Viata dubla

Viata dubla de Danielle Steel

" Acei dispăruți mă înnebunesc".

" Mergeam la culcare gândindu-mă la trageri

și la a fi împu§cat și , când mă trezeam , încă

mă mai gândeam la asta. Ai nevoie de ceva de

calibru mare , ca un AK47 cu foc continuu:

tataratatatataratata , nu doar ta...ta..ja...ta...ta...

RAYMOND , 15 ani

Pacient al secției de traumatologie

din Spitalul General din Brooklyn

New York , 1992

Capitolul 1

- Iubește-mă...

. De ore întregi el mttqiiura aceste cuvinte , iar ea

îl iubea - de ore întregi. Cuibărită lângă el , în timp

ce se odihnea înlăuntrul ei , moțăia , respirând

alături de el - o singură bătaie a inimii , o iubire , o

viață. . <>

- E§ti a mea pentru totdeauna , șopti el în

noapte.

Era încă întuneric când tăcură dragoste pentru

ultima oară ; zgomotele străzii umpleau camera ,

prisme de lumină venind de la mașini și autobuze

reflectau raze pe tavan. O ținea de încheietura mâinii

pentru acea ultimă oară , o trăgea ușor în genunchi,

apropiinclu-și-o . gura lui era îngropată în părul ei ,

cuverturile aruncate de-o parte.

- Iubește-mă toată viața , șopti el , înainte ca

buzele-i să le găsească pe ale ei.

- Nu pleca , șopti și ea.

Apoi o sărută încă și încă o dată . oprindu-se

numai pentru a privi în ochii ei , pentru a ofta ușor

când ea îl atingea.

. - Sunt cu tine , iubito , sunt aici , spuse el ușor,

încrețindu-și ochii negri într-un mic zâmbet.

îi acoperi gura , o sărută din nou , o mângâie, î§i

îngropa fata între sânii ei , plimbându-și limba în

jurul sfârcurilor , o trase mai aproape pentru a se

contopi cu tremurai ei. Buzele lui striveau buzele ei,

limbile li se întâlneau și se retrăgeau. Se așeză

deasupra ei , cu genunchiul între coapsele ei , cu

trupu-i greu și sărutările mai pătimașe.

în timp ce o penetra , amândoi șoptiră vorbe

neînțelese , apoi se cufundară într-o senzație de

istorie ce transcende timpul. O ținea atât de strâns ,

încât abia mai putea respira ; făceau dragoste atât de

intens încât , la un moment dat , ea țipă surprinsă.

Dar când o facu să jure că-1 va iubi întotdeauna ,

indiferent de ce se va întâmpla , o cuprinse o emoție

atât de puternică , încât rămase fără grai ; când o

imploră să nu-1 părăsească niciodată , atingerea lui

deveni aproape sfioasă.

" O eternitate " , jură ea ; " pentru totdeauna " ,

repetă el;" si mai departe."

Coriander îi spuse lui Danny cu umor că tot ce

avea de făcut era să o privească , s-o atingă , să facă

dragoste , până la pierderea rațiunii. Glumea ,

. spunând că avea de gând să lanseze un studiu la spital

despre cât de obișnuit era. ca femeile sensibile și

inteligente să se limiteze numai la dragostea

bărbaților. Avea chiar o teorie , cum că sperma ar

pătrunde în porțiunea rațională a creierului...

Obișnuia să glumească în legătură cu asta , clar , în

ultimul timp , se simțea deconectată de celelalte

aspecte ale vieții lui. Trebuia să citească un ziar

pentru a afla dacă avusese o zi bună sau proastă ; nu

avea să-i ofere nimic când vorbea fără noimă , evitând

subiectul sau când petrecea nopți de nesomn

umblând și fumând. Chiar în condiții normale , nu

era nimic încurajator să te trezești și să-ți găsești

bărbatul îmbrăcat ca un hoț.

