Surpriza

1

Cauciucurile Ferrari-ului de culoare roșie scârțâiră în momentul în care mașina, dând colțul, intră cu viteză în spațiul liber de parcare rezervat lui Jack Watson. Acesta era parkingul magazinului său din Beverly Hills, căruia, cu exact douăzeci de ani în urmă, îi dăduse numele fiicei sale, Julie, pe atunci în vârstă de nouă ani. La vremea respectivă, deschiderea magazinului fusese numai o joacă, un simplu divertisment pentru care optase după ce renunțase la cinematografie.

Regizase șapte sau opt filme de duzină, dintr-acelea prost finanțate. Niciunul nu reținuse atenția publicului. Iar înainte de aceasta, își petrecuse primii șase ani de după terminarea facultății, jucând ca actor, în diferite roluri mici. Cariera sa cinematografică, relativ nesemnificativă, fusese plină de obișnuitele speranțe și promisiuni, care nu se ridicaseră niciodată la nivelul așteptărilor lui și care, mult prea deseori, se transformaseră în deziluzii. Norocul îi surâsese abia atunci când, cu ajutorul neprevăzut al unui unchi, care îi lăsase niște bani, se hotărâse să devină comerciant. Aparent fără să depună un efort deosebit, pusese pe picioare un magazin prosper. Toate femeile din Los Angeles se înghesuiau să-și facă cumpărăturile în el. Inițial, soția lui îl ajutase să achiziționeze marfa, dar după doi ani își dăduse seama că avea un ochi mai bun decât ea atunci când era vorba de alegerea celor mai potrivite articole. De fapt, spre exasperarea ei, avusese ochi nu numai pentru mărfuri, ci și pentru femeile care se îmbrăcau în magazinul lui. Fie că erau actrițe, doamne mondene, manechine sau simple gospodine ce dispuneau de bani, toate femeile din oraș voiau să meargă la Julie’s… și să se întâlnească cu Jack Watson. El făcea parte din categoria acelor bărbați care nu trebuiau să facă niciun efort pentru a le atrage.

La doi ani după deschiderea magazinului, spre surprinderea lui, dar nu și a celorlalți, soția sa l-a părăsit. De atunci, trecuseră optsprezece ani în care, trebuia să recunoască, nu-i simțise niciodată lipsa. O cunoscuse în timpul unor filmări. Venise să-i citească un text, apoi petrecuseră împreună două săptămâni fierbinți, în vila lui din Malibu. La început, fusese îndrăgostit la nebunie de ea. După șase luni, se căsătoriseră. Atunci făcuse pentru prima și ultima dată tentativa de a-și pune un inel pe deget. Căsnicia, care durase cincisprezece ani, se materializase prin nașterea a doi copii, dar se încheiase cu toată amărăciunea și veninul care, din punctul lui de vedere, erau inevitabile în orice căsnicie. În anii care urmaseră, mai fusese tentat o singură dată să se lege pe viață de cineva. Dar femeia aceea se dovedise mult prea deșteaptă pentru a-și pune pirostriile. Aceea fusese unica femeie căreia simțise nevoia să-i rămână fidel. Pe vremea aceea, el avea patruzeci de ani și ceva, iar ea treizeci și nouă. Fusese o actriță de origine franceză, foarte bine cotată. Trăiseră împreună doi ani. Când aflase de moartea ei, survenită într-un accident pe autostrada spre Palm Springs, unde ar fi trebuit să se întâlnească cu el, crezuse că n-o să-și mai revină niciodată. Pentru prima oară în viața sa, Jack Watson aflase ce înseamnă adevărata durere. Doar în vise îndrăznise să năzuiască la o femeie ca ea. Chiar și acum, în rarele sale momente de seriozitate, continua să afirme că nu mai iubise nicio altă femeie în afara ei. Dorianne Matthieu fusese amuzantă, insolentă, frumoasă, sexy și, în felul ei, extrem de nesăbuită. Nu-l acceptase din niciun punct de vedere. Spusese chiar că numai o nebună s-ar fi măritat cu el, însă Jack nu se îndoise nicio clipă de dragostea ei. Iar el, la rândul său, o adorase. Dorianne îl luase la Paris, pentru a-i face cunoștință cu prietenii ei. Călătoriseră peste tot împreună – prin Europa, Asia, Africa și America de Sud. Fiecare moment petrecut alături de ea i se păruse magic. Când murise, simțise un gol atât de mare în suflet și o senzație de pierdere atât de copleșitoare încât crezuse, realmente, că se va prăpădi și el.

De la dispariția ei, cunoscuse suficiente femei, chiar foarte multe, pentru a-i umple zilele și nopțile. În cei doisprezece ani care se scurseseră între timp, nu fusese aproape niciodată singur, dar nici nu mai iubise pe altcineva. Și nici nu voise să se mai îndrăgostească. Din punctul lui de vedere, iubirea genera prea multă suferință. La cei cincizeci și nouă de ani ai săi, Jack Watson avea absolut tot ce-și dorea: o afacere prosperă, de pe urma căreia câștiga o mulțime de bani.

Înainte de moartea preaiubitei sale Dori, deschisese un al doilea magazin, în Palm Springs, iar cinci ani mai târziu, un al treilea, în New York. De vreo doi ani plănuia să mai inaugureze unul în San Francisco. Dar, la vârsta lui, nu știa dacă merita să-și bată capul cu problemele pe care le implica o asemenea extindere. Ar fi făcut-o doar dacă fiul său, Paul, i s-ar fi alăturat, însă, până acum, eforturile lui de a-l determina pe Paul să renunțe la cariera cinematografică se izbiseră de refuzul lui categoric. Deși abia împlinise treizeci și doi de ani, Paul devenise deja un regizor de succes. Se putea mândri cu mai multe reușite în domeniu decât tatăl său și își iubea cu ardoare meseria. Jack, însă, privea cu o profundă neîncredere riscurile pe care le implica industria filmului, anticipând inevitabilele ei dezamăgiri. Acesta era motivul pentru care ar fi dat orice să-și poată convinge fiul să-i devină partener de afaceri. Poate că, într-o bună zi, avea să reușească. Dar, pe moment, nu întrezărea nicio șansă. Paul nici nu voia să audă de așa ceva.

