Promisiunea

Capitolul 1

Soarele dimineții le încălzea spatele când își dezlegau bicicletele din fața colegiului Eliot din campusul Harvard. Se opriră o clipă să-și zâmbească. Era luna mai și erau foarte tineri, Părul ei scurt strălucea în soare, îi întâlni ochii și începu să râdă.

— Ei, domnule doctor în arhitectură, cum te simți?

— Întreabă-mă asta peste două săptămâni, când îmi iau doctoratul.

Îi zâmbi la rândul lui, scuturându-și o șuviță de păr blond de pe frunte.

— La dracu’ cu diploma ta, eu vorbeam despre noaptea trecută.

Îi zâmbi iar și el o lovi peste fund.

— Deșteapto. Cum te simți tu, domnișoară McAllister? Mai poți să mergi?

Se urcaseră pe biciclete și ea se uită la el peste umăr, jucăuș.

— Dar tu?

Și cu aceasta o luă înainte, pedalând pe bicicleta mică și elegantă pe care i-o dăruise el de ziua ei, cu câteva luni în urmă. Era îndrăgostit de ea. Fusese întotdeauna îndrăgostit de ea. Visase la ea toată viața. Și o cunoștea de doi ani.

Dusese o viață singuratică la Harvard înainte de asta și în anul doi se resemnase să continue așa. Nu dorea ce doreau ceilalți. Nu voia fete de la Radcliffe, Vassar sau Wellesley. Cunoscuse prea multe asemenea fete în liceu și lui Michael i se părea mereu că lipsește ceva. Voia mai mult. Suflet, substanță.

Nancy era cu totul specială. Știuse asta din prima clipă când o văzuse în galeria de artă din Boston unde-și expunea tablourile. În peisajele ei era o singurătate obsedantă, oamenii din tablourile ei aveau o tandrețe solitară care-l umplea de compasiune și-l făcea să-și dorească să le întindă o mână, lor, și artistului care îi pictase. O văzuse în ziua aceea, stând acolo, cu o beretă roșie și cu o haină veche de raton, cu tenul delicat îmbujorat de mersul pe jos până la galeria din strada Charles, cu ochii strălucind, cu fața plină de viață. Nu dorise nicio femeie cum o dorise pe ea. Cumpărase două din picturile ei și o dusese la cină la Lockober’s. Dar restul durase mai mult. Nancy McAllister nu-și dăruia ușor trupul sau inima. Fusese prea singură prea mult timp ca să se dăruiască ușor. La nouăsprezece ani era deja înțeleaptă și cunoștea durerea. Durerea de a fi singură. Durerea de a fi părăsită. O chinuise de când fusese lăsată la orfelinat, în copilărie. Nu-și mai putea aminti ziua când mama ei o abandonase acolo, cu puțin înainte de a muri. Dar își amintea frigul de pe coridoare. Mirosurile oamenilor străini. Sunetele dimineții, când stătea în pat, luptându-se cu lacrimile. Avea să-și amintească toate astea tot restul vieții. Multă vreme crezuse că nimic nu avea să umple golul din sufletul ei. Dar acum îl avea pe Michael.

Nu era întotdeauna o relație confortabilă, dar era puternică, bazată pe dragoste și respect, își topiseră lumile lor separate una într-alta și realizaseră ceva minunat și rar. Și nici Michael nu era un prost. Cunoștea riscurile de a se îndrăgosti de cineva „diferit”, cum spunea mama lui, când avea ocazia. Dar Nancy nu avea nimic „diferit”. Singurul lucru diferit era că era artistă, nu doar studentă. Nu se mai introspecta, era deja ceea ce dorea să fie. Și, spre deosebire de alte femei pe care le cunoștea, nu audia candidați, ci îl alesese deja pe bărbatul pe care-l iubea. În doi ani de zile, n-o dezamăgise niciodată. Nancy era sigură că nici nu avea s-o dezamăgească vreodată; se cunoșteau prea bine unul pe altul. Ce ar mai fi putut fi pe care să nu-l știe? Știa totul. Glumele, secretele caraghioase, visurile copilărești, temerile disperate. Și prin el, ajunsese să-i respecte familia. Chiar și pe mama lui.