Dar când se trezise în dimineața aceea , fusese

neplăcut surprinsă să-1 vadă stând la fereastră și

fumând , îmbrăcat cu un pulover pe gât și pantaloni,

ambele negre... Fața lui părea aproape suprarealistă,

profilându-se în lumina roz a acelui răsărit de vară ;

ochii lui se concentrau asupra cercurilor de fum ale

țigării aprinse. Ea se prefăcu că doarme și îl privi pe

deasupra cuverturii, întrebându-se dacă să reînceapă

discuția sau nu. Dacă învățase ceva în aceste ultime

șase luni , acel ceva era să nu-1 forțeze cu nimic în

legătură cu afacerea lui , de vreme ce răspunsul era

întotdeauna același. Spre deosebire de afacerile ei,

care prosperau fără să țină seama de evoluțiile

economice și financiare , afacerile lui erau legate de

cele mai subtile schimbări din lume. Diferența era că

mai mulți oameni aveau nevoie de îndemânarea ei

profesională decât de el ; mult mai mulți oameni

erau împușcați și înjunghiați decât cei care

investeau și economiseau banii. în cele din urmă ,

conveniseră să nu se plictisească reciproc cu "organe

donatoare " sau cu " societăți pe acțiuni ". Doar că, -

în această dimineață , regulile nu mai păreau să le

guverneze viața de la sine.

Mai așteptă un minut sau două înainte de a

începe discuția , ca și cum abia și-ar fi deschis

ochii să arunce o privire la ceasul de lângă pat si

șopti:

- E numai șase...

El nu șe mișcă , deși mâna îi tremură când își

duse țigara la gură.

- Dormi, Coriander , spuse el pe un ton nu prea

convingător.

* Stând încă între perne , ea își trecu mâna prin

păr , apoi o întinse spre el.

- La ce oră pleacă avionul ?

- Nu înainte de șase astă-seară. Se întoarse cu

spatele.

Era singurul bărbat pe care-1 iubise vreodată. •

- Și-atunci , de ce te grăbești așa ? Observă că

ochii lui erau roșii , parcă de plâns , cu cearcăne

negre dedesubt, ca și când n-ar fi dormit de luni de

zile. în loc să-i răspundă , o întrebă : '

- La ce oră trebuie să fii la spital ?

- Nu înainte de prânz.

El era singurul bărbat cu care făcuse dragoste

vreodată.

Formulă întrebarea următoare cu mare seriozi-

tate :

- Ai greșit, căsătorindu-te cu mine ?

Danny vorbea întotdeauna cu subînțeles ,

folosind mesaje ascunse cu dublu înțeles.

- Ce întrebare mai e și asta ? îl întrebă ea.

- Știi , puteai să te măriți cu altcineva , un

doctor sau un diplomat.

Se îndreptă spre pat.

Erau momente când îi frângea inima.

- Destinul, spuse ea încet. Așa mi-a fost scris în

stele.

- în stele , repetă el ușor. Și.presupun că oricare

din închisoarea Puesto Vasco în timpul Alianței

militare1* era Vățsător ; sau oricine din Auschwitz era

Leu.

Ea se apropie , încercând totuși să nu se

molipsească de dispoziția lui morbidă.

- Crezi că , după toți acei ani fără tine , aș fi

fost tâmpită să nu mă mărit cu tine , când m-ai cerut

în cele din urmă ?

El stătea pe marginea patului , iar ochii îi

străluceau.

- N-ai nevoie de toate aceste probleme ,

Coriander. Pentru binele tău , cred că ți-ar fi mai

ușor fără mine.

îl studie un moment și fu surprinsă de părul lui

argintiu , care părea să fi apărut recent , brăzdat de

acei perciuni negri ondulați pe care-i adora.

- Oricine dă sfaturi începând prin a spune

"pentru binele tău" nu spune niciodată lucruri bune.

Ea zâmbi.

- Și nici acela care începe o propoziție cu

"apropo" nu va spune nimic bun. Știai asta ?

îndrăgostiții nu spun niciodată " Apropo , îmi

părăsesc soția1 " , ci " apropo , între noi totul s-a

terminat".

Pălăvrăgea chiar dacă avea goluri în stomac.

- Ei nu spun ," Voi sta cu tine toată viața .pentru

binele tău", ci " Te părăsesc tocmai pentru binele

tău "...

Ea se întinse să netezească câteva fire din părul

lui.

Era atât de serios.

- Coriander , nu...

- Ultima oară , când m-ai îndepărtat" spre binele

meu ", ai dispărut zece ani.

- Erai atât de tânără , murmură el , dând din

cap ; nu aveai decât 20 de ani...

- S-a întâmplat în cafeneaua aceea oribilă de

lângă universitatea din Cordoba , continuă ea.

Trase tare din țigară , scoase câteva rotocoale de

fum și apoi adăugă :

- Nu te-am sfătuit rău atunci...

- Există un statut pentru sfaturi bune ?

El o privi cu duioșie.

- Poate ar trebui să existe.

- îți pare rău că nu ți-am urmat sfatul ? întrebă

ea.

- îmi pare rău numai pentru tine.

- Te iubesc , Danny , spuse ea solemn.

