Daddy

Daddy de Danielle Steel

Capitolul 1

Fulgi de nea mari și albi cădeau ca într-o poveste desenată, exact ca în cărțile din care Sarah obișnuia să le citească seara copiilor. Stătea în fața mașinii de scris, uitându-se pe fereastră, privind cum zăpada acoperea peluza, căzând peste ramurile copacilor ca o dantelă, și uită complet de subiectul la care se gândise încă de dimineață. Era atât de pitoresc. Atât de frumos. Totul era frumos acolo. O viață de poveste într-un oraș de poveste, iar oamenii din jur păreau niște oameni de poveste. Erau exact ceea ce ea nu voise să devină niciodată și, acum era ca ei, de mulți ani chiar. Și probabil că avea să fie întotdeauna. Sarah MacCormick, rebela, editor adjunct la Crimson, fata care absolvise Radcliffe în 1969 prima din clasă și care știa că este deosebită, devenise una dintre ei. Peste noapte. Aproape. De fapt, durase aproape douăzeci de ani. Și acum era Sarah Watson. Doamna Oliver Wendell Watson. Trăia în Purchase, New York, într-o casă frumoasă, ai cărei proprietari aproape că erau, după paisprezece ani de luptă cu ipoteca. Avea trei copii, un câine, iar ultimul hamster murise, în sfârșit, cu un an în urmă. Și mai avea un soț pe care îl iubea. Scumpul Ollie. A absolvit Școala Comercială de la Harvard când ea a terminat Radcliffe și se iubeau încă din anul doi. Însă el era tot ce nu era ea. Era conservator, în timp ce ea era nonconformistă, el crezuse în ceea ce încercaseră să facă în Vietnam și, un timp, ea îl urâse pentru asta. Au și încetat să se mai vadă după absolvire, fiindcă ea insistase că sunt prea diferiți. Ea se dusese să locuiască în Soho, în New York, și încercase să scrie, ceea ce a reușit chiar foarte bine. Lucrările ei fuseseră publicate de două ori în The Atlantic Monthly și o dată… Dumnezeule mare, în The New Yorker. Erabună și știa asta. Oliver locuia la periferia orașului, într-un apartament pe care îl împărțea cu doi prieteni și cu diploma lui, pe East 79th Street, și avea o slujbă foarte bună în cadrul unei agenții publicitare de pe Madison Avenue. Ar fi vrut să-l urască pentru asta, ar fi vrut să-l urască pentru faptul că se conforma, dar nu o făcea. Chiar și atunci știa cât de mult îl iubea.

Vorbea despre lucruri ca a trăi la țară, a avea setteri irlandezi, a vrea patru copii și o soție care să nu lucreze, iar ea râdea de el din acest motiv. El însă, îi arunca acel zâmbet incredibil de copilăresc, care îi făcea inima să bată cu putere chiar și atunci… când pretindea în sinea ei că ar fi dorit un bărbat cu părul mai lung decât al ei… un artist… un sculptor… un scriitor… un bărbat „creator”. Oliver era „creator” și era și inteligent. Absolvise Harvard cu notele cele mai bune, iar curentele anilor șaizeci nu îl atinseseră. Când ea a demonstrat pe străzi, el a scos-o din închisoare și, când se certa cu el, jignindu-l chiar, el îi explica, încet și chibzuit, care îl era părerea. Și era atât de cumsecade și de bun, era cel mai bun prieten al ei, chiar și atunci când o făcea să se înfurie. Se întâlneau uneori în Village sau la periferie pentru o cafea, o băutură, un dejun, când el îi povestea ce mai făcuse și o întreba despre ce scria în acel moment. Și el știa că este bună, dar nu pricepea de ce nu putea fi „creatoare” și căsătorită fiind.

— …Căsătoria e pentru femeile care caută pe cineva care să le întrețină. Eu vreau să mă întrețin singură, Oliver Watson.

Și o putea face sau, putuse atunci, mai bine-zis. Lucrase ca supraveghetoare de galerie cu program redus în Soho și scrisese din când în când. Câștigase destui bani. Uneori. Acum însă, se întreba dacă mai putea fi în stare să se întrețină singură, să-și completeze singură formularele pentru impozite și să aibă grijă ca asigurarea medicală să nu-și fi pierdut valabilitatea. În cei optsprezece ani de când erau căsătoriți, devenise atât de dependentă de el. El se ocupa de toate micile probleme din viața ei și de majoritatea celor mari. Era ca și cum ar fi trăit într-o lume închisă ermetic, avându-l întotdeauna pe Ollie alături.

Conta pe el pentru absolut orice și, cel mai adesea, acest lucru o speria. Dacă se întâmpla ceva cu el? Oare avea să se descurce? Avea să fie în stare să aibă grijă de casă, să se întrețină, pe ea și pe copii? Încerca să-i vorbească uneori despre asta, dar el râdea doar și îi spunea să nu-și mai facă griji. Nu făcuse cine știe ce avere, dar se descurcase foarte bine și era un om cu capul pe umeri. Avea o foarte mare asigurare pe viață. Cei din Madison Avenue fuseseră foarte buni cu el și, la patruzeci și patru de ani, era omul numărul trei la Hinkley, Burrows and Dawson, una din cele mai mari agenții publicitare din țară. Numai el singur le adusese patru din cele mai mari conturi și era valoros pentru firmă și respectat de către colegi. Era unul din cei mai tineri vicepreședinți în domeniu și ea era mândră de el. Dar, totuși, îi era frică. Ce căuta ea acolo, în frumosul și micul Purchase, privind cum ningea și așteptând copiii să se întoarcă acasă, în timp ce se prefăcea că scrie o poveste… o poveste care nu avea să fie scrisă niciodată, care nu avea să se sfârșească vreodată, care nu avea să ajungă niciodată nicăieri, exact ca și celelalte pe care încercase să le scrie în ultimii doi ani. În ajunul împlinirii a treizeci și nouă de ani, se hotărâse să reînceapă să scrie. Fusese o hotărâre foarte importantă pentru ea. Parcă treizeci și nouă era mai rău decât patruzeci. Până să împlinească patruzeci de ani, se resemnase în fața „destinului advers”, cum spunea ea cu tristețe. Pentru cea de a patruzecea aniversare, Oliver a dus-o în Europa pentru o lună. Copiii erau plecați în tabără, doi din ei, oricum, iar Sam rămăsese cu soacra ei. Pe atunci nu avea decât șapte ani și era pentru prima oară când ea pleca fără el. Când a ajuns la Paris a avut impresia că se deschiseseră toate porțile cerului… nu mașini folosite în comun… nu copii… nu animale… nu PTA… nu dineuri de binefacere pentru școală sau spitalele locale… nimeni… nimeni… în afară de ei doi și patru săptămâni de neuitat petrecute în Europa. Paris… Roma trecând prin Toscana, o oprire scurtă pe Riviera italiană, apoi câteva zile la bordul unui iaht închiriat, plutind între Cannes și St. Tropez… conducând după aceea spre Eze și Saint-Paul-de-Vince, cina la Colombe d’Or și, pe urmă, câteva zile laLondra. Întimpul călătoriei își notase tot felul de lucruri, astfel că umpluse șapte carnețele. Dar când a ajuns acasă… nimic. Nimic nu voia să fie transformat într-o poveste, într-un articol sau chiar în poezii. Stătea, pur și simplu, și se uita la carnețele având în mașina de scris o foaie albă pe care părea că nu o va umple niciodată. Același lucru îl făcea și peste un an și jumătate. La patruzeci și unu de ani, avea impresia că își lăsase întreaga viață undeva în urmă. Oliver râdea întotdeauna când îi spunea:

— Dumnezeule, Sarrie… nu te-ai schimbat absolut deloc de când te-am cunoscut prima oară.

