmînă poza și-și primi dolarul.

• Ar trebui s-o păstrez, așa de bine arătați amîndoi.
• Mulțumim !

Pe Nancy complimentul o impresionase, dar Mi­chael zîmbise numai. Era întotdeauna al naibii de mlndru de ea. încă dquă săptămîni numai și... Dar

trăgîndu-1 puternic de mînecă Nancy îl smulse din visarea lui cu ochii deschiși.

• Uite, acolo ! Acolo, unde se aruncă cu cercul.

Întotdeauna își dorise să se joace și la asta la

bîlci, cîrud era mică, dar călugărițele de la orfelinat spuneau totdeauna că e prea scump.

• Putem ?
• Dar bineînțeles, draga mea !

Ii făcu o plecăciune adîncă, îi oferi brațul și în­cepu să meargă agale spre ghereta respectivă. Dar Nancy era mult prea nerăbdătoare ca să suporte să meargă în pas de plimbare. Aproape că sărea ca un copil, iar nerăbdarea ei îl încînta.

• Putem s-o facem chiar acum ?
• Sigur, iubito !

Puse un dolar pe tejghea, iar omul îi înmînă fetei de patru ori mai multe cercuri ca de obicei. Cei mai mulți clienți plăteau doar un sfert.

Dar nu se pricepea să arunce, așa că nu-i reuși nici o încercare. Michael privea amuzat.

• Pentru care premiu te chinui atîta ?
• Pentru mărgele.

Ochii îi străluceau ca la un copil, iar răspunsul nu era cu mult mai mult decît o șoaptă.

N-am avut niciodată un șirag dintr-ăsta, ieftin și țipător.^

Era singurul lucru pe care și-l dorise încă de cînd era copil. Ceva strălucitor, sclipitor și frivol.

• Ești ușor de satisfăcut, iubita mea. Sigur nu vrei mai degrabă cățelușul roz ?

Era exact ca cel pe care-1 avusese Jeanette în co- șuleț, dar Nancy clătină din cap, hotărîtă.

• Mărgelele !
• Dorința ta e lege pentru mine.

Și toate cele trei cercuri pe care le aruncă au că­zut exact la țintă. Cu un zîmbet, omul din spatele tejghelei le dădu mărgelele, iar Michael le petrecu repede în jurul gîtului ei.

• Voila, mademoiselle. Sînt ale tale. Dar nu crezi că e cazul să încheiem o asigurare pentru ele ?
• N-ai vrea să nu mai rîzi de mărgelele mele ? Părerea mea e că sînt minunate.

Le atinse ușurel, bucuroasă să știe că-i scînteiau acum la gît.

• Părerea mea e că tu ești minunată. Altceva ce-ți mai dorește inima ?
• Multă vată de zahăr !

îi cumpără din nou vată înfășurată pe băț și por­niră încet-încet spre biciclete.

• Ai obosit ?
• Nu prea !
• Vrei să mergem ceva mai încolo ? E un locșor simpatic undeva, în față. Putem să stăm puțin și să ascultăm zgomotul valurilor.
• E superb.

Se urcară pe biciclete și-i dădură drumul din nou, dar de-această dată în liniște. Atmosfera de carna­val dispăruse, și erau acum amîndoi pierduți în gîn- durile proprii. Michael începuse să-și dorească să fie din nou în pat, iar Nancy n-avea nimic împo­trivă.

Se apropiau de Nahant cînd ea zări locșorul de care-i vorbise, la capătul unei limbi de pămînt, sub un copac bătrîn. Nancy fu bucuroasă că excursia lor avea un asemenea sfîrșit.

• O, Michael, ce frtimos e.
• Nu-i așa ?

Se așezară pe un petic de iarbă, chiar deasupra locului unde încăpea o limbă îngustă de nisip. La distanță se vedea valurile spărgîndu-se încet de un relif care se găsea imediat sub suprafața apei.

. — Mi-am dorit întotdeauna să te aduc aici.

• Mă bucur că ai făcut-o. •

Stăteau tăcuți, ținîndu-se de mînâ, cînd deodată Nancy sări în picioare.

• Ce-i ?
• Vreau să fac ceva.
• Uite colo, în tufiș.
• Nu, prostule. Nu asta.

Începuse să alerge pe plajă, spre nu știu ce țintă. El se ridică alene, urmînd-o încet și întrebîndu-se ce-i mai trecea prin minte. Nancy se opri lîngă o stîncă mare și încercă din toate puterile s-o clin­tească, dar fără succes.