- " te amo "2) , răspunse el , întorcându-se la

spaniola lui nativă.

Dar nu o liniști cu asta , nici ea nu știa de ce ,

poate pentru că suna ca un " te amo "dinaintea unui

" adios ".

- Vom rezolva noi problemele , spuse ea încet ,

întinzându-se spre mâna lui. Vom trece și prin asta,

așa cum am trecut prin toate.

Ea îi atinse ușor buzele cu vârful degetului , iar

ochii de chihlimbar îi străluciră.

- Nu pleca în weekendul acesta și voi încerca să

găsesc pe cineva să mă înlocuiască la spital.

Deoarece nu-i răspunse , ea insistă :

- Hai , iubitule , vom merge cu mașina până la

Coney Island și vom mânca hot dogs la Nathan's...

, - Nu vei găsi niciodată pe cineva să te înlocuiască

în ultimul moment în weekend.

Se întinse după o scrumieră și își aprinse țigara.

- Oricum , am o întâlnire acolo cu cineva care

m-ar putea scoate din încurcătura asta.

- Asta e. prima oară când vorbești chiar și cu o

ușoară urmă de speranță în glas.

— E o chestiune de șanse...

- Ce vrei să spui ?

- Tu ar trebui să înțelegi cel mai bine ce

înseamnă șansa , spuse el. O șansă de 50% să treci

printr-o operație chirurgicală dificilă nu înseamnă

nimic. Dacă pacientul supraviețuiește , șansele sunt

de 100% , iar dacă moare , ele sunt nule.

- Ce crezi despre situația ta ? -

- Cine poate ști ? Mă lupt din răsputeri și , de

fiecare dată când cred că am trecut de un obstacol,

apar altele și mai mari.

- Cine e persoana care te-ar putea ajuta ?

- îți voi spune tot când vom lua legătura...

- Când se va întâmpla acest lucru , voi citi despre

asta în pagina financiară a ziarului" Times

- De data asta am să-ți spun tot , chiar dacă nu

mă va contacta.

- Când ?

îi displăcea să-1 cicălească.

- Când mă voi întoarce...

- Promiți ?

-Jur!

El ridică o mână.

Ea începu să spună ceva când observă că el o

privea insistent.

- De ce mă privești așa ?

Se aplecă și o sărută duios.

- Ești mai frumoasă decât atunci când ne-am

întâlnit.

Ea se strâmbă.

- Anii plini de griji fac ca o femeie să fie mai

interesantă.

" Quiereme para siempre no importe Io que pase ".

El rosti iar aceleași vorbe , de data aceasta cu un ton

de protest : " îubește-mă pentru totdeauna , indiferent

de ce se va întâmpla ".

îi acoperi mâna cu mâna ei . iar lacrimile îi

umplură ochii.

- Bineînțeles că te voi iubi întotdeauna și nu se

va întâmpla nimic rău...

N-avea altă soluție dacă voia o ultimă garanție

înainte ca el să plece în weekend.

- Nu s-ar putea întâmpla nimic rău , nu-i

așa ?

Nu se poate spune că i-a răspuns , dar nici că a

evitat răspunsul.

- Sunt atâtea riscuri.

- De exemplu ?

Câteodată abia-1 recunoștea pe acest bărbat care

a sedus-o când avea douăzeci de ani, a abandonat-o

la douăzeci și unu , s-a căsătorit cu ea la treizeci și.

unu și acum , la treizeci și patru , o făcea să se simtă

ca și cum s-ar repeta totul.

- Când mă voi întoarce , spuse el pe un ton

plictisit, îți voi spune tot.

Fondul muzical era cel al bătăilor nervoase ale

inimii.

- Pot să-ți pun o întrebare ?

El dădu din cap afirmativ.

- Și dacă ai pleca pur și simplu și nu ți-ar păsa

de pierderi?

- Ar suferi foarte mulți oameni.

- Nu ești asigurat ?

- Mi-ai pus două întrebări.

Din nou acea preocupare serioasă.

- Prima mea obligație e față de oamenii care

contribuie cu bani la cumpărarea băncii, iar cea mai

mare obligație e către deponenți.

Ceea ce iubea cel mai mult la el era simțul

decenței care-1 făcea să se implice atât de mult în

ceea ce era just și drept.

- Dragul meu , ține minte ceva. Chiar dacă

totul eșuează , nu se va reflecta asupra integri-

tății și moralității tale. Sunt numai afaceri

bancare...

- Nu înțelegi , Coriander , e același lucru. Eu

sunt banca , fiecare debit , datorie , pierdere ,

transfer, depunere , totul e răspunderea mea.