Paul nu-și iubea numai munca, ci și soția. Se căsătorise în urmă cu doi ani. Singurul lucru care părea să-i lipsească – cel puțin, după cum pretindea el – era un copil. Jack înclina să creadă că Paul nu se sinchisea prea mult de lipsa copilului, însă Jan suferea din cauza asta. Ea lucra la o galerie de artă, dar Jack avusese întotdeauna impresia că, pentru ea, meseria nu reprezenta decât o modalitate de a-și petrece timpul, în așteptarea copiilor. Din punctul lui de vedere, Jan era cam insipidă, însă nu putea să nu admită că e o fată amabilă, care, în mod evident, îl făcea pe Paul foarte fericit. Și avea un fizic agreabil; mama ei era superba Amanda Robbins, o actriță care, la cei cincizeci de ani ai săi, continua să arate minunat. Renunțase la extraordinara sa carieră la numai douăzeci și șase de ani, înainte de a se mărita cu un bancher respectabil, foarte sobru și extrem de plicticos, după părerea lui Jack, pe nume Matthew Kingston. Aveau două fiice, o casă imensă în Bel Air, și se învârteau în cele mai distinse cercuri.

Amanda era una dintre puținele femei din Los Angeles care nu-și făcea niciodată cumpărăturile în magazinul lui Jack. În rarele ocazii în care drumurile li se intersectau, el se amuza să constate că Amanda, pur și simplu, nu-l putea suporta. Nu ar fi fost surprins dacă ar fi aflat că ea făcuse tot posibilul pentru a-și convinge fata să nu se mărite cu Paul Watson. În aparență, atât Amanda, cât și soțul ei aveau o impresie proastă despre lumea spectacolului. Amândoi fuseseră convinși că în scurtă vreme Paul va ajunge să ducă o viață la fel de promiscuă ca și tatăl său. Dar se înșelaseră. Paul era un tânăr ponderat, care le demonstrase deja că putea fi un soț serios, demn de toată încrederea. Iar ei îl acceptaseră repede ca pe un membru al familiei lor, fără a stabili însă același gen de relații cu tatăl lui. Reputația lui Jack era binecunoscută în tot L.A.-ul. Bărbat chipeș, veșnic prezent în viața publică, el ajunsese vestit pentru felul în care le ademenea în pat și se descotorosea, fără justificări, de orice actriță sau manechin care îi ieșea în cale. Le trata cu multă deferență pe femeile cu care se întâlnea. Era generos, inteligent, agreabil și amuzant. Femeile cu care ieșea în oraș pur și simplu îl adorau. Când și când, se găsea chiar câte una care să fie suficient de prostuță pentru a crede că-l „prinsese în capcană” pentru mai multă vreme, nu doar pentru o relație trecătoare. Dar Jack Watson era prea deștept ca să se lase „prins”. Avea grijă ca fetele care îi călcau pragul casei să plece înainte de a se instala acolo sau de a începe să-și lase primele haine în dulapul lui. Întotdeauna era dureros de sincer cu ele. Nu le făcea promisiuni, nu le întreținea iluziile. Le distra, le ducea oriunde voiau să meargă, le servea cu vinurile și mâncărurile oferite de cele mai bune restaurante și, înainte ca ele să-și dea seama ce se întâmplă, trecea mai departe, la următoarea starletă. Iar ele rămâneau cu amintirea unei relații amoroase plăcute și cu regretul de a nu-l fi putut „agăța” pentru o perioadă mai lungă de timp.

Era imposibil să te superi pe Jack și, chiar dacă o făceai, nu puteai să-i porți pică prea multă vreme. Absolut tot ce făcea le apărea celorlalți irezistibil de încântător – chiar și modul în care își părăsea amantele. Câteodată avea întâlniri și cu femei măritate, dar nu spunea decât lucruri agreabile despre bărbații lor. Jack Watson era un tip amuzant, bun la pat, pe scurt un amorez incurabil, care nu pretindea nici măcar o fracțiune de secundă că ar fi altceva. La cei cincizeci și nouă de ani ai săi, părea cu zece ani mai tânăr. Muncea în aer liber, atunci când avea timp, înota deseori în apele oceanului, continua să-și păstreze casa din Malibu și le iubea pe femei aproape la fel de mult cum își iubea mașina – acel Ferrari roșu. Nu-i păsa de nimic. Excepție făceau numai copiii lui, ale căror probleme le aborda cu maximum de seriozitate. Julie și Paul erau luminile vieții sale. Doar mama lor se transformase într-o amintire nebuloasă, care, atunci când îi revenea în minte, îi stârnea recunoștința pentru inspirația de a-l fi părăsit la timp. În ultimii optsprezece ani, făcuse absolut tot ce voise; chiar și atunci când fusese cu Dori. Era un răsfățat, avea bani, conducea o afacere profitabilă, părea un bărbat irezistibil pentru aproape orice femeie. Și era conștient de reușitele sale. Cu toate acestea, în mod paradoxal nu arbora niciodată un aer de aroganță. Era sexy, hazliu, aproape în permanență fericit. Iubea distracția. „Adorabil” era cuvântul pe care îl foloseau de obicei femeile pentru a-l descrie.

— ’Neața, Jack. Directorul său de la Julie’s, îi zâmbi când îl văzu traversând în grabă magazinul, pentru a se îndrepta spre liftul său particular care îl ducea până la birou. Aflat la etajul al patrulea, acesta avea tot mobilierul și ornamentele din metal combinate cu piele de culoare neagră. I-l amenajase o faimoasă decoratoare italiancă, mai exact o altă femeie cu care avusese relații intime. Ea voise să-și lase bărbatul – un arhitect – și să renunțe la cei trei copii pe care îi aveau, doar pentru a-și lega definitiv viața de a lui, dar Jack o asigurase că ar înnebuni dacă s-ar căsători cu un bărbat ca el. Și, până la sfârșitul relației lor, chiar reușise s-o convingă că are dreptate. Era suficient doar să-l privești pe Jack cum se învârtea prin micul lui univers, ca să te simți în același timp și fascinat, și alarmat.