Michael se născuse într-o familie cu tradiție și fusese crescut pentru a moșteni un tron. Nu era un lucru pe care să-l trateze cu ușurință și nici nu glumea măcar despre el. Era ceva care de fapt îl înspăimânta. Avea oare să fie la înălțimea legendei? Nancy însă știa că o să fie. Bunicul lui, Richard Cotter, fusese arhitect, la fel și tatăl lui. Bunicul lui Michael fusese cel care fondase imperiul. Dar unirea dintre firma Cotter și averea Hillyard, prin căsătoria părinților lui Michael, crease imperiul Cotter-Hillyard. Richard Cotter știuse cum să facă bani, dar banii familiei Hillyard, banii susținuți de tradiție, aduseseră cu ei ritualurile și tradiția puterii. Era uneori o mantie grea, dar nu una care să-i displacă lui Michael. Iar Nancy o respecta și ea. Știa că într-o zi Michael avea să fie la cârma imperiului Cotter-Hillyard. La început vorbiseră despre asta fără încetare și apoi, mai târziu, când realizaseră cât de serioasă era relația lor. Dar Michael știa că găsise o femeie care putea face față la toate și răspunderilor de familie și îndatoririlor de afaceri. Orfelinatul nu făcuse nimic pentru a o pregăti pe Nancy pentru rolul pe care avea să-l aibă, dar temelia părea să se afle în chiar sufletul ei.

O privi acum cu o mândrie aproape de nesuportat, în timp ce pedala în fața lui, atât de sigură de ea însăși, atât de puternică, cu picioarele mici mișcându-se agile, cu bărbia întoarsă peste umăr din când în când ca să-l privească și să râdă. Ar fi vrut să o ia înainte și s-o dea jos de pe bicicletă… acolo… pe iarbă… cum făcuse cu o noapte înainte… cum… își alungă gândul din minte și porni în urmărirea ei.

— Hei, așteaptă-mă, nebuno!

În câteva minute ajunse în dreptul ei și, cum acum pedalau mult mai repede, întinse o mână în spațiul strâmt dintre ei.

— Arăți minunat astăzi, Nancy.

Vocea lui era o mângâiere în aerul de primăvară și în jurul lor lumea era proaspătă și verde.

— Știi ce mult te iubesc?

— Hm, poate pe jumătate cât te iubesc eu, domnule Hillyard?

— Se vede ce bine știi.

Michael o făcea întotdeauna fericită, făcea lucruri minunate. Așa i se păruse din prima clipă când intrase în galerie și o amenințase că se dezbracă complet dacă nu-i vinde lui toate tablourile.

— Întâmplător te iubesc de cel puțin șapte ori mai mult decât mă iubești tu pe mine.

— Nu. Ea îi zâmbi din nou, ridică nasul în vânt și îl depăși iar. Eu te iubesc mai mult, Michael.

— De unde știi?

— Mi-a spus Moș Crăciun.

Și cu aceasta se îndepărtă din nou și el o lăsă să o ia înainte pe poteca îngustă. Erau într-o dispoziție festivă, și-i plăcea s-o privească. Silueta șoldurilor ei în blugii strâmți, talia subțire, umerii delicați cu puloverul roșu legat în jurul lor și legănarea minunată a părului întunecat. Ar fi putut s-o privească ani în șir. De fapt, exact asta avea de gând să facă. Ceea ce-i amintea… Toată dimineața voise să-i vorbească despre asta. Se apropie din nou de ea și o bătu ușor pe umăr.

— Scuzați-mă, doamnă Hillyard.

Ea tresări auzind, apoi îi zâmbi timid, cu soarele luminându-i fața. Michael vedea pistruii mărunți, ca un praf de aur, cu care spiridușii îi pudraseră fața albă.

— Am spus… doamnă Hillyard…

Rosti cuvintele cu infinită plăcere. Așteptase doi ani.

— Nu te grăbești puțin, Michael?

Nancy suna ezitant, aproape temătoare. Michael nu vorbise cu Marion încă. Indiferent ce plănuiau el și Nancy.

— Nu cred că mă grăbesc cu nimic. Și mă gândeam s-o facem de acum în două săptămâni. Imediat după absolvire.

Demult căzuseră de acord asupra unei nunți restrânse și intime. Nancy nu avea familie, iar Michael voia să împartă momentul cu ea, nu cu sute de invitați și cu o armată de fotografi de societate.

— De fapt, mă gândeam să mă duc astă-seară la New York și să vorbesc cu Marion despre asta.

— Astă-seară?

Cuvintele aveau un ecou de teamă și Nancy lăsă bicicleta să se oprească. El încuviință din cap și ea deveni gânditoare, privind la dealurile înverzite din jurul lor.

— Ce crezi că o să spună?

Se temea să-l privească. Se temea să audă.