- E vorba de afaceri, nu despre tine , insistă ea.

- E mai mult decât afacerile ," amor mio "4, e

vorba de viețile oamenilor.

- Când e vorba de bani, sunt implicate și viețile

lor., argumentă ea.

- Poate am fost prea ambițios , spuse el aproape

numai pentru sine.

- Poate n-ar fi trebuit'să venim niciodată la New

York , adăugă ea încet , simțindu-se vinovată și

furioasă pentru toți anii aceia de neliniște , în care

au suferit acolo , în Argentina.

- Poate ar fi trebuit să-insist să ne întoarcem la

Buenos Aires.

Vocea ei deveni rugătoare.

- Aș fi mers oriunde cu tine.

O privire de infinită tristețe umbri fața lui

frumoasă.

-Aveam prea multe amintiri acolo ,în Argentina.

Oricum , credeam că vrei să stăm în New York

pentru cariera ta.

Ochii lui se umplură din nou de lacrimi.

- Aș fi făcut orice ca să fii fericită.

Unul era dornic să meargă oriunde , celălalt

dispus să facă orice , totuși persista sentimentul că

rezultatul fusese deja decis. Demult, la Universitatea

din Corcloba , când erau profesor, și student ,

încercase să-1 convingă să rămână în universitate , în

loc să se îndrepte spre afaceri. Nimic nu era mai

patetic decât un război urban fără cauză , argumentă

el , nimic mai trist decât un idealist care nu știa

încotro să se îndrepte. Aceia erau învinșii care

hoinăreau prin păduri tropicale și întâlniri ecologice

la nivel înalt, cu bărbi uscățive și rucsacuri.

învingătorii erau rebelii care au introdus tactica

terorii în camerele de consiliu și bănci, negociind în

retorica și lozincile lor obosite salarii mari și acțiuni.

Ea nu crezuse nici un moment ;, nici atunci , nici

acum. Nimic n-o putea face să creadă că lui îi păsa de

bani și putere sau de lumea corporațiilor sau că ar

putea vreodată să-și spună rebel cu o cauză pierdută,

atâta timp cât nu deosebea o pădure tropicală de o

mlaștină. Ea îi atinse fața și observă că nici barba

uscățivă nu făcea parte din aceste caracteristici. Nu

putea număra de câte ori pielea bărbiei se jupuise din

cauza bărbii lui aspre și țepoase și a sărutărilor.

Cum îl privea acum , părea atât de trist și nervos,

încât se hotărî să-i spună ce nu voia să-i spună înainte

de a se întoarce din weekend.

- Sunt însărcinată , îi mărturisi ea simplu , fără

nici un avertisment, aproape conciliant, apoi așteptă.

în ochii lui se citiră o sută de emoții, de la șoc

la tristețe , o incredibilă bucurie și toate acestea se

încheiară cu o îmbrățișare puternică și un murmur

continuu :

- Mulțumesc lui Dumnezeu pentru asta ! Slavă

Domnului!

Și, prin mintea ei trecură o sută de gânduri, de

la uimire la nesiguranță , ușurare , până la a se

întreba ce-a vrut de fapt să spună prin " Slavă

Domnului ! " Mulțumesc lui Dumnezeu pentru ce ?

Un copil să înlocuiască tatăl...

Manuel Rojas 1-a văzut pe Iisus. S-a întâmplat

ieri , pe când conducea chiar pe același drum spre

aeroportul internațional din Acapulco. El era acolo,

stătea în picioare , pe marginea drumului murdar ,

care venea dinspre Cerro el Burro , lângă un indicator

pentru distanțe ; douăsprezece mile până la

Chilpancingo , cincizeci până la Acapulco. Numai că

Iisus nu stătea chiar pe marginea drumului murdar ,

,mai degrabă plutea deasupra lui. Unul din lucrurile pe

care Manuel le observase era cum picioarele Lui, în

acele sandale maro de piele , abia atingeau pământul

și cum brațele Lui erau întinse , cu palmele în sus ,

dar nu ca și cum ar fi arătat spre o mașină , ci mai

degrabă ca și cum El ar fi binecuvântat totul din jurul

Lui : praful , cameleonii, cactușii , chiar și antenele

de televiziune de pe acele barăci de lângă șosea.