Știa că în birou avea să-l aștepte o cafeluță și că în scurtă vreme i se va servi un prânz ușor. Aruncă o privire spre ceas. De data aceasta, întârziase. Se hotărâse să vină la serviciu cu o jumătate de oră mai târziu, pentru a înota puțin în ocean, cu toate că, fiind luna ianuarie, apa era destul de rece. Deși cocheta mereu cu femeile, era extrem de disciplinat atunci când trebuia să-și îndeplinească îndatoririle de serviciu. Nu întâmplător Julie’s reprezenta una dintre verigile cele mai solide ale lanțului de firme care se ocupau de vânzările cu amănuntul. De-a lungul anilor, fusese abordat de mai mulți indivizi care îi propuseseră să le vândă acțiuni, dar pe moment nu se simțea pregătit s-o facă. Îi plăcea să mențină controlul afacerilor sale, să fie unicul proprietar al magazinelor. În felul acesta, nu era nevoit să se consulte cu alții pentru fiecare decizie în parte, să răspundă de acțiunile sale în fața altora, să-și bată capul dând explicații. Julie’s reprezenta în proporție de sută la sută „copilul” său.

Pe birou găsi un maldăr de mesaje, aranjate în ordine – o listă a întâlnirilor pe care le avea în acea după amiază și niște mostre de materiale comandate la Paris. Acestea din urmă erau, pur și simplu, splendide. Dori fusese cea care îl familiarizase cu miraculoasele materiale franțuzești, cu mâncărurile franțuzești, cu vinurile franțuzești și… cu franțuzoaicele. Și continua să manifeste o anumită sensibilitate față de tot ceea ce provenea din acea țară. Multe dintre mărfurile care se desfăceau la Julie’s erau din import. Iar materialele acestea întreceau orice așteptări. I se promisese și, într-adevăr, i se furnizase tot ce era mai bun pe piața pariziană.

Telefonul sună aproape imediat după ce se așeză pe scaun. Era intercom-ul. Jack apăsă pe buton fără să-și desprindă privirile de la materialele franțuzești.

— Bună. Vorbea degajat spre microfonul aparatului, cu vocea aceea care le subjuga pe femei. Nu însă și pe secretara sa, Gladdie. Își cunoștea prea bine șeful pentru a se lăsa prinsă în mrejele lui. Lucra de cinci ani pentru el, așa că știa absolut tot ce se putea ști despre el. În afară de aceasta, singurele femei care păreau a fi sacre pentru el, singurele cu care nu se încurca, erau cele care lucrau aici, în magazin. Aceasta constituia una dintre puținele reguli ale vieții sale intime pe care n-o încălcase niciodată. Cine este? întrebă.

— Paul așteaptă pe fir. Vrei să vorbești cu el sau să-i spun că ești ocupat? Persoana cu care ai întâlnire la ora zece și un sfert trebuie să sosească din clipă în clipă.

— Nu-i nicio grabă. Era vorba de o întrevedere cu un fabricant milanez de genți, care își confecționa mărfurile în special din piele de aligator și de șopârlă. Dacă vine tipul, întreține-l câteva minute. Vreau să discut mai întâi cu Paul. În măsura în care putea, încerca să-și pună copiii pe primul plan, înaintea oricăror alte probleme. Zâmbind, ridică receptorul. Paul era un fiu minunat. Salut, care-i treaba?

— Te-am sunat ca să-mi spui dacă vrei să vin după tine sau dacă preferi să ne întâlnim acolo. Spre deosebire de Jack, Paul era din fire un tip tăcut, dar astăzi părea mai puțin comunicativ ca oricând.

— Unde să ne întâlnim? Oferta lui Paul de a veni să-l ia de la magazin îl surprinse. Nu-și amintea să-i fi fixat vreo întrevedere, or, de obicei își amintea de întâlniri, în special dacă era vorba de copiii lui.

— Haide, tată! După voce, Paul părea foarte agitat. Era clar că întrebarea tatălui său nu-l amuzase. Nu e de glumit cu asemenea chestiuni.

— Nu glumesc, replică Jack, lăsând din mână eșantioanele de materiale franțuzești, în timp ce scruta cu privirea hârtiile de pe birou, în căutarea unei chei care să-i descifreze misterul spuselor fiului său. Unde mergem? Apoi, amintindu-și, se simți stingherit. Oh, Hristoase, eu… Era vorba de funeraliile socrului lui Paul. Cum naiba uitase? Nu-și notase în agendă și, probabil că nu-i comunicase nici secretarei intenția sa de a participa la funeralii, pentru că, dacă i-ar fi spus, Gladdie i-ar fi amintit de ele și în seara anterioară, și în dimineața aceea.

— Ai uitat, nu-i așa, tată? Din vocea lui Paul răzbătea un reproș nedisimulat. Nu-mi vine să cred!

— N-am uitat. Pur și simplu, în clipa de față, mă gândeam la altceva.

— La naiba. Ai uitat. Slujba religioasă are loc la prânz. La masă nu trebuie să fi prezent, dar cred că s-ar cuveni să vii la slujbă. Și Julie, sora lui, îi promisese că o să vină.

— Câți invitați crezi că au? se interesă Jack, întrebându-se cum o să-și reprogrameze cele câteva întâlniri stabilite pentru acea după amiază. N-o să-i fie ușor să participe la înmormântare, dar, dacă prezența lui era importanță pentru Paul, n-o să-l dezamăgească.

— La masă? Nu știu… oamenii aceștia cunosc al naibii de multă lume… Probabil că vor fi vreo două sau trei sute de inși. La nunta fiului său, Jack avusese surpriza să vadă peste cinci sute de invitați. Veniseră oameni din toată țara, cu precădere cunoscuți de-ai familiei Kingston.

— Atunci, n-o să-mi resimtă lipsa la masă, spuse Jack pe un ton sec. Îți mulțumesc că te-ai oferit să mă iei, dar prefer să ne întâlnim acolo. Oricum, probabil că vei fi însoțit de Jan, de sora și de mama ei. Eu voi sta ceva mai retras.

— Ai grijă să te vadă Amanda, îl instrui Paul. Jan s-ar supăra foarte tare dacă mama ei ar rămâne cu impresia că n-ai venit la înmormântare.

— Dimpotrivă, cred că Amanda ar fi mult mai fericită dacă n-aș veni, spuse Jack râzând, fără să facă un secret din animozitățile ce existau între ei. La nuntă dansase de două ori cu Amanda Kingston. În ambele ocazii, fără să scoată niciun cuvânt, ea îi dăduse de înțeles că nu putea să-l sufere. La fel ca toți ceilalți locuitori ai orașului, Amanda citea în permanență câte ceva despre el în ziare. Or, de când abandonase cariera de actriță, ea adoptase părerile foarte sobre ale soțului ei, potrivit cărora numele unui om nu trebuia să apară în presă decât la naștere, la cununie și la moarte. În schimb, numele lui Jack apărea mereu în ziare fie din cauza faptului că era văzut în compania unei actrițe necunoscute sau a uneia foarte tinere, fie din pricina vreunei
„lovituri” pe care o dăduse la Julie’s. Magazinul era faimos pentru petrecerile fastuoase care se organizau în cinstea designerilor și clienților. Lumea cerșea invitații la aceste petreceri. Doar cei din familia Kingston nu-și exprimaseră dorința de a participa, iar el, știind că ei, oricum, n-ar veni, nu-i invitase.