Și vorbea serios. Era aproape adevărat. Dar nu pe deplin. Ea și cei care voiau să critice își puteau da seama de diferență. Părul roșcat închis și strălucitor care obișnuia să-i cadă pe spate ca o draperie sclipitoare devenise acum de un roșcat castaniu. Îl purta lung până la umeri și îi apăruseră câteva fire albe, care îi deranjau pe copii mai mult decât pe ea însăși. Ochii albaștri și luminoși rămăseseră neschimbați, de un albastru închis și vibrant, iar pielea albă arăta încă bine, în cea mai mare parte neridată, dar ici-colo se puteau vedea unele mici semne ale trecerii timpului, numai că Oliver spunea că făceau ca fața să-i fie mai expresivă. Era o femeie drăguță și fusese o fată drăguță, înaltă și zveltă, cu o siluetă frumoasă și mâini delicate și cu un simț al umorului care îi juca în ochi. Acest lucru îi plăcuse lui de prima dată. Râsul, firea ei pasională, curajul și hotărârea cu care își susținea punctul de vedere în orice privință. Erau unii care o consideraseră dificilă în tinerețe, dar nu și Ollie. El, niciodată. Lui îi plăceau modul ei de a gândi, lucrurile pe care le spunea și felul cum le spunea. Aveau o relație bazată pe respect și dragoste și se simțeau grozav în pat. Totdeauna fusese astfel și încă mai era. Ba, uneori, el spunea că după douăzeci de ani era chiar mai bine. Și era, din unele puncte de vedere. Se cunoșteau unul pe altul perfect, ca un lemn neted ca satinul ce fusese atins și mângâiat de o mie de ori de mâini iubitoare și tandrețea adevăratei apartenențe.

Îi trebuiseră exact doi ani pentru a o convinge să se mărite cu el, după perioada în care lucrase în Soho, iar la vârsta de douăzeci și trei de ani devenise doamna Oliver Watson. Încăpățânată cum era, refuzase să facă o nuntă tradițională. Se căsătoriseră în grădina casei părinților lui din Pound Ridge, iar părinții și sora ei mai mică veniseră de la Chicago. Sarah purtase o rochie de un roșu aprins și o pălărie mare cu pene și arăta mai mult ca o tânără dintr-un tablou decât o mireasă, dar ei doi fuseseră fericiți. Plecaseră în Bermude în luna de miere și vremea fusese oribilă, dar ei nici nu observaseră. Au râs, s-au hârjonit și au stat în pat până după-amiaza târziu, ieșind doar pentru o gustare în sala de mese a hotelului, după care se grăbeau să se întoarcă în camera lor, râzând și chicotind ca doi copii.

Abia la trei săptămâni după aceea, Sarah deveni mai puțin amuzată. Locuiau într-un mic apartament de pe Second Avenue, într-o clădire plină de stewardese, tineri directori și „nefamiliști” care păreau să transforme întreaga clădire într-o continuă petrecere.

Când el venise, într-o zi, de la lucru, o găsise arătând de parcă îi murise cel mai bun prieten. Numai că nu era vorba de niciun prieten, ci de „iepure”. Când se întorseseră acasă, fusese uimită de absența ciclului, dar avusese o grijă extraordinară și știa că nu putea fi însărcinată. Purtase diafragma, practic, zi și noapte, din ziua cununiei și până s-au întors din luna de miere, dar, într-un fel, nu știa cum, ceva nu mersese și era însărcinată. Voia să facă avort. Pe Oliver îl îngrozea numai simplul fapt că se putea gândi la așa ceva. Dar Sarah era și mai îngrozită la gândul de a avea copii atât de curând.

— Nu vrem o familie încă… vreau să-mi iau din nou o slujbă… să fac ceva…

Se gândise ca, de data aceasta, să se angajeze ca editoare la o revistă literară, cărțile ei nu se vindeau prea bine și făcuse o cerere la Columbia Graduate School pentru a face ceva în vederea doctoratului. Renunțase la slujba de la galerie imediat după ce se căsătorise cu Ollie, căci nu i-ar fi fost ușor să se ducă în Soho în fiecare zi.

— Poți să-ți iei o slujbă și mai târziu! i-a spus el.

O mângâia, îi spunea vorbe dulci, făcea tot ce îi stătea în putință pentru a o face să se simtă mai bine. Ea, însă, era de neconsolat și, în fiecare seară când venea spre casă, el era cuprins de groază… dacă o făcea… dacă se ducea la cineva în timp ce el era la serviciu, și avorta. Dar nu făcu acest lucru. Într-un fel, îi era prea rău, era prea epuizată și prea deprimată pentru a încerca chiar, astfel că, peste câtva timp, începu să se legene prin apartament, întrebându-se cum de putuse lăsa să se întâmple așa ceva. Dar Oliver era în culmea fericirii. Voia patru copii, întotdeauna spusese astfel și, chiar dacă aveau să fie nevoiți să strângă cureaua pe atunci, el era de acord. Se descurca bine, avansa rapid în ierarhia firmei și, chiar dacă ar fi fost să moară de foame, tot n-ar fi lăsat-o să avorteze. Pur și simplu, nu voia. Era copilașul lor. Al lor. Și, cu mult înainte ca acesta să se nască, el îl iubea la nebunie.