Manuel trase pe dreapta și merse fără motor

până la un stop. Ieșind din camion , stătu acolo și se

uită fix, nu prea aproape , dar destul ca să nu piardă

nici un amănunt. Ar fi vrut să aibă un aparat de

fotografiat. Iisus stătea și El acolo , chiar lângă

indicatorul acela , mantia Lui albă mișcându-se din

cauza adierii; doar că nu era nici o adiere. Manuel

observă asta imediat. în iulie , în Cerro el Burro nu

era vânt, numai foarte mult soare , căldură arzătoare

și praf.

Când Manuel se întoarse în seara aceea de la

Acapulco , merse direct la biserică pentru ca să

vorbească cu preotul. Părintele Ramon era destul de

agitat de toate astea , chiar dacă încerca să pară calm.

Continuă să-1 liniștească pe Manuel , spunându-i să

înceapă cu momentul inițial al viziunii , să-i

povestească foarte rar , așa încât să poată nota totul,

întrucât avea nevoie de mărturia lui pentru

documentele oficiale. Nu avea nici o îndoială față de

cele spuse de Manuel; știa numai că , uneori, omul

devine prea sensibil când e vorba de credință.

Manuel relată fiecare detaliu cu un calm surprinzător:

cum fusese în drum spre aeroportul internațional

Acapulco pentru a răspunde unui anunț publicitar în

legătură cu o slujbă , prima posibilitate de a munci în

cele șase luni în care nu fusese plătit și cum totul se

întâmplase chiar atunci când era pe punctul de a

spune o rugăciune rapidă pentru noroc. Manuel era

stânjenit din cale-afară să se roage lui Dumnezeu

pentru favoruri , dar vremurile erau dure și slujbele

foarte rare. Nu putea spune că a lucra ca ajutor la

Pelicanos Rosas în terminalul Aeromexico era ideal.

pentru că însemna o călătorie zilnică de peste o sută

de mile ; dar , mai însemna și un venit stabil și

garantat pentru orele suplimentare în zilele de luni ,

când erau zboruri charter.

Manuel spuse că părul șaten al lui Iisus îi cădea

pe umeri ; avea o barbă rară și ochi atât de blânzi și

iertători , totuși atât de răniți și triști în același

timp. Părintele Ramon vru să știe ce făcuse Manuel

în afară de a sta și a se zgâi ca un prost. Manuel îi

spuse că a căzut în genunchi și a plâns , iar atunci

când și-a ridicat privirea , Iisus parcă pierise.

Preotul era tulburat. Nu aflase nimic diferit și

special față de celelalte cincisprezece vedenii din

México din ultimul an. Cea ce-1 îngrijora pe părintele

Ramon era dacă Vaticanul va considera problema

atât de serioasă încât să transforme Cerro el Burro

într-un mormânt sfânt , sau chiar să fie inclus pe

intinerariul Papei loan Paul al Il-lea , în pelerinajul

său din toamnă în America Latină. Măcar dacă

Manuel s-ar putea gândi la altceva înainte de a trimite

uri fax la Roma ; s-ar putea ruga o zi sau două pentru

un alt semn sau chiar o altă,viziune , orice ar putea

face încât Comitetul pentru miracole de la Vatican să

le acorde atenție.

Pe 3 iulie , la două zile după întâmplare , Manuel

conducea pe același drum dintre aeroportul

internațional Acapulco și Cerro el Burro și încă nu

se întâmplase nimic deosebit. Nu că ar fi avut vreo

îndoială în legătură cu faptul că fusese atins de un

miracol. La urma urmelor , mersese mai departe și

învinsese pe-cei 64 de candidat , obținând astfel

slujba la Aeromexico. Și ce dacă directorul îl pusese

în schimbul de noapte cu acela§i tarif cu ora ca și pe

cei din schimbul de zi ? N-avea importanță. Două

lucruri contau pentru Manuel : avea o slujbă §i îl

văzuse pe Iisus.

Manuel se gândea la noua lui slujbă când luă

curba aceea periculoasă unde Cerro el Burro se

transformă într-o șosea pavată , cu două benzi, care

continuă până în Acapulco. Ceasul lui digital nou

strălucea în întuneric și arăta exact ora 11:57 când

văzu explozia. Nu exista nici un dubiu în legătură cu

ora , deoarece Manuel tocmai verificase dacă se

încadrează în timp.

Detunătura a fost asurzitoare , sclipirile de foc

deasupra capului erau atât de intense încât Manuel

trase frâna ca să nu piardă controlul mașinii ,

lovindu-și capul de parbriz. I-au trebuit treizeci de

secunde sau chiar mai mult până să tragă la marginea

drumului. Cu ochii întredeschiși, privi mingea de foc

rostogolindu-se și luminând dealurile care înconjurau

orașul Acapulco. O serie de explozii mai mici izbiră

noaptea , frânturi care pluteau spre pământ. Se auzi

o ultimă detunătură asurzitoare , apoi cerul se

limpezi, fiind luminat numai de stele căzătoare și de

o umbră alb-cenușie de fum , ridicându-se din vârful

unuia dintre acele dealuri îndepărtate. Manuel se

închină.