— Să vii la timp, tată. Tu ai fi în stare să întârzii și la propria înmormântare.

— Să sperăm că nu va avea loc prea curând, spuse Jack, gândindu-se la atacul de cord care îl răpusese pe Matthew Kingston. Acesta murise cu patru zile în urmă, pe terenul de tenis. Fusese cu doi ani mai tânăr decât el și cu șapte mai bătrân decât soția sa, Amanda, care abia împlinise cincizeci de ani. Cei care jucaseră tenis cu el încercaseră să-i dea un prim ajutor, dar eforturile lor se dovediseră zadarnice. La cincizeci și șapte de ani, Matthew era plâns de familia sa, de întreaga comunitate a bancherilor și de toți ceilalți cunoscuți. Dar Jack nu-l simpatizase niciodată. Îl considerase înfumurat, posac și plictisitor.

— Deci ne vedem acolo, tată. Trebuie s-o iau pe Jan de la mama ei, de acasă. Și-a petrecut noaptea acolo.

— Are nevoie de ceva? De o pălărie? De o rochie? O să-i cer uneia dintre fete să-i aleagă ceva potrivit. În drum spre ea, poți să te oprești aici ca să iei pachetul.

— Nu-i nevoie, tată. Paul zâmbi. Uneori tatăl lui era enervant, dar avea o inimă foarte bună, motiv pentru care se simțea foarte atașat de el. Cred că Amanda le-a făcut rost de toate cele necesare. Deși nu este deloc în formă, din cauza morții lui Matt, dă dovadă, chiar și acum, de un spirit organizatoric incredibil. E o femeie uluitoare.

— Regina de gheață, spuse Jack, regretându-și cuvintele aproape imediat ce acestea îi scăpară de pe buze.

— Este urât să vorbești așa despre o femeie care abia și-a pierdut bărbatul.

— Scuză-mă. Nu mi-am dat seama ce spun. Dar nu lovise departe de țintă. Amanda lăsa întotdeauna impresia că este perfect stăpână pe ea și avea în permanență o ținută absolut ireproșabilă. Doar privind-o, Jack simțea un irezistibil impuls de a o ciufuli și de a-i scoate cu gesturi brutale toate hainele. Amuzat de acest gând, puse receptorul în furcă. Dar nu și-o putu smulge pe Amanda din minte – lucru ciudat, având în vedere că i se întâmpla foarte rar să-și amintească de existența ei.

Îi părea rău pentru pierderea suferită de biata femeie, deoarece știa ce înseamnă asta. Și acum își mai aducea aminte cum se simțise la moartea lui Dori. Dar soacra lui Paul părea atât de distantă și de rece încât îi venea greu s-o compătimească cu adevărat. Amanda era al naibii de perfectă. Insuportabil de perfectă. Pe deasupra, continua – incredibil! – să arate aproape la fel ca fosta Amanda Robbins, cea care se despărțise de cinematografie la douăzeci și șase de ani, pentru a se căsători cu Matthew Kingston. Căsătoria lor fusese un adevărat spectacol pentru Hollywood și pentru întreaga societate. După aceea, timp de mai mulți ani, oamenii făcuseră pariuri, încercând să ghicească dacă Amanda se va plictisi și va reveni pe platourile de filmare. Dar ea renunțase definitiv la cariera de actriță. Își păstrase doar frumusețea glacială. După toate probabilitățile, Matthew Kingston nici n-ar fi lăsat-o să se întoarcă la Hollywood. El se comportase de parcă ar fi fost stăpânul ei.

Jack deschise dulapul pe care îl avea în camera de toaletă și constată cu bucurie că își lăsase acolo un costum mai închis la culoare. În schimb, toate cravatele din colecția pe care o păstra în acel dulap pentru situații de urgență erau fie roșii, fie albastre, fie galbene. Se îndreptă cu pași mari spre secretariat, pentru a o căuta pe Gladdie.

— De ce nu mi-ai adus aminte de înmormântare? o întrebă încruntându-se, deși nu era supărat.

Gladdie își dădu imediat seama că se preface. Jack făcea parte din categoria acelor oameni, puțini la număr, care aveau curajul să răspundă pentru propriile greșeli. Acesta era și unul din nenumăratele motive pentru care ei îi făcea plăcere să lucreze pentru el. În ciuda reputației lui, de ins neserios și iresponsabil, ea ajunsese să-l cunoască mult prea bine pentru a lua în seamă bârfele. Ca șef, Jack era grijuliu, generos, demn de toată încrederea. Pe scurt, o făcea să se simtă bine la serviciu.

— Am crezut că problema asta s-a rezolvat. Ai uitat de înmormântare? îl întrebă ea, schițând un zâmbet.

Jack dădu aprobator din cap.

— Probabil că asta dovedește receptivitatea mea la teoriile lui Freud. Nu suport să merg la înmormântarea unor oameni mai tineri decât mine. Glad, vrei să-mi faci un serviciu? Du-te la magazinul acela care se află la capătul străzii – Hermes, îi spune – și cumpără-mi o cravată de culoare închisă. Să nu fie prea mizerabilă, ci numai suficient de serioasă pentru a nu-l pune într-o situație stânjenitoare pe Paul. Și, oricum, să nu aibă desenată pe ea vreo femeie goală.

Râzând, Gladdie își luă poșeta. Exact în acel moment, în secretariat intră fabricantul de genți, însoțit de asistentul lui Jack. Întâlnirea aceasta avea să fie foarte scurtă.

Pe la ora unsprezece, Jack comandă o sută de genți. Gladdie se întorsese între timp de la Hermes, cu o cravată gri-fer, pe care erau desenate niște minuscule figuri geometrice de culoare albă. Era perfectă.