Benjamin Watson apăru pe lume, cu un smoc de păr roșcat și cu o privire uimită în ochii lui luminoși, exact la nouă luni și trei zile de la nunta părinților săi. Părea nerăbdător să descopere lumea, plângea foarte mult și semăna leit cu mama sa, spre încântarea lui Oliver, care era extraordinar de fericit că avea un fiu și mai ales unul care semăna cu Sarah. Benjamin creștea înalt și avea mai mult decât înfățișarea lui Sarah. Avea și fermitatea ei, și încăpățânarea și temperamentul ei înflăcărat. Erau zile când ei îi venea să-l strângă de gât, până să vină Oliver și să-l liniștească. Peste câteva minute de la sosirea lui, copilul gângurea fericit, râdea, se juca, iar Oliver se plimba cu el în brațe, în timp ce Sarah se prăbușea pe un fotoliu, cu un oftat și un pahar de vin, întrebându-se cum avea să supraviețuiască. Rolul de mamă nu era, cu siguranță, cel la care se pricepea cel mai bine, iar apartamentul era atât de mic, încât simțea că înnebunește. Când vremea era urâtă, cum se întâmplase adesea în acel an, nu puteau ieși deloc și țipetele copilului făceau pereții să răsune îngrozitor. Oliver ar fi vrut să se mute cu toții într-o căsuță a lor, undeva, afară din oraș, dar acesta era un vis încă, pe care nu și-l puteau permite. Sarah se oferi să-și ia o slujbă, dar, de fiecare data când stăteau să se gândească mai bine, își dădeau seama că ar fi fost inutil, deoarece toți banii pe care i-ar fi câștigat s-ar fi dus pe salariul unei baby-sitter, astfel încât nu ar fi avut mai mulți decât aveau acum. Singurul aspect pozitiv ar fi fost acela că i-ar fi permis lui Sarah să mai iasă din casă și, deși pe ea o atrăgea acea perspectivă, Oliver considera că era important să stea cu copilul.

— Bravo, Ol! Ce-ai vrea să fac, să stau toată ziua să vorbesc singură, în timp ce el țipă cât îl ține gura?

Erau zile când își spunea că nu va rezista. Iar gândul de a avea cei patru copii pe care el și-i dorea încă o făcea să-i vină să se sinucidă.

Părinții ei nu-i erau de niciun ajutor, fiindcă locuiau în Chicago și, cu toate bunele lor intenții, nici ai lui nu erau cine știe ce. Mama lui avusese un singur copil și părea să nu-și mai aducă aminte ce trebuia să facă. Prezența lui Benjamin părea doar să o enerveze. Dar nu mai mult decât pe Sarah.

În cele din urmă, copilul se mai liniști, iar când începu să meargă, i se păru mai puțin îngrozitor. Scăpaseră, în sfârșit, de probleme. Închinară o casă în Long Island pe perioada verii și, peste încă un an, îl trimiseră la grădiniță. Încă un an… și avea să fie aproape liberă… ca să se reapuce de scris. Renunțase la ideea de a-și lua o slujbă. Voia să scrie un roman. Totul începea să meargă bine, dar tocmai atunci s-a îmbolnăvit de gripă. După o lună de boală, era convinsă că va muri. Nu fusese niciodată atât de bolnavă. Avea o răceală care, pur și simplu, nu voia să-i treacă, o tuse care suna a tuberculoză și, de dimineață până seara, îi era rău. În cele din urmă, după patru săptămâni de luptă, se hotărî să se ducă la doctor. Avea gripă, dar mai avea ceva. Aștepta încă un copil. De data aceasta nu a fost furie sau nervi, ci pur și simplu disperare și ceea ce lui Oliver i se părură ore în șir de plâns. Nu mai putea, nu rezista să o mai facă încă o dată. Nu mai suporta încă un copil, când Benjamin nici nu scăpase încă de scutece, iar acum aveau să fie doi. A fost singura dată când l-a văzut deprimat și pe Oliver. Nu mai știa ce să facă pentru a o convinge. Și, la fel ca prima oară, el era încântat de copil, dar spunându-i ei acest lucru, o făcea să plângă și mai tare.

— Nu pot… pur și simplu, nu pot, Ollie… te rog… nu mă face…

Se certară din nou în privința unui avort și, din nou aproape că îl convinse, de teamă ca, în caz că nu era de acord, să nu înnebunească. Dar încetul cu încetul a făcut-o să se răzgândească, lui i s-a mărit salariul când ea se afla pe la jumătatea sarcinii și au angajat o femeie care o ajuta să se descurce cu Benjamin trei după-amieze pe săptămână. Era o fată irlandeză ce provenea dintr-o familie cu treisprezece copii, exact ce îi trebuia lui Sarah. Deodată, putea să iasă, să meargă la biblioteci, să-și întâlnească prietenele, să se ducă iar la galerii de artă și muzee și începu să se simtă mult mai bine. Ba chiar începuse să-i facă plăcere să stea cu Benjamin, și o dată sau de două ori l-a luat cu ea la muzeu. Oliver știa, deși ea nu i-ar fi spus-o niciodată, că abia aștepta sosirea celui de-al doilea copil.

Melissa s-a născut când Benjamin avea doi ani, iar Oliver începu să facă proiecte în mod serios în legătură cu mutarea familiei sale la țară. Mergeau, aproape în fiecare weekend să vadă case în Connecticut și, până la urmă, hotărâră că nu și le puteau permite. Au încercat în Long Island, Westchester și parcă în fiecare weekend nu făceau altceva decât să se uite la case. Pound Ridge, Rye, Bronxville, Katonah, până când, în cele din urmă, peste un an găsiră exact ceea ce doreau în Purchase. Era o fermă veche în care nu se mai locuise de douăzeci de ani și care avea nevoie de extraordinar de multă muncă. Casa făcea parte dintr-o moșie și o obținură pentru o sumă destul de mare, dar economisind și făcând o mare parte din treburi singuri, într-un an o transformară într-un locșor remarcabil și amândoi erau mândri de acest lucru.

— Dar asta nu înseamnă că voi avea alți copii, Oliver Watson!

În ceea ce o privea, faptul că locuia la țară era un sacrificiu destul de mare. Jurase să nu facă așa ceva pe vremea când erau doar prieteni. Dar chiar și ea fu nevoită să admită că era mult mai bine. Apartamentul de pe Second Avenue fusese imposibil de întreținut și tot ce vedeau în oraș părea mărunt și era ridicol de scump. Aici, copiii își aveau propriile camere.

Casa era alcătuită dintr-un living-room imens, dar confortabil, cu șemineu, o bibliotecă pe care au umplut-o cu cărți cu mult drag, o bucătărie frumoasă cu doi pereți din cărămidă, grinzi din lemn deasupra capului și un aragaz demodat pe care Sarah a insistat să-l repare și să-l păstreze. Avea niște ferestre imense boltite care dădeau spre ceea ce ea transformase ca prin farmec într-o grădină și care îi serveau pentru a supraveghea copiii care se jucau afară în timp ce ea gătea. Mutându-se la țară, Sarah o pierduse pe irlandeză, dar deocamdată nici nu-și permiteau să o mai țină și pe ea.