• Hei, prostuțo, lasă-mă pe mine. Ce vrei să faci cu ea ?

Era intrigat.

• Vreau numai s-o mișc puțin... așa.

Cedase sub împingerea hotărită a lui Michael și se rostogolise ceva mai încolo, dezvăluind o adânci­tură umedă în nisip. Repede, Nancy își scoase măr- gelușele albastre de la gît, închise ochii ținîndu-le strîns în mină cîteva clipe, apoi le dădu drumul în nisipul de sub stîncă.

• O. K. pune-o la loc.
• Peste mărgele ?

Ea încuviință, fără să-și dezlipească privirea de la sticla albastră și scînteietoare.

Mărgelele au să fie legătura dintre noi, legătura spirituală dintre noi. Fie ca ea să dureze atîta timp cît ele stau îngropate aici, atîta timp cît vor fi aci și stîncă asta și copacii de acolo. în regulă ?

• în regulă.

Zîmbi cu blîndețe.

• Am devenit foarte romantici.
• Ei de ce nu ? Dacă ești destul de norocos să simți iubirea, sărbătorește-o. Fă-i o casă, fă-i un templu.
• Ai. dreptate. Ai absolută drfeptate. In regulă, asta să-i fie casa.
• Acum, hai să facem o promisiune. Eu promit să nu uit niciodată ce-i aici sau de ce-i aici. E rîn- dul tău acum.

Ea-i atinse mina și din nou tînărul privi în jos •pre ea, zîmbind. Niciodată n-o iubise mai mult.

• Iar eu promit... Promit să nu-ți spun niciodată adio...

• Și apoi, fără nici un motiv, începură să rîdă. Pen­tru că era bine să fii tînăr, să fii romantic, să fii ohiar și excesiv de sentimental. De fapt, toată ziua fusese bine.

• Să ne întoarcem acum ?

Ea încuviință cu o mișcare a capului și porniră mînă în mînă spre locul unde^și lăsaseră bicicletele.

Două ore mai tîrziu erau înapoi în apartamentul minuscul al lui Nancy, pe Spark Street, lîngă uni­versitate. Mike se uită în jur și, întinzîndu-și som­noros pe canapea își dădu încă o dată seama cît de mult îi plăcea apartamentul ei, pe care-1 considera oa un adevărat cămin pentru el. Singurul cămin adevărat pe care-1 cunoscuse vreodată.

în apartamentul imens al mamei lui nu se sim­țise niciodată ca acasă, dar în locșorul ăsta, da. Avea în el toate minunatele tente de căldură ale lui Nancy. Tablourile pe care le picta în decursul ani­lor, culorile calde, pămîntești, pe care le alesese pentru lucrurile din casă, canapeaua de un maro plăcut, catifelat, armonizînd perfect cu pătura de lînă pe care o cumpărase de la o prietenă.

întotdeauna erau flori peste tot, laolaltă cu pan­sele din ghivece, de care ea avea așa de multă grijă.

Și măsuța albă, din marmură, fără nici o pată, pe care mîncau. Și în sfîrșit, patul de alamă, pe care au făcut dragoste...

• Știi ce mult îmi place locul ăsta, Nancy ?
• știu.

Ea Privi în jur, cu nostalgia aproape.

• Și mie-nti place. Ce-o să facem cu el cînd o să ne căsătorim ?
• C) să luăm toate lucrurile astea grozave ale tale la New York și o să găsim o căsuță conforta­bilă pentru ele.

DeocJ_a^ă_i ceva-i atrase atenția.

• Ce-i asta ? Ceva nou ?

Se uita la șevaletul ei, pe care se găsea un tablou aflat î*ică în stadiul de început, daT care, oricum, promitea. Reprezenta un peisaj cu cîmpie și copaci și, apropiindu^se Michael distinse și un băiețel, as­cuns în copac, legănîndu-și picioarele.

• Dar o să se mai vadă cînd ai să faci și frun­zele ?
• Poate. Dar în orice caz, noi o să știm că-i acolo. îți place ?

Ochii ei străluciră cînd îi întîlniră pe-ai lui și ci­tiră în ei încuviințarea. întotdeauna înțelegea per­fect ceea ce picta ea.

• îmi place la nebunie.
• Atunci o să ți-1 fac cadou la nuntă — cînd o să fie gata.
• Perfect. Ne-am înțeles. Și pentru că veni vorba de cadouri de nuntă...

Se uită la ceas. Era deja ora cinci, iar el voia să fie la aeroport la șase.