— ”Da”, evident. Chiar te îngrijorează?

Dar era o întrebare stupidă și amândoi știau asta. Aveau destule motive de îngrijorare. Marion nu era oricine. Era mama lui Michael și avea toată delicatețea Titanicului. Era o femeie puternică, hotărâtă, de oțel și beton. Preluase conducerea firmei familiei, după ce tatăl ei murise și cu reînnoită hotărâre după moartea soțului ei. Nimic n-o oprea pe Marion Hillyard. Nimic. Categoric nu o bucățică de fată sau unicul ei fiu. Dacă ea nu voia ca ei să se căsătorească, nimic nu avea s-o facă să le acorde „da”-ul de care Michael pretindea că este atât de sigur. Iar Nancy știa exact ce gândea Marion Hillyard despre ea.

Marion nu făcuse niciodată un secret din sentimentele ei, oricum, nu din momentul când hotărâse că aventura lui Michael cu artista aia era serioasă. Îl chemase pe Michael la New York și îl lingușise și îl fermecase, apoi tunase și fulgerase, îl amenințase și îl momise. Iar apoi se resemnase sau cel puțin așa lăsase impresia. Michael luase aceasta ca pe un semn încurajator, dar Nancy nu era atât de sigură. Avea sentimentul că Marion știa ce face, pentru moment hotărâse să ignore situația. Nu se făcuseră invitații, nu se aduseseră acuzații, scuzele pentru lucrurile spuse lui Michael în trecut nu veneau, dar nu apăreau nici probleme noi. Pentru ea, Nancy pur și simplu nu exista. Și, în mod ciudat, Nancy era mereu surprinsă să-și dea seama cât de tare o durea. Neavând familie, avusese întotdeauna speranțe legate de Marion. Că ar fi putut fi prietene, că Marion avea s-o placă și cum s-ar fi dus împreună să facă cumpărături pentru Michael… că Marion ar fi putut fi mama pe care n-o avusese sau pe care n-o cunoscuse niciodată. Dar Marion nu se lăsa cu ușurință distribuită în acest rol. În doi ani, Nancy avusese destule ocazii să înțeleagă asta. Numai Michael rămânea cu încăpățânare la părerea că mama lui avea să-și schimbe atitudinea, că, o dată ce avea să accepte inevitabilul, aveau să fie cele mai bune prietene. Dar Nancy nu era deloc atât de sigură. Chiar îl forțase pe Michael să discute posibilitatea ca Marion să n-o accepte niciodată, să nu fie niciodată de acord cu căsătoria. Și atunci? „Atunci ne urcăm în mașină și ne ducem la primul judecător de pace. Suntem amândoi majori, știi?” Nancy zâmbise simplității soluției lui. Știa că nu putea fi atât de simplu. Dar ce conta? După doi ani împreună se simțeau oricum căsătoriți.

Rămaseră tăcuți pentru un lung moment, uitându-se la priveliște, apoi Michael o luă de mână pe Nancy.

— Te iubesc, fetițo.

— Și eu te iubesc.

Îl privi îngrijorată și el îi închise ochii cu un sărut. Dar nimic nu putea reduce la tăcere întrebările pe care le aveau amândoi. Nimic, în afara întrevederii cu Marion. Nancy își lăsă bicicleta să cadă și, cu un suspin, se strecură în brațele lui Michael.

— Aș vrea să fie mai ușor, Michael.

— O să fie. O să vezi. Mergem sau stăm aici toată ziua?

Nancy zâmbi când el îi ridică bicicleta. Într-o clipă porneau din nou, râzând și jucându-se și cântând, prefăcându-se că Marion nu există. Dar exista. Avea să existe mereu. Marion era mai mult o instituție decât o femeie. Oricum, asta era în viața lui Michael. Și acum și în a lui Nancy.

Soarele se ridică mai sus pe cer, în timp ce ei pedalau pe drumul de țară, luându-și-o unul altuia înainte, sau mergând unul lângă altul, acum tachinându-se veseli, acum căzând pe gânduri. Era aproape de prânz când ajunseră la Revere Beach și văzură o figură familiară apropiindu-se de ei. Era Ben Avery, cu o fată nouă alături. Încă o blondă cu picioare lungi.

— Salut, voi doi. Vă duceți la târg?

Ben rânji la ei și cu o mișcare vagă a mâinii le-o prezentă pe Jeannette. Se salutară cu toții și Nancy își puse mâna la ochi ca să se uite la târgul care se vedea în depărtare.

— Merită să ne oprim?