Benjamin împlinise trei ani, oricum, și se afla la grădiniță în fiecare dimineață, peste doi ani și Melissa făcea același lucru, iar Sarah se gândea să se apuce din nou de scris. Numai că, într-un fel, nu părea să mai fie timp. Întotdeauna avea ceva de făcut. Muncă de voluntariat la spitalul local, o zi pe săptămână lucra la grădiniță, făcea cumpărături, lua copiii acasă, făcea curățenie, călca cămășile lui Ollie și îngrijea grădina. A naibii schimbare pentru cineva care fusese editor adjunct la Crimson. Ciudat era însă faptul că nu o deranja.

Odată ce plecaseră din New York, era ca și cum o parte din ea ar fi rămas acolo, acea parte care încă se mai opunea căsătoriei și maternității. Deodată, părea să facă parte din mica lume liniștită din jurul ei. Cunoscu alte femei cu copii de aceeași vârstă, erau perechi cu care jucau tenis și bridge în weekenduri, munca ei de voluntariat părea să-i ocupe din ce în ce mai mult timp și uită de toate împotrivirile dinainte, împreună cu acestea dispăru și pofta de scris. Nici nu-i mai ducea dorul. Tot ce voia era ceea ce avea, o viață fericită și plină alături de soțul și de copiii ei.

Țipetele lui Benjamin începuseră să dispară undeva în amintire și el deveni un copil dulce, care nu semăna numai la chip cu ea, dar părea să-i împărtășească toate interesele, pasiunile și gusturile. Era asemeni unui mic burete, absorbind tot ce era ea și, în nenumărate privințe, părea să fie o oglindă a lui Sarah. Oliver vedea acest lucru și râdea, iar ea, deși rareori recunoștea în fața cuiva, era măgulită și o amuza. Îi semăna atât de mult. Și Melissa era un copil drăguț, mult mai cuminte decât fusese Benjamin și, în multe feluri, îi semăna lui Oliver. Zâmbea ușor și avea o atitudine deschisă față de viață. Nu părea să vrea prea mult de la niciunul din ei. Era mulțumită să se țină după Sarah cu o carte, o păpușă sau un puzzle. Uneori, Sarah uita că fetița se afla în camera alăturată. Nu era deloc pretențioasă și avea părul blond și ochii verzi ai lui Oliver, dar, cu toate acestea, nu-i semăna perfect. De fapt, semăna mai mult cu mama lui, lucru care, atunci când era spus de către rudele lui, o supăra teribil pe Sarah.

Ea și mama lui Oliver nu fuseseră niciodată prietene. Doamna Watson fusese sinceră și îi spusese unicului ei fiu ce părere avea despre Sarah, înainte ca ei să se căsătorească. Zicea că e o fată încăpățânată și dificilă, care voia să facă numai după capul ei, cu orice preț, și întotdeauna se temuse că, într-o bună zi, îi va răni fiul îngrozitor. Dar, până acum Sarah fusese o soție bună, după cum recunoscu și ea în fața soțului ei, când acesta îi luase apărarea fetei, numai că Sarah avea tot timpul impresia că o urmărea, de parcă ar fi așteptat vreo greșeală, vreun faux pas, vreun eșec groaznic care să-i dea dreptate până la urmă. Singura bucurie pe care o împărtășeau cele două femei erau copiii, care o încântau pe doamna Watson și pe care Sarah îi iubea acum, de parcă i-ar fi dorit de la bun început, ceea ce doamna Watson își amintea foarte bine că nu făcuse. Oliver nu îi spusese niciodată nimic, dar ea simțise ce se întâmpla, chiar și fără să i se spună. Era o femeie inteligentă, cu ochi ageri, care știa foarte bine că Sarah nu fusese bucuroasă de sarcini și că nu-i plăcuseră deloc primele luni de viață ale lui Benjamin, dar, pe de altă parte, trebuia să admită că nici nu fusese un copil cuminte. Și pe ea o enervase cu țipetele lui neîncetate. Dar totul se uitase acum, copiii creșteau, iar Sarah și Oliver prosperau, amândoi fiind ocupați și fericiți, înțelegându-se foarte bine. Sarah păruse, în sfârșit, să fi renunțat la aspirațiile ei literare, care întotdeauna i se păruseră prea excesive doamnei Watson.

— E o fată bună, Phyllis. Nu fi atât de dură cu ea. Era foarte tânără când s-au căsătorit. Și îl face fericit pe Oliver.

Soțul ei fusese întotdeauna mai înțelept decât ea.

— Știu… dar am mereu senzația că vrea mai mult, ceva imposibil… ceva ce îl va costa foarte scump pe Oliver.

Era o remarcă mai adevărată decât își închipuia. Dar George Watson clătină din cap și zâmbi indulgent.

— Ollie o va pune la punct.

— Nu sunt sigură că vrea. Cred că ar lăsa-o să facă orice, oricât l-ar costa. Are această tendință.

Îi zâmbi blând soțului ei pe care îl iubea de aproape patruzeci de ani deosebit de prețioși. Deveniseră demult un singur trup și un singur suflet. Nici nu își mai amintea cum fusese viața fără el.

— Seamănă leit cu tatăl lui. E prea bun și acest lucru poate fi periculos uneori, în mâinile unei femei nepotrivite.

Întotdeauna era îngrijorată pentru fiul ei și, chiar și după atâția ani, tot nu avea încredere în Sarah.

Dar complimentul nu scăpă neobservat de soțul ei; care îi zâmbi în felul lui obișnuit ce o mai făcea încă să simtă fiori.

— Ai puțină încredere în fata asta, Phyllis. Nu i-a făcut niciun rău băiatului nostru și ne-a dăruit, lui și nouă, doi copii frumoși.

Era adevărat și, deși niciunul din ei nu semăna exact cu tatăl lor, aveau amândoi câte ceva din frumusețea lui clasică. Oliver era înalt, cu înfățișare atletică, cu un păr blond, des și drept, care fusese obiect al invidiei tuturor mamelor, când era mic și al tuturor fetelor, când a fost la colegiu. Și, deși Sarah rareori recunoștea în fața lui, deoarece nu voia să-l laude prea mult, de multe ori auzise spunându-se că Oliver Watson era cel mai frumos bărbat din Purchase. Șase luni din an avea un bronz puternic, iar ochii lui verzi păreau să danseze plini de neastâmpăr și veselie. Totuși, el nu era conștient de acest lucru, ceea ce îl făcea și mai atrăgător.

— Crezi că vor mai avea și alți copii, George? întreba Phyllis adesea, dar niciodată nu îndrăznea să-și întrebe fiul și, cu atât mai puțin, pe Sarah.

— Nu știu, draga mea. Eu unul sunt de părere că au o viață destul de plină și așa. Și, pe urmă, în zilele noastre nu mai poți ști ce se va întâmpla. Oliver lucrează într-un domeniu nesigur. Publicitatea nu este cum erau băncile pe vremea mea. Nu mai poți conta pe nimic. Ar fi probabil mai înțelept să nu mai aibă alții.