— Te-ai descurcat bine, îi spuse Jack recunoscător, în timp ce, fără a se uita în oglindă, își făcea un nod ireproșabil la cravată. Se îmbrăcase cu costumul de culoare gri închis și cu o cămașă albă, iar în picioare avea o pereche de pantofi franțuzești, confecționați manual. Adăugând la toate acestea părul lui blond roșcat, ochii căprui, calzi și trăsăturile frumoase, parcă sculptate, se putea spune că arăta senzațional. Par respectabil? întrebă.

— Nu prea știu ce cuvânt ar fi mai potrivit pentru tine… poate că „frumos” ar fi mai nimerit decât „respectabil”. Gladdie îi zâmbi. Se deprinsese cu farmecele lui, la care devenise imună. Iar lui îi plăcea lucrul acesta. Prezența ei era liniștitoare, ca un balsam al sufletului. Nu dădea nicio ceapă degerată pe aspectul, pe reputația sau pe tendința lui de a fi un afemeiat. Pentru ea, nu contau decât afacerile lui. Arăți superb. Paul va fi mândru de tine.

— Sper. Poate că încântătoarea lui soacră se va abține să cheme brigada de moravuri atunci când mă va vedea venind. Dumnezeule, cât urăsc înmormântările! Începuse deja să se întristeze, deoarece numai gândul că se va duce la o înmormântare îi aducea aminte de Dori. Hristoase, ce groaznic fusese atunci… șocul, durerea aceea insuportabilă, încercările chinuitoare de a înțelege că iubita lui plecase pentru totdeauna de lângă el… îi trebuiseră ani de zile pentru a-și reveni, deși se străduise să umple golul lăsat de ea cu o mulțime de alte femei. Dar niciodată nu mai întâlnise una asemănătoare. Dori fusese atât de caldă, atât de frumoasă, atât de sexy, atât de ștrengăriță, atât de atrăgătoare… într-un cuvânt, senzațională. Era de-ajuns să se gândească la ea acum, cu câteva minute înainte de miezul zilei, în timp ce cobora cu liftul, îmbrăcat în hainele sale sobre, ca să se simtă deprimat. Trecuseră doisprezece ani de la moartea ei, dar tot îi mai simțea lipsa.

Nu observă femeile care îl urmăreau pline de admirație cum părăsește magazinul și cum se așază la volanul Ferrari-ului său. După colț, apăsă la maximum pedala de accelerație. Motorul începu să urle. Cinci minute mai târziu, străbătea bulevardul Santa Monica, îndreptându-se spre biserica episcopală „Toți Sfinții”, unde avea loc slujba religioasă. Se făcuse ora douăsprezece și zece minute, iar traficul era infernal. În acea zi caldă de ianuarie, toți oamenii păreau să se fi urcat în mașini, pentru a se îndrepta în toate direcțiile posibile. Ajunse la „Toți Sfinții” cu o întârziere de douăzeci de minute. Fără să facă niciun zgomot, se așeză pe un scaun din ultimul rând. Nu-și putea imagina nici măcar câți inși puteau fi acolo. Din locul în care stătea, i se părea că erau vreo șapte sau opt sute, deși nu credea că în biserica aceea puteau intra atât de mulți.

Încercă s-o zărească pe fiica sa, Julie, însă aceasta se afla undeva, în mulțime. Și nu-l putea vedea nici pe Paul, care stătea în față, între soția lui și sora acesteia. La rândul său, și văduva era complet ascunsă de privirile sale. Jack nu putea zări decât coșciugul, care îl trimitea cu gândul la destinul inevitabil al decedatului.

Era un coșciug simplu, din lemn de mahon. Pe margini avea două mânere din alamă, iar deasupra un adevărat covor realizat din mușchi, pe care fuseseră presărate orhidee mici, de culoare albă. Era auster, dar frumos, ca și buchetele de flori din biserică. Peste tot se vedeau orhidee. Nu știa cine făcuse aranjamentele florale, dar intuia că numai Amanda ar fi fost în stare. Aceeași atenție pentru fiecare detaliu, chiar dacă momentul de față era cu totul altul, o remarcase și la căsătoria copiilor lor. Jack uită rapid de Amanda, amintindu-și că el însuși este muritor. Pe tot parcursul înaltei slujbe episcopale, rămase adânc cufundat în gânduri. Apoi rostiră câteva cuvinte un prieten de-al decedatului și ambii săi gineri. Paul vorbi puțin, la obiect, dar cuvintele lui fură atât de înduioșătoare încât Jack se trezi la sfârșitul slujbei aducându-i laude fiului său.

— A fost foarte frumos, fiule, îi spuse cu voce răgușită. Poți să ții un discurs și la înmormântarea mea, atunci când va veni vremea.

Paul își clătină capul cu un aer dezgustat și îi înlănțui umerii cu brațul.

— Nu-ți face iluzii deșarte. N-aș fi în stare să spun nimic bun despre tine, așa că nu-ți mai bate capul de pomană.

— Îți mulțumesc, am înțeles aluzia. Poate că ar trebui să renunț la tenis.

— Tată…! spuse Paul, aruncându-i o privire semnificativă.

Făcându-și loc prin mulțime, plină de dezinvoltură, Amanda se apropia de locul de unde putea să-i salute pe cei care veniseră la slujbă. Înainte de-a apuca să schițeze vreo mișcare, Jack se trezi privind-o țintă. Soacra lui Paul era uluitor de frumoasă. În pofida anilor care se scurseseră de când renunțase la cinematografie, arăta tot ca un star. Avea o pălărie neagră, cu bor enorm, de care era prins un voal. Taiorul negru, deosebit de distins, îi fusese conceput – presupuse imediat Jack – de un creator de modă francez.

— Bună, Jack, spuse ea pe un ton calm, părând a fi foarte stăpână pe sine. Totuși, ochii ei imenși, de culoare albastră, erau atât de îndurerați, încât Jack se simți înduioșat.

— Îmi pare rău, Amanda. În pofida relațiilor încordate dintre ei, își dădu seama cât de distrusă era din cauza morții soțului ei. Dar mai mult decât atât, nu prea avea ce să-i spună. Ea se uită în altă direcție, își înclină capul și, o clipă mai târziu, se îndepărtă. La rândul său, Paul plecă în căutarea lui Jan, care stătea de vorbă cu sora ei.

Jack mai zăbovi pe acolo un minut sau două, dar, nemaivăzând niciun cunoscut, se hotărî să se retragă discret, fără să-și mai deranjeze fiul.