• Trebuie să plec.
• Trebuie neapărat să te duci în noaptea asta ?
• Pa. E important. O să fiu înapoi în cîteva ore. Am să fiu la Marion pe la șapte și jumătate sau pe la opt, în funcție de traficul în New York. Pot să prind ultima cursă înapoi, la unsprezece, așa că o să ajung acasă pe la miezul nopții. E-n regulă ?
• E-n regulă.

Dar încă ezita. Nu-i plăcea să știe că el pleacă. Dorea din tot sufletul să-l oprească și nici măcar nu știa de ce.

• Sper că o să fie bine.
• Știu că o să fie bine.

Dar amîndoi știau că Marion făcea numai ce voia ea, asculta numai ce voia să audă și înțelegea nu­mai ce-i convenea. Și totuși, într-un fel sau altul, Michael simțea că au s-o convingă. Trebuiau s-o facă. Trebuia s-o aibă pe Nancy. Indiferent de preț.

O cuprinse în brațe încă o dată, apoi își petrecu cravata pe după gulerul cămășii sport pe care o purta și înșfăcă o jachetă ușoară de pe spătarul unui scaun. O lăsase acolo de dimineață.

Știa că va fi foarte cald la New York, dar mai știa că trebuie să apară în fața lui Marion cu haină și cravată. Asta era esențial. Marion nu-i tolera pe „hippy“ sau pe oamenii nimănui... ca Nancy.

Amîndoi știau ce-i așteaptă cînd se sărutară de rămas bun în ușă.

• Succes.
• Te iubesc.

Mult timp, Nancy rămase în apartamentul tăcut, uitîndu-se la fotografia pe care și-o făcuseră la bîlci.

Rhett și Scarlefct, îndrăgostiții nemuritori, în cos­tumele lor caraghioase, pictate pe lemn, cu capetele vîrîte prin găuri.

Dar nu erau caraghioșf. Erau fericiți.

Se întrebă dacă Marion ar înțelege una ca asta, dacă și-ar da seama de diferența dintre „fericit" și „caraghios¹¹, dintre real și imaginar. Se întrebă dacă nu cumva Marion n-ar fi înțeles nimic.

CAPITOLUL 2

Masa din sufragerie strălucea ca suprafața unui lac. Perfecțiunea ei scânteietoare era stricată numai la un capăt unde, în fața unui singur scaun era așe­zat un șervețel sidefiu, irlandez, alături de o farfu­rie de porțelan pictată cu auriu și albastru, pusă ca ornament. Lîngă farfurie era un serviciu de cafea de argint și un clopoțel mic, tot de argint cu desene și ornamente.

Marion Hillyard se rezemă pe spătarul scaunului cu un suspin, în vreme ce trăgea un fum din țigara pe care abia o aprinsese. Era dbosită azi. Duminicile o oboseau întotdeauna. Câteodată avea impresia că muncea mai mult acasă decît la birou. întotdeauna petrecea duminicile răspunzând la corespondența ei personală, uitîndu^se peste notele de plată păstrate de bucătar sau de menajeră, făcînd lista cu ceea ce observase că trebuie reparat prin casă sau cu obiec­tele de care avea nevoie ca să-și completeze garde­roba, sau planificînd meniurile pentru săptămîna care urma.

Era o muncă obositoare, dar o făcea de ani de zile, chiar înainte să fi început să conducă afacerile companiei Cotter-Hillyard. După ce preluase munca soțului ei, își petrecea fiecare duminică suprave­ghind servitorii și avînd grijă de Michael în ziua liberă a doicii.

Amintirea asta o făcu să zîmbească și să închidă ochii pentru cîteva clipe. Acele duminici i-au fost dragi : cîteva ore cu el fără nimeni care să se ames­tece, nimeni care să i-1 ia. Duminicile nu-i mai erau acum așa. Nu-i mai erau așa de ani de zile. O la­crimă mică dar strălucitoare i se strecură printre gene, așa cum stătea acolo, liniștită, pe scaun, vă- zîndu-1 cu ochii minții așa cum fusese cu optspre­zece ani înainte : un băiețaș de abia șase ani, și al ei în întregime. Cî<t de mult îl iubea. Ar fi făcut orice pentru el. Și făcuse. Menținuse un imperiu pentru el, purtase moștenirea de la o generație la alta. Era darul ei cel mai de preț pentru Michael. Compania Cotter-Hillyard. Și așa ajunsese să-și iu­bească meseria aproape tot atît de mult cît își iubea fiul.

• Ești frumoasă, mamă !