George Watson vorbise astfel cu un an în urmă. Trăise destul pentru a vedea multe din investițiile sale, odată atât de solide, începând acum să se clatine. Viața era uluitor de scumpă, iar el și Phyllis trebuiau să fie prudenți. Aveau o căsuță frumoasă în Westchester, pe care o cumpăraseră cu cincisprezece ani în urmă, cam pe vremea când Oliver era la colegiu. Știau că el nu va mai sta acasă pentru perioade îndelungate, așa că părea o prostie să se mai cramponeze de vechea casă din New London. Dar George era mereu îngrijorat în privința situației financiare acum. Nu erau nicidecum strâmtorați, dar, dacă mai trăiau amândoi încă douăzeci și cinci de ani, ceea ce la cincizeci și nouă și șaizeci și doi, era foarte posibil, și el spera să fie, economiile abia aveau să le ajungă. Abia se retrăsese de la bancă și primea o pensie frumușică. De-a lungul anilor făcuse numeroase investiții foarte bune, dar… niciodată nu puteai fi prea prudent. Acest lucru i-l spunea și lui Oliver ori de câte ori îl vedea. Văzuse multe în viața lui, un război mare și alte câteva mai mici. Luptase în Guadalcanal și fusese destul de norocos pentru a supraviețui. Avusese doisprezece ani în timpul crizei economice din ’29, astfel încât știa foarte bine cât de crudă fusese recesiunea și văzuse economia oscilând în decursul anilor. Voia ca fiul lui să fie prudent.

— Nu văd de ce ar mai vrea și alți copii.

Sarah era perfect de acord cu el. Era unul din puținele subiecte în privința cărora ea și George Watson erau complet de acord. Ori de câte ori începea să discute despre acest lucru cu Oliver, câteodată în pat, seara târziu, sau în timpul unei plimbări liniștite prin pădurea de la marginea orășelului, îi spunea că este o prostie chiar să se gândească la așa ceva.

— De ce să vrem mai mulți copii, Ollie? Melissa și Benjamin cresc. Sunt cuminți, au propriile lor vieți. Peste câțiva ani vom putea să facem orice vom vrea. De ce să ne legăm din nou la cap?

Numai acel gând o făcea să se cutremure.

— N-ar fi același lucru acum. Ne putem permite să angajăm pe cineva care să ne ajute. Nu știu… cred doar că ar fi foarte frumos. Într-o bună zi, s-ar putea să regretăm că nu avem mai mulți copii.

O privi tandru, cu ochii aceia care făceau toate femeile din orășel să leșine, dar Sarah se prefăcu că nu observă.

— Copiilor nu le-ar conveni. Benjamin are șapte ani și Melissa, cinci. Un bebeluș ar putea fi ca un intrus pentru ei. Trebuie să te gândești la asta. Le datorăm și lor ceva.

Părea atât de categorică, atât de fermă, iar el îi zâmbi, o luă de mână și se întoarseră în locul unde parcaseră mașina. Își cumpărase de curând primul Mercedes și ea nu știa încă, dar avea să-i dăruiască o haină de blană de Crăciun. Tocmai o cumpărase de la Bergdorf Goodman, și avea înscrise inițialele ei.

— Pari foarte sigură, zise el și, ca de obicei, părea dezamăgit.

— Sunt sigură.

Și era. În niciun caz nu o putea convinge să mai facă un copil. Avea treizeci și unu de ani și îi plăcea viața ei așa cum era. Toată ziua era ocupată cu problemele comitetului, își petrecea jumătate din timp ducând și aducând copiii cu mașina și restul mergând la Club Scouts și la ora de balet a Melissei. Era de ajuns. O îmblânzise atât cât voise ea. Își aveau gardul de pari, cei doi copii, căsuța la țară, ba chiar și un setter irlandez pe care îl cumpăraseră cu un an în urmă. Mai mult de atât ea nu putea face, nici măcar de dragul lui Ollie.

— Ce-ai zice să ducem copiii la schi după Crăciun? o întrebă el când urcă la volan..

Îi plăcea să stea acasă de sărbători, deoarece considera că este mai frumos și față de părinții lui. Părinții lui Sarah o aveau pe sora acesteia cu copiii, care se duceau la Chicago în fiecare an de Crăciun de la Grosse Pointe, dar ai lui nu-l aveau decât pe el. Și nici Sarah nu ardea de dorința de a se duce acasă de sărbători, oricum. O făcuseră o dată și ea se plânsese trei ani după aceea. Sora ei o supărase, iar Sarah nu prea se înțelesese niciodată cu mama ei, așa că planul lor era perfect.

— Ar fi frumos. Unde? În Vermont?

— Ce-ai zice de ceva mai interesant anul acesta? Cum ar fi Aspen?

— Vorbești serios? înseamnă că ai primit o primă frumușică săptămâna trecută.

Adusese cel mai mare client pe care îl avusese agenția vreodată. Încă nu-i spusese cât de mare era prima și amândoi fuseseră atât de ocupați săptămâna dinainte, încât nici ea nu insistase să afle.

— Destul de frumușică pentru a ne face de cap dacă vrei. Sau vrei să stăm aici și să plecăm doar noi doi când vor începe copiii școala? Ar veni mama să stea cu ei.

O mai făcuse și altădată, iar acum, că erau mai mari, avea să fie și mai ușor.

— Ce zici?

— Cred că e grozav! spuse ea, sfârșind prin a se îmbrățișa în mașina cea nouă, care mirosea a colonie bărbătească și a piele.

Până la urmă, le-au făcut pe amândouă. Au mers la Aspen cu copiii în săptămâna dintre Crăciun și Anul Nou, iar, o lună mai târziu, ei doi s-au dus în Jamaica, la Round Hill, pentru o săptămână de romantism, în propria lor vilă, de unde se vedea Montego Bay. Au râs de luna de miere din Bermude, de felul cum nu ieșiseră din cameră și cum abia rezistau să stea la masă pentru a-și lua cina. Acea vacanță nu era deloc diferită. Jucau tenis, înotau și făceau plajă în fiecare dimineață, dar, până după-amiaza târziu făceau dragoste, plini de pasiune în intimitatea vilei. Și patru seri din șase au cerut masa în cameră. A fost cel mai romantic voiaj pe care îi făcuseră vreodată și amândoi se simțeau ca renăscuți când au părăsit Jamaica. Sarah era mereu uimită de cât de mult îl mai iubea încă. Îl cunoștea de doisprezece ani, era căsătorită cu el de opt, dar, cu toate acestea, avea impresia că dragostea lor se afla abia la început și era evident că Oliver gândea la fel. O devora cu energia unui puști de optsprezece ani, ba, mai mult decât atât, îi plăcea să stea de vorbă cu ea ore în șir. Actul lor sexual fusese întotdeauna grozav, dar, cu trecerea anilor, apărură noi perspective, noi idei, noi orizonturi și părerile lor nu mai erau atât de diferite și atât de complet opuse cum fuseseră la început. Crescuseră împreună și el o tachina că devenise încetul cu încetul mai conservatoare, în timp ce el devenise puțin mai liberal. Dar aveau impresia că, încet-încet, se transformaseră într-o singură persoană, cu o singură minte, o singură inimă și o singură direcție.