Primul lui gând a fost că un avion exploadase în

plin zbor , țâșnind din cer ca una din cutiile acelea

de tablă pe care le folosea uneori drept țintă.

Următorul lui gând se îndreptă către Iisus , chiar dacă

era absolut sigur că ceea ce tocmai văzuse nu era o

altă viziune. De. fapt , se gândi la asta zece minute

bune și deveni chiar mai convins că asistase la

distragerea echipajului, cât și a aparatului. Cu numai

câteva secunde înainte de a se întâmpla totul văzuse

un mănunchi de lumini sclipitoare venind din direcția

aeroportului. Acum era într-o dilemă. Dacă nu se

grăbea, întârzia la muncă și își pierdea slujba înainte

chiar de a fi început să lucreze. Totuși , cum putea

să-și continue drumul fără să relateze ce văzuse ?

Cea mai apropiată secție de poliție se afla la zece

mile de drumul principal , într-un orășel numit

Chilpancingo. în adâncul sufletului, știa că nu are de

ales , de vreme ce totul avea legătură cu Iisus. în

definitiv, dacă n-ar fi fost El, n-ar fi mers cu mașina

pe acel drum la aeroport , deoarece n-ar fi avut o

slujbă. Manuel făcu un târg cu propria-i conștiință.

Decise să anunțe explozia la secția de poliție a

aeroportului , după ce ar fi ieșit din schimb , ca și'

cum n-ar fi existat supraviețuitori , ca și cum n-ar fi

o chestiune de viață și moarte.

Aproape de ora șase dimineața , la cinci ore și

ceva de la accident , getul poliției aeroportului

internațional Acapulco declară , în sfârșit , stare de

urgență. Dădu dispărut §i presupus a se fi prăbușit

un avion particular Dassault Falcon de la aeroportul

La Guardia din New York. Trimise un avion de

cercetare Cessna 185 , al cărui echipaj raportă la

întoarcere că rămășițele a ceea ce părea un avion

fuseseră reparate direct la sud-vest de Chilpancingo ,

la o înălțime de aproximativ 7.000 de picioare. Dar,

având în vedere terenul dur , numai un elicopter de

poliție putea să se apropie destul de mult pentru a

aprecia pagubele și pentru a verifica dacă avionul

fusese complet distrus, neexistând supraviețuitori.

Soarele răsărise când Manuel termină schimbul,

lumina roz reflectând clădirile albe și înalte care se

înșirau de-a lungul plajei. Secția de poliție a

aeroportului internațional Acapulco se găsea -la

Cocos Condominius, la parter , la aproximativ două

treimi din drumul către plaja Caleta. Manuel trecu

prin ușile glisante de sticlă și se opri într-un hol de

marmură neagră strălucitoare , în dreptul unui semn

care arăta că secția de poliție se afla în spatele altor

uși glisante. împinse o ușă de fier forjat, se apropie

de biroul din față și îi spuse polițistului de serviciu

motivul pentru care venise. Fu condus printr-un

coridor lung într-o altă cameră unde îi descrise

căpitanului de serviciu ceea ce văzuse. Ce-1 descuraja

în legătură cu toți aceia care-i ascultau povestea era

plictiseala și o aparentă lipsă de interes. Dar , ce era

și mai rău , nimeni nu părea să știe ceva despre

vreun accident.

Manuel se găsi într-o cameră mică , cu un birou

sculptat dintr-un lemn de culoare închisă , în spatele

căruia se atla un scaun îmbrăcat în maro , cu brațe.

Trei scaune mai mici de piele erau întoarse spre

birou , iar pe pereți se aflau trei tablouri

reprezentând pe Pancho Villa , președintele Carlos

Salinas și pe Iisus Hristos. Căpitanul stătea pe

scaunul din spatele biroului, iar pe un altul ședea un

bărbat care părea să aibă spre treizeci de ani și care

purta un costum șifonat din mătase gri. De fapt ,

bărbatul ar fi putut fi mai tânăr , având în vedere

buclele negre ce-i încadrau fața angelică cu trăsături

mici și delicate. Pe celălalt scaun stătea un bărbat

mai tânăr , înalt și zvelt , cu trăsături mai ascuțite și

păr negru , netezit pe spate. Manuel încercă să nu-i

privească insistent. în locul mâinilor , bărbatul avea'

două proteze de metal.