O jumătate de oră mai târziu, Jack se întorcea în biroul lui. Totuși, în după amiaza aceea nu făcu nimic altceva decât să se gândească la familia Kingston, care pierduse un membru important, poate unicul care o ținea unită. Deși nu-l simpatizase pe Matthew, nu putea nega faptul că acesta merita tot respectul și că cei care îl iubiseră trebuiau deplânși pentru o pierdere atât de neașteptată. Pe de altă parte, toată după amiaza, indiferent ce făcea, Jack fu urmărit de amintirea adoratei sale Dori. Scoase până și fotografia ei. I se întâmpla foarte rar lucrul acesta, dar continua s-o țină în fundul unui sertar al biroului exact pentru astfel de momente. Era o fotografie făcută pe plaja din Saint-Tropez. Coborându-și privirile spre chipul ei surâzător, simți că-i lipsește enorm… mai mult ca oricând.

Gladdie intră în birou o dată sau de două ori, să vadă ce face, însă își dădu seama că voia să rămână singur. Îi ceruse să-i anuleze și ultimele două întâlniri.

Jack nu avea nici cea mai vagă idee că, exact în momentul în care Gladdie intra pentru a doua oară în biroul său, era pomenit în casa din Bel Air, de Amanda Kingston.

— A fost drăguț din partea tatălui tău că a venit, îi spuse ea lui Paul, când plecară, în sfârșit, și ultimii musafiri. După amiaza li se păruse tuturor interminabilă. Până și Amanda era epuizată, în ciuda echilibrului ei interior greu de zdruncinat.

— I-a părut foarte rău de Matthew, o asigură Paul, atingându-i cu afecțiune brațul.

Ea dădu din cap, apoi își întoarse privirile spre fiicele sale. Amândouă erau foarte afectate de moartea tatălui lor. Suferința le determinase ca, măcar acum, să înceteze lupta lor perpetuă. Între Jan și sora ei, Louise, era o diferență de vârstă de numai un an și ceva. Cu toate acestea, se deosebeau din absolut toate punctele de vedere. Și se înfruntau, permanent, zi și noapte, încă din copilărie. Dar în aceste momente, își dăduseră mâna pentru a-și alina mama. Paul le lăsă singure, retrăgându-se discret în bucătărie, cu intenția de a bea o ceașcă de cafea. Personalul de serviciu, încă prezent, continua să spele farfuriile și paharele lăsate în urmă de cei peste trei sute de oameni care veniseră să-și prezinte omagiile familiei Kingston.

— Nu-mi vine să cred că ne-a lăsat să respirăm puțin, șopti Amanda în vreme ce stătea cu spatele spre ambele fete și cu privirile ațintite pe fereastră, spre grădina lor perfect aranjată.

— Nici mie nu-mi vine să cred, zise Jan, cu ochii înotând în lacrimi.

Louise oftă adânc. Și ea își iubise tatăl, însă nu se înțelesese cu el. Întotdeauna i se păruse că fusese mai dur cu ea decât cu Jan, deși, în aparență, avea pretenții mai mari de la ea. Astfel, se înfuriase atunci când ea se hotărâse să nu mai urmeze avocatura, preferând să se mărite la terminarea colegiului. Și, asta, în pofida faptului că avusese parte de o căsnicie reușită. Pe parcursul primilor cinci ani, adusese pe lume trei copii. Dar el avusese ceva de spus și în privința aceasta. Considerase că face prea mulți copii. În schimb, nu-l
deranjase niciodată faptul că Jan nu-și propusese și nici nu se ostenise să-și facă o carieră serioasă. De asemenea, nu avusese nimic împotrivă ca Jan să se mărite cu un bărbat care lucra în lumea spectacolului, nemaivorbind de faptul că tatăl lui nu era decât un simplu comerciant, de pe Rodeo Drive. Louise nu-l simpatiza pe Paul. Și nici nu-și ascundea sentimentele pe care le nutrea față de el. Soțul ei era avocat la „Loeb Loeb”, deci un om mult mai potrivit pentru a face parte din familia Kingston.

În timp ce Jan plânse pe tot parcursul după amiezii din ziua înmormântării, Louise nu se putu gândi decât la observațiile pe care i le făcuse tatăl lor, la problemele pe care i le ridicase un om atât de dificil, la desele ocazii în care se îndoise de dragostea părintelui său. Simțea nevoia să-și împărtășească gândurile cuiva, însă știa că nici mama, nici sora ei n-ar fi înțeles-o. Mama ei, cel puțin, nu suportase niciodată s-o audă criticându-l pe tatăl ei. Iar acum, cu atât mai mult având în vedere faptul că, după opinia ei, Matthew Kingston se transformase deja într-un sfânt.

— Aș vrea să vă amintiți amândouă cât de minunat a fost, spuse Amanda, întorcându-se spre ele. Bărbia îi tremura, iar ochii i se umpluseră de lacrimi. Părul ei blond era strâns cu grijă la spate, într-un coc mic. Ambele fete își dădeau seama de faptul că Amanda le întrecea cu mult în frumusețe. Fusese o femeie superbă și continua să-și păstreze grația. Louise o invidiase întotdeauna din cauza asta. Aveau o mamă la nivelul căreia nu se puteau ridica, o mamă ale cărei așteptări, întotdeauna prea mari, nu puteau fi împlinite. Louise nu înțelesese niciodată pe deplin latura mai umană a personalității ei.

— Vulnerabilitatea, nesiguranța permanentă, care îi umbrise viața, fiind tot timpul ascunsă sub „fațada” ei desăvârșită. Jan era mai apropiată de mama lor, iar lucrul acesta stârnea noi resentimente între cele două surori. Louise o învinuise întotdeauna pe Jan că ar fi protejata părinților, în timp ce Jan se considerase în permanență acuzată pe nedrept, deoarece nu se simțea favorizată.

— Să nu vă îndoiți nicio clipă că tatăl vostru va iubit foarte, foarte mult, adăugă Amanda. Dar nu-și putu continua ideea, din cauza lacrimilor care o podidiră. Nu-i venea să creadă că Matthew murise, nu-i venea să creadă că nu avea s-o mai țină niciodată în brațe. Cel mai groaznic coșmar al ei se transformase în realitate. Fusese în totalitate dependentă de el. Nu era în stare să-și imagineze viața în absența soțului ei.