S-au întors din Jamaica într-un fel de ceață, înmuiați și încetiniți în comparație cu ritmul lor obișnuit și, în dimineața ce a urmat sosirii lor, Oliver s-a așezat la masă și a recunoscut că nu suporta gândul de a o lăsa singură și de a se duce la birou. Schimbară o privire plină de înțeles peste capetele copiilor, care își luau micul dejun. Ea arsese pâinea prăjită, lăsase cocoloașe de mărimea unui ou în crema de grâu și șunca era aproape crudă când le-a servit-o.

— Grozav mic dejun, mămico! o șicană Benjamin. Probabil că te-ai simțit nemaipomenit în vacanță dacă ai uitat să mai gătești!

Pufni în râs de propria glumă, iar Melissa chicoti. Încă era mult mai timidă decât Benjamin și, la cinci ani, îl venera ca pe primul și singurul ei erou, după tatăl ei.

Copiii plecară la școală cu mașinile care veniră să-i ia, Oliver plecă să prindă trenul, iar lui Sarah îi fu imposibil să se ocupe de ceva. Toată ziua a fost dezorganizată și avea impresia că nu va reuși niciodată să ducă un lucru până la capăt. Venise vremea cinei și ea nu ieșise din casă, ci doar se învârtise de colo-colo, fără să realizeze ceva concret. Bănui că era prețul pe care îl plătea pentru faptul că se simțise prea bine în vacanță.

Starea aceea, însă, dură săptămâni în șir. Abia izbutea să se târască zi de zi și doar condusul mașinii pentru a-i transporta dintr-un loc în altul pe copii părea să o sleiască de ultima fărâmă de putere, astfel încât la zece seara era deja în pat, sforăind încet.

— Probabil că am îmbătrânit, îi spuse ea lui Oliver mormăind într-o sâmbătă dimineață, când să aranjeze un teanc de facturi, incapabilă fiind să facă până și atâta lucru fără să se simtă epuizată și cu mintea aiurea.

— Poate că ești anemică.

Se mai întâmplase o dată sau de două ori și părea o explicație simplă la ceea ce devenea o problemă supărătoare. Nu făcuse nimic într-o lună și avea două petreceri de binefacere de pus la punct, o bătaie de cap extraordinară.

Luni dimineață se duse la doctor pentru o analiză a sângelui și un control și, din senin, în după-amiaza aceea, plecă să ia copiii, se simțea deja mai bine.

— Cred că totul e doar în capul meu, îi spuse ea lui Oliver când acesta sună să-i spună că avea mult de lucru și că nu avea să vină la cină. Am fost la un control astăzi și mă simt deja mai bine.

— Ce-a spus?

— Nu cine știe ce.

Nu îi spusese că doctorul o întrebase dacă era deprimată, tristă sau dacă ea și Ollie aveau cumva probleme. Se părea că una din cauzele depresiei era oboseala cronică. Cu toate astea, nu era nimic grav, era sigură. Chiar și doctorul spusese că părea sănătoasă tun, ba chiar că se îngrășase cu două kilograme și jumătate în cele trei săptămâni de când se întorseseră din Jamaica. Nu era de mirare, dat fiind că nu făcea altceva decât să se învârtă de colo-colo și să doarmă. Își neglijase chiar și cititul și nu reluase partidele săptămânale de tenis. Promisese să o facă de a doua zi și tocmai se îndrepta spre ușă, simțindu-se obosită, dar cu racheta în mână, când sună doctorul.

— Totul e în regulă, Sarah.

O sunase chiar el în persoană, ceea ce o îngrijoră la început, dar, după aceea, își spuse că trebuia să fie doar un gest frumos după atâția ani de când se cunoșteau.

— Ești perfect sănătoasă, nici vorbă de anemie, nicio problemă majoră.

Aproape că îl simțea zâmbind, și, fiind atât de obosită, acest lucru o deranja.

— Atunci de ce naiba sunt obosită tot timpul? Abia pot să mă târăsc.

— Se pare că a început să te lase memoria, draga mea.

— Grozav. Vrei să spui că sunt senilă? Excelent. Exact asta voiam să aud la nouă și un sfert dimineața.

— Atunci, ce-ai zice de o veste bună?

— Ca, de pildă?

— Ca, de pildă, un alt copilaș.

Vocea lui suna ca și cum ar fi anunțat-o că primise în dar un milion de dolari, iar ea se simțea ca și cum ar fi fost gata să cadă moartă acolo, în bucătărie, cu racheta de tenis în mână.

— Glumești? În casa asta nu-i deloc o glumă bună. Copiii mei sunt, practic, mari… eu… nu pot… fir-ar să fie!

Se lăsă să cadă pe un scaun, luptându-se să-și rețină lacrimile. Nu putea să vorbească serios. Dar știa că era adevărat. Și, deodată, știu ceea ce nu voise să admită. Negarea o împiedicase să afle adevărul. Nu din cauza anemiei, a epuizării sau a vârstei înaintate nu îi venise ciclul, ci pentru că era însărcinată. Nu-i spusese nici măcar lui Ollie. Își spusese în sinea ei că nu era nimic grav. Ce mai nimic! Dar, de data aceasta, știa sigur ce avea să facă. Erau în 1979. Copiii ei aveau o vârstă rezonabilă, iar ea avea treizeci și unu de ani. Avorturile erau legale. De data aceasta, Oliver nu avea s-o mai facă să se răzgândească. Nu avea să facă acel copil.

— Cât de însărcinată sunt?

Dar știa… trebuia să fi… se întâmplase în Jamaica… la fel ca în Bermude, când îl concepuse pe Benjamin în luna de miere… afurisite vacanțe.

— Când ai avut ultima oară ciclul?

Ea calculă rapid și îi spuse. În termeni medicali, avea șase săptămâni, dar în termeni „populari”, avea în jur de o lună, ceea ce însemna că era destul timp pentru avort. O clipă se gândi chiar să-l facă fără să-i spună nimic lui Ollie. Dar nu avea să aranjeze cu doctorul lor, ci să-și sune ginecologul și să se programeze.

— Felicitări, Sarah. Ești o fată norocoasă. Sper că Oliver o să fie încântat.

— Sunt sigură că va fi.