— Păi, da. Am câștigat un câine roz, arătă către creatura urâtă din coșul lui Jeannette, o țestoasă verde pe care o pierduseră și două cutii de bere. În plus, au porumb fiert și e extraordinar.

— M-ai convins! Michael se uită la Nancy și zâmbi: Mergem?

— Sigur. Voi doi vă întoarceți deja?

Dar se vedea că asta fac. Ben avea o strălucire cunoscută în ochi și Jeannette părea să fie de acord. Nancy zâmbi în sinea sa privindu-i.

— Mda, suntem sculați de la șase dimineața. Sunt mort. Apropo, ce faceți astă-seară la cină? Nu vreți să vă opriți la o pizza?

Camera lui Ben era la câteva camere distanță de a lui Michael.

— Ce facem la cină, señor?

Nancy se uită la Michael cu un zâmbet larg, dar el clătină din cap.

— Am o treabă de rezolvat diseară. Poate altădată.

Era o aluzie la Marion.

— O.K. Ne mai vedem.

Ben și Jeannette le făcură cu mâna și dispărură, în timp ce Nancy se uita la Michael.

— Chiar te duci s-o vezi astă-seară?

— Da. Și nu-ți mai face griji. Totul o să fie perfect. Apropo, mama spune că a obținut slujba.

— Ben? întrebă Nancy pornind din nou spre târg.

— Da. Începem în aceeași zi. Departamente diferite, dar începem în aceeași zi.

Mike părea mulțumit. Se cunoștea cu Ben din școala primară și erau ca frații.

— Ben știe?

Michael clătină din cap cu un zâmbet expresiv.

— M-am gândit să-i las plăcerea să afle veștile pe cale oficială. Nu vreau să i-o stric.

Nancy îi răspunse cu alt zâmbet.

— Ești drăguț și te iubesc.

— Mulțumesc, doamnă H.

— Încetează, Michael.

Își dorea prea tare numele ca să suporte să-l audă luat în râs, chiar și de Michael.

— N-am de gând să încetez. Și ai face bine să te obișnuiești.

Părea brusc serios.

— O să mă obișnuiesc. Când va veni vremea. Dar până atunci, domnișoara McAllister e de-ajuns.

— Adică încă două săptămâni, ca să fim exacți. Hai să ne întrecem.

O luară înainte, gâfâind și râzând, iar Michael ajunse la intrarea târgului cu mai bine de treizeci de secunde înaintea ei. Dar amândoi erau bronzați și sănătoși și lipsiți de griji.

— Deci, domnule, ce facem întâi?

Dar ghicise deja și ghicise bine.

— Porumb, bineînțeles. Mai ai nevoie să întrebi?

— Nu tocmai.

Își parcară bicicletele lângă un copac, știind că în zona aceea liniștită de țară nu avea să le fure nimeni și porniră braț la braț. Zece minute mai târziu își mâncau fericiți porumbul, apoi luară hot dog și băură bere rece. Nancy încheie cu o porție imensă de vată de zahăr.

— Cum poți să mănânci chestia aia?

— Simplu. E delicioasă.

Cuvintele ieșeau cu greu prin vata roz și lipicioasă pe care o mânca. Dar avea figura fericită a unui copil de cinci ani.

— Ți-am spus de curând ce frumoasă ești?

Ea zâmbi către el, mânjită de zahărul roz, iar el luă batista și-i șterse fața.

— Dacă te cureți puțin putem să ne facem o poză.

— Zău? Unde?

Nasul ei dispăru din nou când mușcă iar din vată.

— Ești imposibilă. Acolo.

Arătă către o cabină unde-și puteau băga capul în niște găuri rotunde și se puteau fotografia în costume incredibile. Se îndreptară într-acolo și aleseră Rhett și Scarlett O’Hara. Și, destul de ciudat, nici măcar nu erau caraghioși în poză. Nancy era superbă în costumul pictat. Frumusețea delicată a feței ei și precizia trăsăturilor mergeau perfect cu costumul extrem de feminin al unei frumoase din Sud. Iar Michael arăta ca un tânăr aventurier. Fotograful le înmână fotografia și primi dolarul.

— Ar trebui să o păstrez, așa de bine arătați.

— Mulțumim.

Nancy era încântată de compliment, dar Mike se mulțumi să zâmbească. Era întotdeauna atât de mândru de ea. Numai două săptămâni și… dar Nancy îl trase de mânecă și-l scoase din visare.

— Uite acolo! Inele aruncate la țintă!