— Oh, mamă! Jan o strânse pe Amanda în brațe, ca pe un copil neajutorat.

Fără să scoată un cuvânt, Louise părăsi încăperea pentru a se duce la Paul. Acesta își bea cafeaua, la masa din bucătărie.

— Cum se simte? o întrebă el, îngrijorat.

Louise ridică din umeri. Se vedea că suferă, dar, ca de obicei, durerea îi era amestecată cu furie. Copiii ei plecaseră deja acasă, însoțiți de femeia care-i îngrijea, iar soțul ei se întorsese la serviciu. Deci nu mai avea alt interlocutor în afara lui Paul.

— E total debusolată. Toată viața a fost dependentă de el. El îi spunea când să se scoale și când să se culce, ce să facă, cu cine să se împrietenească. Nu înțeleg cum de i-a permis s-o domine în halul ăsta. A fost dezgustător.

— Poate că de așa ceva avea nevoie, spuse Paul, privind-o cu interes pe cumnata sa. Era în permanență atât de furioasă și de refractară, încât ajunsese să se îndoiască de fericirea ei în căsătorie. Familia Kingston, ca oricare alta, își avea secretele ei și preferințe ascunse, întotdeauna fusese curios să le audă pe fete discutând despre mama lor. Fiecare dintre ele o vedea prin altă prismă, dar amândouă o cunoșteau pe femeia care se ascundea dincolo de masca rece pe care Amanda o arbora în prezența celorlalți. Și acea femeie se deosebea radical de cea cu care veneau în contact oamenii din exterior. Era o femeie neajutorată, înspăimântată, care își tăinuia frica. Paul se întreba dacă exista vreun motiv real care o determinase pe Amanda să părăsească definitiv lumea filmului. Poate că nu era vorba numai de interdicția lui Matthew, dar și de propriile sale temeri. „Se va descurca”, o asigură el pe Louise, neștiind ce altceva i-ar putea spune. Louise tocmai își turna vin într-un pahar. Prea se complăcea în postura de victimă… „Jan va avea grijă de ea”, adăugă Paul, pentru a-și liniști cumnata. Dar remarca nu făcu decât s-o înfurie.

— Mda, pun pariu că o să aibă grijă de ea. Întotdeauna s-a gudurat pe lângă mama. Absolut întotdeauna, chiar și în copilărie. Mă mir că nu v-ați oferit să vă mutați aici, cu ea. O asemenea ofertă ar impresiona-o. Știi doar că va avea nevoie de ajutor ca să pună la punct toate problemele legate de administrarea averii. Sunt sigură că tu și Jan o să fiți alături de ea.

— De ce ești atât de încrâncenată, Lou? o întrebă Paul, folosind diminutivul cu care i se adresa Jan. Louise îi aruncă o privire inexpresivă, surprinzător de asemănătoare cu aceea a mamei sale. Însă, dacă nu făceai abstracție de ochi, puteai afirma că semăna leit cu Matthew. Adică era drăguță, nimic mai mult. Dintre cele două fete, Jan avea un fizic mult mai atrăgător. Nimeni nu încearcă să-ți facă vreun rău.

— Este prea târziu pentru asemenea asigurări, spuse ea, reumplându-și paharul cu vin, imediat după ce-l golise. De mai mulți ani mi se face încontinuu câte un rău. Poate că, după dispariția tatei, mama va reuși să se maturizeze. Poate că și noi, ceilalți, ne vom maturiza. Și, cu aceste cuvinte, Louise își lăsă paharul pe masă, apoi ieși în grădină. Paul n-o urmă.

De la fereastra biroului în care se aflau, Jan și Amanda o zăriră pe Louise.

— Iar s-a supărat pe mine, spuse Jan. Întotdeauna găsește câte un motiv de supărare.

— M-aș bucura dacă ați pune capăt acestor confruntări permanente, zise Amanda cu tristețe în glas, uitându-se la fiica sa mai mică. Am crezut că, o dată cu trecerea timpului, veți lăsa deoparte animozitățile și veți deveni prietene. Mai ales atunci după ce o să vă măritați și o să aveți copii. Amanda sperase lucrul acesta încă de pe vremea când Louise și Jan fuseseră în fașă, dar privirea plină de regret care apăru în ochii fiicei sale aproape imediat ce termină de vorbit, se dovedi cât se poate de grăitoare.

— Păi, eu nu… nu…

— Ce? Pentru o clipă, Amanda păru derutată și atât de tristă încât lui Jan i se strânse inima.

— Nu am copii, îi spuse Jan pe un ton care atrase imediat atenția mamei sale.

— Nu vrei să ai copii? Amanda părea uluită, de parcă o asemenea dorință ar fi fost o dovadă de trădare.

— Ba da, spuse Jan, dând aprobator din cap. Apoi se uită pe fereastră, la sora ei. Lou adusese pe lume trei copii, în decurs de numai cinci ani. Îi zămislise exact atunci când dorise, ca și cum copiii s-ar fi făcut ușor, la comandă, ca o plăcintă. De data aceasta, Jan era geloasă. Bineînțeles că vreau. Încercăm de un an, dar n-am reușit.

— Asta nu înseamnă nimic. Amanda îi zâmbi. Uneori, durează mai mult. Fi răbdătoare.

— Pentru tine, n-a „durat mai mult”. Ne-ați avut în primii doi ani după căsătorie. Oftând, Jan se uită la degetele cu care mama sa o bătu ușor pe mână. O clipă mai târziu, când își ridică privirile, Amanda văzu în ochii ei un amestec sfâșietor de suferință, teamă și dezamăgire cruntă. I-am cerut lui Paul să vină cu mine la un medic, dar n-a vrut. Spune că e o nebunie să mă agit atâta.

— Tu ai vorbit cu medicul? Crede că ar putea fi vreo problemă? Amanda părea cu adevărat îngrijorată din pricina ei.

— Nu știe ce să zică, dar crede că n-ar strica să ne supunem unui consult. Mi-a dat numele unui specialist. Paul s-a înfuriat când a auzit una ca asta. Cică atât sora lui, cât și sora mea au copii, așa încât nu există niciun motiv ca noi să întâmpinăm dificultăți. Dar nu întotdeauna lucrurile sunt atât de simple…

Brusc, Amanda se întrebă dacă nu cumva omisese ceva anume, vreo boală gravă din tinerețea fiicei sale, vreo faptă necugetată, vreun avort. Dar nu îndrăzni s-o chestioneze în această privință. Era mai bine să lase problema în seama medicului.