Glasul îi ieșea ca de plumb din gâtlej când îi mulțumi, apoi închise și, cu degete tremurătoare, formă numărul ginecologului și se programă pentru a doua zi dimineață. Atunci, cuprinsă de panică, își aminti că partenerii ei de tenis o așteptau pe terenul de la Westchester Country Club. Nu ar fi vrut să se ducă, dar nu ar fi fost drept față de ei, așa că ieși repede și urcă la volanul camionetei ei. Când introduse cheia în contact se zări în oglindă. Acest lucru nu i se putea întâmpla ei… nu se putea… nu era drept… mai târziu va fi scriitoare… când… dacă… sau poate că nu. Poate că nu va fi niciodată altceva decât o gospodină. Cel mai mare blestem pe vremea când se afla la colegiu. Ceea ce nu voise să fie niciodată și acum era. Asta era, nu? O gospodină. Spuse acel cuvânt cu glas tare în mașină, de parcă ar fi fost un cuvânt murdar… un copil… Isuse Cristoase… un copil… ce conta că avea să fie altfel de data aceasta, că își puteau permite să angajeze pe cineva, că aveau o casă destul de mare pentru a avea loc cu toții? Copilul tot avea să țipe noaptea, tot avea să aibă nevoie de îmbăiat, îmbrăcat, hrănit, îngrijit, educat, dus de colo-colo și, într-o bună zi, la dentist. Nu va mai apuca niciodată să facă ce voia. Absolut niciodată. Avea impresia că acel copil nenăscut, numai gândul la el, îi amenința existența. Și nu avea să lase ca acest lucru să se întâmple.

Dădu în spate și porni repede, astfel că peste zece minute, se afla pe terenul de tenis, palidă, simțindu-se rău, știind acum care era motivul.

Izbuti cu chiu cu vai să întrețină o conversație și, în seara aceea, fu bucuroasă că Ollie fusese nevoit să stea până târziu la birou, lucrând la o reclamă pentru un nou client. Unul foarte mare. Dar ce importanță mai avea acum cât de mari erau clienții lui? În mintea lui Sarah, viața ei se sfârșise.

Dormea când a venit el în seara aceea și a doua zi dimineață reuși să se descurce, într-un fel, la micul dejun. O întrebă ce o frământa, dar ea îi spuse că o durea capul îngrozitor.

— Ai aflat rezultatul analizelor? Sunt gata să pariez că ești anemică.

Păru deodată îngrijorat și, în loc să-l iubească pentru asta, ea îl ura pentru că se gândea la ce îi sădise în organism.

— Nu încă. Nu m-au sunat.

Se întoarse apoi să pună farfuriile în mașina de spălat vase, ca el să nu-i vadă minciuna în privire, iar, peste câteva minute, Oliver pleca și copiii erau luați de mașini pentru a fi duși la școală. Peste încă o oră, ea se afla în cabinetul ginecologului, punând la cale avortul, dar doctorul o privi încruntat și o întrebă ce părere avea Ollie despre acest lucru.

— Eu… ăăă…

Nu îl putea minți. O cunoștea prea bine și, în plus, ea îl plăcea. Îl privi drept în ochi și îl provocă, în tăcere, să o înfrunte.

— Nu i-am spus.

— Despre avort sau despre copil?

Părea uluit. Întotdeauna avusese impresia că formau un cuplu fericit, de genul celor care își vorbesc deschis.

— Despre nimic. Și nici n-am de gând s-o fac.

El o ascultă și apoi clătină din cap a dezaprobare.

— Cred că faci o greșeală, Sarah. Are dreptul să știe. Doar e și copilul lui.

În clipa aceea, îi trecu prin minte un gând stânjenitor. Poate că erau lucruri pe care el nu le știa. Orice era posibil.

— Este… nu-i așa?

Ea zâmbi.

— Bineînțeles că este. Numai că, pur și simplu, eu nu vreau să am acest copil.

Îi spuse toate motivele și el nu scoase nicio vorbă, dar când ea termină, îi repetă că trebuia să vorbească mai întâi cu soțul ei. O îndemnă să se mai gândească și abia după aceea o va programa, nu înainte.

— Ești încă o femeie foarte tânără. Deloc prea bătrână pentru a face acest copil.

— Vreau să am libertate. Peste unsprezece ani, fiul meu va merge la colegiu și fiica mea, doi ani mai târziu. Dacă voi face acest copil, voi fi legată de mâini și de picioare încă douăzeci de ani de acum încolo. Nu sunt pregătită pentru așa ceva.

Suna incredibil de egoist, chiar și în urechile ei, dar nu avea ce face. Asta simțea. Și nimeni nu avea să schimbe nimic.

— La fel simte și Oliver?

Ea nu răspunse mult timp. Nu voia să-i spună că Oliver își dorise dintotdeauna mulți copii.

— N-am discutat cu el.

— Ei bine, eu cred că ar trebui să discutați. Sună-mă peste câteva zile, Sarah. Ai destul timp să iei o hotărâre și să putem face ceva dacă e cazul.

— Timpul nu va schimba nimic.

Se simțea sfidătoare, furioasă și părăsită când ieși din birou. El era cel care ar fi trebuit să-i rezolve problema și acum nu mai era.

Se duse acasă și plânse, iar când Oliver veni de la birou în seara aceea, la unsprezece, ea se afla în pat, simulând o altă durere de cap. Copiii dormeau de mult, iar ea lăsase televizorul din dormitor în funcțiune, în timp ce îl aștepta, hotărâtă să nu-i spună.

— Cum a fost azi? Pari obosit.

Îl privi cu tristețe când intră în dormitor.

— A fost bine, zise el așezându-se pe marginea patului, zâmbindu-i și desfăcându-și cravata.

Părul lui blond era răvășit de vânt, dar tot arăta insuportabil de frumos. Cum putea să arate astfel? Viața era atât de simplă pentru el. Nu avea altceva de făcut decât să se ducă în fiecare zi la birou și să trateze cu niște oameni adevărați într-o lume adevărată. Probabil că se simțea minunat, în timp ce ea își petrecea fiecare clipă cu femei și copii. Erau momente când viața nu era dreaptă și, după părerea ei, acela era unul. Erau momente când își dorea să fi fost bărbat, să-și fi trăit viața altfel, să-și fi luat o slujbă cu ani în urmă, în loc să facă ce făcuse. Dar era atât de ușor. Alesese soluția cea mai ușoară. Făcuse doi copii, se mutase la țară și renunțase la visuri. Iar acum va avea încă un copil… ah, ba nu-l va avea, își spuse ea repede… va avorta.

— Ce e, Sarrie?

Părea îngrijorat și se aplecă să o sărute. O cunoștea mult prea bine și îi vedea clar chinul din privire, chin provocat nu de ceea ce voia să facă, ci de furia față de ceea ce se întâmplase.

— Nimic. Și eu sunt obosită.

— Copiii te-au supărat azi?

— Nu… au fost cuminți.

— Atunci, ce este? insistă el.

— Nimic, minți ea.

— La naiba.

Își scoase haina, își descheie cămașa și se apropie de ea.