- în urmă cu două nopți l-ai văzut pe Iisus , iar

noaptea trecută ai văzut un avion explodând pe cer.

Căpitanul se aplecă deasupra biroului , iar

ochelarii lui de aviator îi ascundeau aproape toată

fața.

Manuel n-ar fi dorit să spună că î-a văzut pe Iisus,

el doar voia ca ei să știe cât de bine cunoștea dramul

acela , cât de des mersese pe acolo , că văzuse alte

lucruri chiar mai incredibile decât o explozie în aer.

- A fost altfel noaptea trecută , domnule căpitan,

spuse Manuel cu convingere. Am văzut o bombă !

- De ce ai așteptat toată noaptea fără să

anunți ? întrebă omul cu fața angelică.

Când vorbea spaniola , avea un accent mai slab

față de cum ar vorbi un mexican , deși tonul lui era

arogant.

- M-am temut că , dacă mă opresc , voi întârzia

la lucru , domnule. Era prima noapte în care aveam

de lucru.

- Și n-ai vorbit nimănui despre asta la lucru ?

Vorbise bărbatul cu cârligele de metal. Din nou ,

accentul hu era mexican ; era mai slab decât al

celuilalt bărbat , deși tonul cu care vorbea nu era

deloc arogant , ci aproape înțelegător.

- Mă tem să nu creadă că am inventat totul.

- într-adevăr ? întrebă căpitanul zâmbind. Poate

ai băut prea multă tequila ?

Manuel se simți insultat.

- Jur , domnule căpitan , nu băusem. Mergeam

cu mașina și am văzut un avion explodând din senin

- zdrang !

își îndesă un pumn în cealaltă palmă.

- Am văzut cu ochii mei.

Căpitanul se lăsă pe săpătarul scaunului.

- Nu s-a raportat nici un accident sau explozie

noaptea trecută , spuse el simplu.

Chiar atunci se deschise ușa și un bărbat intră în

cameră. îndesat și complet chel , semăna cu Mr.

Clean. Aruncă o privire scurtă împrejur , întoarse

capul spre civilul cu fața angelică și-i șopti ceva la

ureche , apoi se așeză în fața lui Manuel.

- Poate te-a inspirat apropiata vizită a Papei Ioan

Paul ? întrebă el.

Toți râseră.

- Nu , domnule , șopti Manuel plecându-și

capul.

Urmă un moment de tăcere , timp în care

căpitanul părea să se gândească la această situație ;

potrivindu-și ochelarii pe nas, mai cercetă niște

hârtii, apoi ridică ușor din umeri și privi în sus.

- Vreau să-ți mulțumesc că ai venit , dar mi-e

teamă că nu putem face nimic în legătură cu

avioanele fantomă care explodează.

Se ridică.

— Sau cu viziunile.

Se plimbă în jurul biroului.

- Poți pleca , zise el. Haide , poți să pleci.

Manuel se ridică încet , zgâriind podeaua cu

scaunul.

- Și dacă e un miracol , începu el ușor și există

supraviețuitori ?

- Nu există miracole , Manuel , zise simplu

/

căpitanul, asta e toată chestiunea , nu există nici un

fel de miracole.

își îndreptă privirea către ceilalți.

- Și nu s-a prăbu§it nici un avion , adăugă

bărbatul chel.

Manuel vru să-i întrebe cum puteau fi atât de

siguri de ceva, atâta vreme cât nu fuseseră acolo și

nu văzuseră , dar nu spuse nimic.

- Ceea ce probabil ai crezut că ai văzut era o stea

căzătoare sau o scânteie de fulger , își dădu cu

părerea cel cu fața angelică și zâmbi.

Totuși , Manuel nu răspunse nimic , ci își studie

numai pantofii.

- Poate ai vrut să-ți impresionezi șeful să te

mute în schimbul de zi , sugeră bărbatul chel. Ochii

lui negri străluceau sub sprâncenele spâne.

Căpitanul ținu ușa deschisă.

- Dacă te grăbești , poți ajunge înapoi la Cerro

el Burro la timp pentru liturghia de dimineață.

- Dacă auziți ceva , începu Manuel, mergând cu

spatele către ușă , și aveți nevoie de mine...

- Dacă aflăm ceva , îți telefonăm , nu-ți face

griji , îl asigură căpitanul.