— Bine, atunci poate că ar trebui să-l asculți pe Paul, să nu-ți mai faci griji, cel puțin deocamdată.

— Dar nu mă pot gândi decât la asta, mamă, i se confesă Jan, izbucnind în plâns. Sfâșiată de durere, Amanda îi văzu lacrimile rostogolindu-i-se pe obraji, apoi picurându-i pe rochie. Îmi doresc atât demult să am un copil… și sunt atât de îngrozită la gândul că s-ar putea să nu-l am niciodată…

— Bineînțeles că o să-l ai… spuse Amanda. Nu suporta să-și vadă fiica atât de nefericită, mai ales acum, când abia își pierduse tatăl. Mai târziu, dacă nu vei reuși să faci un copil, n-ai decât să adopți unul.

— Paul n-ar fi de acord sub nicio formă. Vrea să aibă propriii lui copii.

La auzul acestei afirmații, Amanda făcu un efort ca să-și țină gura, pentru că ar fi fost tentată să-i spună că, după cum vorbea, Paul nu părea numai dificil, ci și extrem de egoist.

— Peste dificultatea aceasta s-ar putea trece mai târziu. Dar, pe moment, încearcă să te destinzi. Oricum, sunt în stare să pariez pe orice că vei rămâne însărcinată când nici nu te vei gândi.

Jan dădu aprobator din cap, deși, după expresia ochilor, se vedea clar că era departe de a fi convinsă. Tot anul se frământase din cauza acestei probleme, îngrijorarea inițială cedase repede locul panicii. Dar, dacă această discuție n-o liniștise, ea servise totuși la ceva. Deschisese o portiță între mamă și fiică.

— Vorbește-mi de tine, mamă. Cum o să te împaci cu dispariția tatei?

Era o întrebare chinuitoare, la auzul căreia Amanda izbucni din nou în plâns. Cu lacrimile șiroindu-i pe obraji, ea clătină din cap.

— Nu mă pot imagina trăind fără el. Niciodată n-o să mă mai pot apropia de un alt bărbat, Jan. N-aș putea suporta. Am fost căsătorită cu Matthew timp de douăzeci și șase de ani – mai mult de o jumătate din viață. Nici măcar nu mă pot gândi ce-o să fac de-acum încolo… cum o să mă trezesc în fiecare dimineață… Jan își luă mama în brațe, fără să rostească un cuvânt. Ar fi vrut să-i promită că va veni o vreme când se va împăca cu situația, dar nici ea nu și-o putea închipui supraviețuind fără tatăl ei. Matthew Kingston fusese forța vitală a familiei lor. El o izolase pe Amanda de lume, îi spusese ce să facă în fiecare situație, o tratase, deși fusese cu numai șapte ani mai vârstnic decât ea, de parcă i-ar fi fost părinte. Efectiv nu pot trăi fără el, adăugă Amanda, și Jan îi dădu dreptate.

Mai vorbiră despre Matthew timp de o oră, până când, într-un târziu, Paul reveni în încăpere. Lou se dusese acasă fără să-și ia rămas-bun. Plecase plângând, după ce le privise pe mama și sora ei stând la fereastră. Și Paul trebuia să se retragă, deoarece avea de lucru acasă. Se făcuse aproape ora șase. Oricât de greu i-ar fi fost Amandei, mai devreme sau mai târziu, tot ar fi fost nevoiți s-o părăsească. Amanda trebuia să se deprindă să înfrunte viața de una singură.

Despărțirea de ea fu atât de înduioșătoare, încât Jan izbucni din nou în plâns văzând-o cum le face semn cu mâna de pe treptele de la intrarea casei din Bel Air, îmbrăcată în taiorul ei negru.

— Dumnezeule, Paul, o să moară fără tata. Plângea încontinuu, neputându-se gândi decât la tatăl pe care îl pierduse, la sora sa atât de ostilă, la mama îndurerată și la copilul care nu voia să vină pe lume. Suferința ei era copleșitoare. Ținând-o de mână, în timp ce conducea mașina spre casă, Paul încercă s-o liniștească.

— O să-și revină. Uită-te la ea. Este încă tânără și frumoasă. Pe toți sfinții, peste șase luni, tot Los Angeles-ul va bate la ușa ei, pentru a o invita la o plimbare prin oraș. Poate că se va hotărî chiar să se întoarcă pe platourile de filmare. Cu siguranță are suficientă vitalitate pentru a trece la fapte.

— Chiar dacă și-ar dori, n-ar face-o, fiindcă ar nesocoti interdicția tatei. A vrut-o numai pentru el, iar ea a renunțat la carieră pentru că l-a iubit. Știind că Jan l-ar fi omorât dacă și-ar fi dat drumul la gură, Paul se abținu să-i spună că, în cazul acesta, Matthew Kingston fusese, probabil, cel mai egoist bărbat din lume. Și cum poți insinua că mama o să se întâlnească cu alți bărbați? Este dezgustător.

— Nu este dezgustător, îi replică el, calm. Asta-i realitatea, Jan. Amanda are cincizeci de ani. Tatăl tău a murit, ea nu. Doar nu te aștepți s-o vezi petrecându-și singură tot restul vieții.

Jan îi aruncă o privire scurtă. Văzându-l că schițează un zâmbet șters, se înfurie.

— N-o să se întâlnească cu nimeni! Pentru numele lui Dumnezeu, doar nu-i seamănă tatălui tău. A avut parte de o căsnicie minunată și l-a iubit pe tata.

— Atunci, probabil că va dori să se recăsătorească. N-ar fi o crimă.

— Nu-mi vine să cred că poți vorbi așa, spuse Jan smulgându-și degetele din mâna lui. Îl privea lung, cu ochii măriți. Chiar crezi că mama mea o să se întâlnească cu alți bărbați? Ești bolnav! N-ai niciun strop de respect, pentru nimic! Și, pe deasupra, n-o cunoști pe mama.

— Presupun că nu, draga mea, îi replică el pe un ton liniștitor. Dar cunosc oamenii, în general.

Jan nu-i mai adresă niciun cuvânt. Parcurseră restul drumului în tăcere, ea furioasă, uitându-se fix pe geamul portierei. Ar fi fost în stare să jure pe un morman întreg de Biblii că mama ei va rămâne credincioasă memoriei soțului său pentru tot restul vieții.