Ochii ei se deschiseră repede, surprinși, ca să-l vadă stînd acolo, în ușa boltită a sufrageriei bogat lambrisată. Vederea lui aproape că o făcu să plîngă. Ar fi dorit să-l îmbrățișeze, cum făcea mereu în urmă cu acei 18 ani, dar în loc de asta îi zîmbi nu­mai, liniștit, fiului ei.

• Nu te-am auzit cînd ai intrat.

Nu l-a invitat să se apropie, nu i-a arătat în nici un fel ceea ce simțea. Nimeni nu știa niciodată, cînd era vorba de Marion, ce se petrecea înăuntru.

• Am folosit cheia mea. Pot să intru ?
• Sigur. Vrei desert ?

Michael păși încet în. cameră, cu un mic surîs nervos pe buze și apoi, ca un copil, îi cercetă scru­tător farfuria.

• Hm... ce e ? După cît se vede, e cu ciocolată, nu ?

Ea chicoti și încuviință cu o mișcare a capului. N-o să se maturizeze niciodată. în anumite privințe, în orice caz.

• Profiterol. Vrei și tu ? Mattie e încă în ca­meră.

începură amîndoi să rîdă de ceea ce știau că are toate șansele să fie adevărat. Marion se întinse după clopoțel.

Mattie apăru într-o clipă. Purta o uniformă nea­gră șt un șirag de mărgele la gît. Era palidă, însă în putere. Toată viața întreținuse și adusese și fă­cuse diverse pentru alții, cu numai o duminică

scurtă pe care s-o poată numi a ei cu care — in clipa cînd ziua mult-dorită și invidiată la alții îi' aparținea cu desăvîrșire — de cele mai multe, ori nu prea avea ce face.

• Da, doamnă ?
• Cafea pentru d-1 Hillyard, Mattie. Și... dragă vrei și desert ?

El clătină din cap.

• Numai cafea atunci !
• Da doamnă !

Pentru o clipă, Michael se întrebă, așa cum mai făcuse de multe ori, de ce mama lui nu mulțumea niciodată servitorilor. Ca și cum ar fi fost născuți ca s-o servească. Dar la urma urmei știa că exact așa gmdea mama lui. Dintotdeauna trăise înconju­rată de servitori și de secretari și de toate ajutoa­rele posibile. Avusese o copilărie, apoi o tinerețe singuratică, dar confortabilă. Mama ei murise cînd avea trei ani, într-un accident, cu singurul frate al lui Marion, moștenitorul tronului Cotter. Accidentul a lăsat-o numai pe Marion să devină un înlocuitor de fire. Iar ea exact asta făcuse.

• Și_ cum e cu școala ?
• Aproape că-i gata, salvă Domnului. încă două săptămîni.
• Știu. Sînt foarte mîndră de tine. E minunat să-ți fi dat doctoratul, mai ales în arhitectură.

Pentru anumite motive, cuvintele îl făcură să do­rească să-i răspundă cu un : „O, mamă“, așa cum făcea cînd avea nouă ani.

• O să luăm legătura cu tînărul Avery săptă- mîna asta, cu privire la post. Nu i-ai spus nimic, nu ?

Părea mai mult curioasă decît severă : în reali­tate nu-i păsa. Socotise că-i mai degrabă o copilă­rie părerea lui Michael că era așa de important să se facă o surpriză lui Ben.

• Nu, nu i-am spus. O sa se bucure foarte mult.
• Atîta cît e cazul. E un post excelent.
• îl merită !
• Sper.

Niciodată nu ceda nici un milimetru.

• Dar tu ? Ești gata să începi ? Biroul tău va fi terminat săptămîna viitoare.

Ochii îi scînteiară. la gîndul biroului. Era exce­lent făcut, lambrisat cu lemn așa cum fusese și al tatălui lui, cu gravuri care aparținuseră chiar ta­tălui ei, o impresionantă canapea de piele și scaune și mobilier în stil Georgian.

Se gîndise la tot la Londra, în concediu.

• Arată într-adevăr splendid, dragul meu.
• Bine.

îi zîmbi.

• Aș avea cîteva lucruri pe care aș vrea să le înrămez, dar am să aștept să arunc întîi o privire la decor.
• N-o să fie nevoie. Am tot ce-ți trebuie pentru pereți.

Și el avea. Picturile lui Nancy.

Acum era un foc ciudat în privirile lui și un aer de așteptare atentă, de pîndă în ai ei. Observase fără îndoială ceva pe figura tlnărului.

• Mamă...