Toți erau în picioare , bărbatul cel chel se

îndreptă spre mijlocul camerei, iar celălalt se aplecă-

pe spătarul scaunului.

- îți mulțumim că ai venit, spuse el politicos.

- Ai grijă cum conduci, adăugă altcineva.

- Și , fără viziuni , pentru o vreme , îl sfătui

zâmbind căpitanul.

în dimineața de 4 iulie , la ora 7 , Joe Pasinsky

tocmai termina tura în calitate de controlor trafic la

oficiul Gwenda din Westchester când sună telefonul.

Joe ridică receptorul și auzi cum cineva de la turnul

de control al aeroportului internațional Acapulco îl

aqunță că unul din avioanele lor se prăbușise

undeva , pe dealurile care înconjoară Acapulco.

Informațiile preliminare indicau faptul că nu există

supraviețuitori. Pasinsky îi telefona imediat lui Fritz

Luckinbill , proprietarul oficiului Gwenda , care-i

spuse să nu facă nimic , până nu vine el, asigurându-1

dirrtr-o suflare că va pleca de-acasă , din orașul

învefcinat Greenwich ,din statul Connecticut ,în cinci

minute, Douăzeci de minute mai târziu , Luckinbill

stătea la biroul său din Gwenda și vorbea la telefon.

De-a lungul orelor dimineții , Pasinsky și

Luckinbill urmăriră evoluția situației prin telefon și

fax. Informațiile despre accident . erau sumare ,

pentru că Washingtonul nu putea lansa o investiție

până ce guvernul mexican nu făcea o invitație

formală de a participa. Până la urmă , la ora 11

dimineața , la aproape 12 ore de la prăbușire .

mexicanii au făcut invitația de a merge la locul

prăbușirii și de a colecta ce mai rămăsese din avion,

echipaj și pasager. Luckinbill se simțea ușurat că

putea în sfârșit participa, dar era foarte îngrijorat de

recuperarea acelei indestructibile cutii negre situată în

partea din spate a oricărui avion. Numai dacă ar

avea-o în mână , ar putea ști exact ce s-a întâmplat.

Cutia neagră conținea intinerariul până în momentul

impactului , ca și benzi cu fiecare convorbire dintre

cabina pilotului gi turnul de control. Pe Luckinbill îl

deranja faptul că mexicanii n-au spus nimic despre

descoperirea cutiei , iar când , într-un târziu , a

întrebat despre acest lucru , fusese informat că până

în acel moment cutia nu fusese găsită. La prânz făcea

deja un zbor comercial la Mexico.

La ieșirea din Acapulco , traficul e greoi până

când șoseaua cu două benzi se transformă într-un

drum nurdar între Chilpancingo și Cerro el Burro.

Manuel observă mașina numai în acel moment ,

probabil pentru că nu circulau alte mașini din nici o

direcție pe o distanță de mile întregi. Dar , ceea ce-1

surprinse cel mai mult , erau ocupanții mașinii ,

aceiași doi bărbați de la secția de poliție. Cel chel

și îndesat șofa paralel cu camionul , iar cel cu fața

de înger îi făcu semn să tragă pe dreapta.

Manuel se simți dezvinovățit , convins fiind că ,

în final , un avion fusese raportat ca dispărut și că

cei doi veniseră după el să-și spună povestea

autorităților în drept. Semnalizând că se va spune ,

Manuel întoarse volanul și opri. Deschise portiera ,

sări din camion și stătu la nu mai mult de zece

picioare de locul unde îl văzuse pe Iisus. îi privi cum

coboară , observând că cel cu cârligele de metal în

locul mâinilor nu era cu ei. Un moment-două se

întrebă ce se întâmplă. Atunci zări pușca.

Cu o mișcare bruscă , îndesatul scoase arma din

tocul de pe umăr , ochi și trase de trei ori în

succesiune rapidă. Manuel fu lovit în piept de două

ori și o dată în adbomen , apoi alte trei gloanțe fură

trase cu putere după ce se prăbușise deja la pământ.

Muri pe loc. Bărbații traseră corpul înapoi spre

camion , îl proptiră pe locul șoferului, îl strânseră cu

centura de siguranță și îl puseră cu brațele pe volan.

Bărbatul cel chel aprinse focul , trase frâna de

mână , apoi merse lângă cel care-1 întovărășa , la

spatele vehiculului. N-a fost nevoie de un efort prea

mare pejrtru a împinge camionul într-o parte și apoi

în râpă. Rostogolindu-se și năruindu-se printre pietre

și copaci, camionul ateriza în cele din urmă în fundul

văgăunii și izbucni în flăcări.