Întotdeauna își dorise să joace așa ceva la un târg când era mică, dar călugărițele de la orfelinat spuseseră mereu că e prea scump.

— Putem?

— Sigur că da, draga mea.

Îi făcu o plecăciune adâncă, îi oferi brațul și porni către stand, dar Nancy era prea entuziasmată ca să meargă încet. Sărea aproape ca un copil și încântarea ei îl fermeca.

— Putem acum?

— Sigur, iubito.

Puse jos un dolar și omul de la ghișeu îi întinse de patru ori numărul obișnuit de inele. Cei mai mulți clienți plăteau un sfert de dolar. Dar Nancy era lipsită de experiența jocului și greși toate aruncările. Michael o privea amuzat.

— Care e premiul pe care-l ochești?

— Mărgelele. Ochii îi străluceau ca ai unui copil și vorbele abia dacă-i erau mai mult decât o șoaptă. N-am mai avut niciodată un colier așa îndrăzneț.

Era un lucru pe care și-l dorise întotdeauna în copilărie. Ceva strălucitor, sclipitor și frivol.

— Ești ușor de mulțumit, iubirea mea. Ești sigură că n-ai prefera cățelul roz?

Era exact ca aceia pe care-l avea Jeannette în coș, dar Nancy scutură hotărâtă din cap:

— Mărgelele.

— Dorința ta e ordin pentru mine.

Și aruncă toate trei inelele perfect la țintă. Cu un zâmbet, omul de la stand îi înmână mărgelele, iar Michael i le puse lui Nancy la gât.

— Voilá, mademoiselle.Ale tale sunt. Crezi că ar trebui să le asigurăm?

— Vrei să încetezi să mai râzi de mărgelele mele? Eu cred că sunt superbe.

Le atinse delicat, încântată să știe că străluceau la gâtul ei.

— Eu cred că tu ești superbă. Altceva îți mai dorește inima?

Ea îi zâmbi.

— Vată de zahăr.

Îi mai cumpără vată de zahăr și se întoarseră încet la biciclete.

— Obosită?

— Nu tocmai.

— Vrei să mai mergem puțin? Mai sus e un loc minunat. Putem să stăm puțin să privim valurile.

— Sună grozav.

Porniră din nou, dar de data aceasta mai încet. Atmosfera de carnaval pierise și amândoi erau cufundați în propriile gânduri. Se apropiau de Nahart, când el văzu locul pe care-l alesese, pe o limbă de pământ, sub copaci cu coroană bogată și Nancy se bucură că mai făcuseră și bucata aceea de drum.

— O, Michael, e minunat.

— Nu-i așa?

Se așezară pe un petec de iarbă, chiar unde începea limba îngustă de pământ și în depărtare se vedeau valurile spărgându-se de un recif aflat chiar sub suprafața apei.

— Întotdeauna mi-am dorit să te aduc aici.

— Mă bucur că ai făcut-o.

Rămaseră tăcuți, ținându-se de mâini, apoi Nancy se ridică brusc.

— Ce s-a întâmplat?

— Vreau să fac ceva.

— Acolo, în tufișuri.

— Nu, prostule. Nu asta.

Nancy alerga deja către un loc de pe plajă și el o urmă încet, întrebându-se ce avea de gând. Ea se opri lângă o stâncă mare și încercă din toate puterile s-o miște, dar fără succes.

— Hei, caraghioaso, stai să te ajut. Ce vrei să faci cu ea?

Era uimit.

Vreau doar ș-o mișc o clipă… așa.

Stânca se mișcă la eforturile lui Michael și se dădu la o parte, arătând o pată umedă pe nisip. Repede, Nancy își scoase mărgelele albastre, strălucitoare, le ținu o clipă în mână, cu ochii închiși, apoi le dădu drumul în nisip, sub piatră.

— O.K., pune-o la loc.

— Peste mărgele?

Ea dădu din cap, fără să piardă din privire strălucirea albastră.

— Mărgelele astea vor fi legătura noastră, o legătură fizică, îngropate atâta timp cât va dura stânca și plaja și copacii. Bine?

— Bine. Zâmbi blând. Suntem foarte romantici.

— De ce nu? Dacă ești atât de norocos, încât să ai dragoste, sărbătorește-o! Oferă-i un cămin!

— Ai dreptate. Ai perfectă dreptate. O.K., ăsta-i căminul ei.

— Acum, hai să facem o promisiune. Promit să nu uit ce se află aici sau să uit ce înseamnă. Acum tu.