Se așezase lîngă ea acum, dar fu nevoit să între­rupă. Cu un suspin, își întinse picioarele în vreme ce Mattie intra cu cafeaua.

• Mulțumesc, Mattie.
• Bine-ați venit, d-le Hillyard.

îi zîmbi, călduros ca întotdeauna. Poate pentru că era mereu drăguț cu ea, ca și cum i-ar fi displă­cut s-o deranjeze, nu ca...

• Altceva, doamnă ?
• Nu. Sau, de fapt... Michael, nu vrei să ne mu­tăm în bibliotecă ?
• Ba da.

Poate că ar fi fost mai ușor să stea de vorbă acolo. Sufrageria mamei lui îi amintea întotdeauna de sălile de bal pe care le văzuse în case străvechi. Nu părea să favorizeze conversația intimă și în nici un caz tentativele blînde convingere.-

Se ridică și o urmă pe maică-sa afară din ca­meră, în josul treptelor acoperite cu un covor moale și apoi în bibliotecă, imediat pe stînga.

Biblioteca avea o priveliște splendidă asupra lui Five Avenue și a unei părți destul de mari din Cen­tral Park, dar- mai avea și un foc bun și doi pereți acoperiți de cărți. Cel de-al patrulea perete era do­minat de un portret al tatălui lui Michael însă era unul care-i plăcea, unul în care tatăl lui părea blînd și apropiat — o persoană pe care ți-ai putea dori s-o cunoști.

Copil fiind, obișnuia să vină și să se uite la. por­tret. Mamă-sa îl găsise așa odată și-i spusese că-i o prostie ce face. Dar mai tîrziu o văzuse plîngînd în acea cameră și privind țintă la portret, așa cum fă­cuse și el.

Mama lui se insta'lă în locul ei obișnuit, un foto­liu stil Ludovic XV acoperit cu damasc bej, cu fața spre foc. în seara aceea rochia ei avea aproape ace­eași culoare și, pentru o clipă, cînd focul se înteți puțin, Michael avu impresia că e într-adevăr fru­moasă. Fusese odată, și nu cu multă vreme în urmă. Acum avea 57 de ani. Michael se născuse cînd avea 33. Nu avusese timp de copii înainte. Și era foarte frumoasă atunci. Avusese același păr de un blond bogat, culoarea mierii, dar acum încărunțea, iar tră­săturile nu-i mai erau pline de viață. Altceva era întipărit pe ele acum. Mai cu seamă preocuparea. Iar ochii, odată albaștri ca cerul, deveniseră și ei centișii aproape. Ca și cum venise în sfîrșit iarna.

• Am senzația că ai venit să discutăm ceva im­portant, Michael. S-a întâmplat ceva ?

Lăsase pe cineva gravidă ? își făcuse praf ma­șina ? Rănise pe cineva ? Nimic nu era ireparabil, dacă-i spunea. Era mulțumită că apelase la ea.

• Nu, nu s-a întîmplat nimic. Dar am ceva de discutat cu tine.

Greșit. începu să se teamă aproape vizibil de propriile lui cuvinte. Auzi, să discute. Ar fi trebuit să-i spună că are ceva să-i comunice, nu să discute cu ea. La naiba.

• Cred că e cazul să fim sinceri unul cu altul.
• Vorbești de parcă de obicei n-am fi.
• în legătură cu anumite lucruri nu sîntem.

Tot trupul îi era încordat acum și se întinsese

înainte, abia stînd pe scaun dîndu-și seama că din perete tatăl său privea peste umărul lui.

• Nu sîntem sinceri în ceea ce o privește pe Nancy, mamă.
• Nancy ?

Părea consternată. în clipa aceea, Mike ar fi vrut să sară de pe scaun și s-o plesnească. Nu putea să sufere felul în care îi pronunța numele. Ca și cum ar fi fost una dintre servitoare.

• Nancy McAllister. Prietena mea.
• A, da.

Urmă o pauză interminabilă, în oare ea mută mi­cuța linguriță smălțuită dintr-un loc într-altul pe farfurioara ceștii de cafea.

• Și în ce fel nu sîntem sinceri în ceea ce o pri­vește pe Nancy ?

Ochii ei erau umbriți acum de o peliculă de gheață cenușie.

• Te prefaci că nu există. Iar eu încerc să nu te sîcîi cu asta. Dar adevărul este, mamă... că am de gînd să mă însor cu ea. ,

Trase din nou aer în piept și se afundă In scaun.

• Și asta peste două săptămîni.
• înțeleg.

---