Îi atinse mâna și el îi zâmbi din nou. Niciodată n-o iubise mai mult.

— Iar eu promit… promit să nu-mi iau niciodată rămas-bun de la tine…

Și apoi, fără niciun motiv aparent, râseră. Pentru că era atât de bine să fi tânăr, să fi romantic, chiar să fi prost. Întreaga zi era atât de minunată.

— Ne întoarcem acum?

Ea dădu din cap a încuviințare și mână-n mână se întoarseră unde-și lăsaseră bicicletele. Iar două ore mai târziu erau înapoi în micuțul apartament al lui Nancy, pe Spark Street, lângă campus. Mike privi în jur în timp ce se lăsa să cadă, obosit, pe sofa și își dădu seama din nou cât de mult îi plăcea apartamentul ei, cât de mult îl resimțea ca pe un cămin. Singurul cămin adevărat pe care-l avusese vreodată. Apartamentul mamut al mamei lui nu i se păruse niciodată cu adevărat un cămin, cum era acest loc. Avea amprenta minunată a lui Nancy peste tot: tablourile pe care le pictase de-a lungul anilor, culorile calde, de pământ, pe care le alesese pentru decorațiuni, canapeaua moale de catifea cafenie și covorul de blană pe care-l cumpărase de la un prieten.

Întotdeauna erau flori peste tot și plantele de care avea mare grijă. Masa mică de marmură, sclipitor de curată, pe care mâncau și patul de fier care scârțâia de plăcere de câte ori făceau dragoste.

— Știi cât demult iubesc locul ăsta, Nancy?

— Da, știu. Privi cu nostalgie în jur. Și eu. Ce facem după ce ne căsătorim?

— Luăm toate lucrurile astea minunate la New York și le găsim un cămin plăcut acolo. Apoi ceva îi atrase atenția. Ce-i asta? Ceva nou?

Se uita la șevalet, pe care se afla un tablou aflat în faza de început, dar care avea deja puterea de a-i face o impresie de neuitat. Era un peisaj cu copaci pe un câmp dar, apropiindu-se, văzu un băiețel ascuns într-un copac, legănându-și picioarele.

— O să se mai vadă după ce pui frunzele în copac?

— Probabil. Dar noi o să știm oricum că e acolo. Îți place?

Ochii îi străluciră văzându-i aprobarea. Întotdeauna Michael îi înțelegea perfect lucrările.

— Îl iubesc.

— Atunci o să fie cadoul meu de nuntă, când îl termin.

— S-a făcut. Și, vorbind de cadouri de nuntă… Se uită la ceas. Era deja ora cinci și voia să fie la aeroport la șase. Ar trebui să plec.

— Chiar trebuie să te duci astă-seară?

— Da. E important. Mă întorc în câteva ore. Ar trebui să ajung la Marion pe la șapte și jumătate sau opt, în funcție de traficul din New York. Pot să prind ultima cursă înapoi, la unsprezece și să fiu acasă la miezul nopții. O.K.?

— O.K.

Dar Nancy ezita. O deranja că pleca. N-ar fi vrut să-l lase, dar nu știa de ce.

— Sper să fie bine.

— Sunt sigur că o să fie.

Dar amândoi știau că Marion făcea numai ce voia ea, asculta numai ce voia să audă și înțelegea numai ce-i convenea. Dar cumva Michael era sigur că aveau s-o câștige de partea lor. Trebuia. Trebuia s-o aibă pe Nancy. Indiferent ce se întâmpla. O luă în brațe o ultimă oară, înainte de a-și pune o cravată la gât, peste cămașa sport pe care o purta și de a înhăța o jachetă de pe spătarul unui scaun. Le lăsase acolo de dimineață. Știa că avea să fie cald la New York, dar mai știa și că trebuia să apară la Marion acasă cu cămașă și cravată. Era esențial. Marion nu tolera hippioții sau necunoscuții… ca Nancy. Amândoi știau la ce avea de făcut față când se sărutară în fața ușii.

— Noroc.

— Te iubesc.

Multă vreme Nancy rămase în apartamentul tăcut, privind fotografia pe care și-o făcuseră la târg. Rhett și Scarlett, îndrăgostiții nemuritori, în costumele lor caraghioase de lemn, scoțând capetele prin găuri. Dar nu arătau caraghios. Arătau fericiți. Se întrebă dacă Marion putea înțelege asta, dacă știa să facă diferența între fericit și caraghios, între real și imaginar. Se întreba dacă Marion avea să înțeleagă ceva.