— Nu încerca să mă duci. Ești teribil de îngrijorată pentru ceva.

Deodată, îl cuprinse groaza. I se mai întâmplase și unui tip de la birou, cu șase luni în urmă. Au descoperit că soția lui avea cancer și peste patru luni a murit, lăsându-l distrus și singur cu cei trei copii. Oliver știa că n-ar mai îi putut trăi dacă ar fi pierdut-o pe Sarah. O iubea de prea multă vreme. Era totul pentru el.

— Ai primit rezultatele? E ceva ce ar trebui să știu?

O clipă, ea se gândi la ce îi spusese doctorul… Ar trebui să-i spui, Sarah… are dreptul să știe… doar e și copilul lui… Dar nu vreau! strigă ceva înăuntrul ei.

— Analizele au ieșit bine, spuse ea, apoi, forțată de sinceritatea pe care și-o arătaseră întotdeauna, adăugă ceva ce știa că avea să regrete mai târziu: Mai mult sau mai puțin.

Durerea îngrijorării îl străpunse ca un cuțit și îi luă mâna cu blândețe într-a lui.

— Ce înseamnă asta?

Abia putea să vorbească și nu își lua ochii de la ea.

— Ce ți-au spus?

Ea își dădu seama imediat ce își închipuia el și știu că nu-i putea oferi un motiv în plus de îngrijorare. Nu mai voia copii, dar îl iubea.

— Nu-i nimic de acest gen. Nu te arăta atât de speriat.

Se aplecă să îl sărute și, ținând-o în brațe, ea îl simți că tremură.

— Atunci, ce este?

Ea vorbi șoptit, ca dintr-un abis al disperării, ridicându-și privirea, nevrând să-i spună, totuși.

— Sunt însărcinată.

Timp de o clipă, niciunul nu se clinti și întregul lui trup păru să fie părăsit deodată de tensiunea care îl cuprinsese când ea începuse să vorbească.

— Dumnezeule… și de ce naiba nu mi-ai spus?

Se lăsă pe spate și zâmbi, dar zâmbetul i se șterse când îi văzu privirea. Arăta de parcă ar fi preferat să aibă cancer.

— N-am știut nimic până ieri. O prostie, bănuiesc. Probabil că s-a întâmplat în Jamaica.

El nu își putu reține un zâmbet și, în clipa aceea, ei îi veni să-l plesnească.

— Ca să vezi. Nici măcar nu m-am gândit la asta. Bănuiesc că am îmbătrânit și memoria a început să-mi ruginească.

În vocea și ochii lui se simțea blândețe, dar ea își trase mâna și se rezemă de perne, parcă pentru a fi cât mai departe de el. Era singurul vinovat.

— Voi face un avort.

— Ah. Când ai hotărât asta?

— La vreo treizeci de secunde după ce am primit vestea. Ollie, nu pot s-o fac.

— E ceva în neregulă?

Ea clătină din cap încet, fiind conștientă deodată ce luptă grea urma să se dea între ei, dar, de data aceasta, nu voia să piardă. Nu avea să facă acel copil.

— Sunt prea bătrână. Și nu e drept nici față de copii.

— Asta-i o prostie, știi foarte bine. Probabil că vor fi încântați când vor afla.

— Ei bine, noi nu le vom spune nimic. Totul se va termina peste câteva zile.

— Chiar așa?

Se ridică și începu să măsoare încăperea.

— E chiar atât de simplu, nu? Ce ai? De fiecare dată când rămâi însărcinată, trebuie să avem această discuție nebunească despre avort.

— Nu e nebunească. E vorba de sănătatea mea mentală. Nu vreau încă un copil. Tu te duci la birou în fiecare zi, ai propria ta viață. Dar eu sunt țintuită aici făcând pe șoferul și pe mămica, și n-aș scăpa de probleme încă douăzeci de ani de acum încolo. Au trecut zece și, deci, după mine, mă aflu la jumătatea drumului, iar tu nu vei schimba asta.

— Și atunci? Pentru ce să omori copilul ăsta? Poate ca să devii un chirurg care operează pe creier? Pentru numele lui Dumnezeu, faci lucruri importante aici, îi crești pe copiii noștri. Este cumva un sacrificiu prea mare, pe care domnișoara Cliffie trebuie să-l facă pentru Dumnezeu și țară? Știu că, după tine, ar fi trebuit să fii în Soho cu Marii Ignoranți, scriind poezii și Marele Roman American. Eu, personal, cred că îndatoririle tale aici sunt mult mai importante și mi-am închipuit că, până acum, ți-ai dat și tu seama. Pentru numele lui Dumnezeu, Sarah, maturizează-te!

— Dar m-am maturizat, lua-te-ar naiba. M-am maturizat, am făcut copii, am îmbătrânit și n-o să dau cu piciorul la viață de dragul nimănui. Dă-mi o șansă, pentru Dumnezeu. Ce-o să fac? Există și altceva în afară de copii pe lumea asta, Oliver, sau n-ai observat?

— Observ că duci o viață al naibii de ușoară aici. În timp ce eu îmi storc creierii în New York, tu joci tenis cu prietenele, faci prăjituri cu Melissa și exact asta ar trebui să faci. Numai nu-mi spune că e greu, Sarah, pentru că nu cred niciun pic. Iar un alt copil nu va schimba nimic.

— Rahat!

Cearta dură până la două dimineața și seara următoare, și cealaltă. Dură și în timpul weekendului și în săptămâna care a urmat, cu lacrimi de ambele părți, uși trântite și acuzații urâte. În cele din urmă, se potoli când Oliver o imploră pe Sarah să păstreze, totuși, copilul, apoi își ridică brațele și îi spuse să facă ce vrea.

Ea programă avortul de două ori, ba chiar făcu greșeala de a-și suna sora în Grosse Pointe, ceea ce duse la o ceartă și mai cumplită când aceasta îi spuse că o considera nerușinată, imorală și, mai mult ca sigur, nebună.

Totul dură săptămâni în șir și, în final, amândoi erau epuizați, răniți, dezamăgiți, dar, într-un fel, reușiră să repare lucrurile și Sarah nu făcu avort. Dar Oliver fu de acord ca, după naștere, să i se lege trompele. După el, era ceva trist, dar își mai dădea seama că niciunul din ei n-ar fi supraviețuit unui atac similar, iar Sarah îl asigură că, în niciun caz, nu avea să mai facă un copil-surpriză la patruzeci de ani.

Copilul se născuse în ziua alegerilor, cu Oliver prezent în sala de nașteri, încurajând-o pe Sarah, care îi spunea că îl urăște de fiecare dată când avea o contracție, iar în ultimele opt luni îl asigurase aproape oră de oră că nu avea să-i pese absolut deloc de copil. Oliver îi spunea că îl va iubi el pentru amândoi, iar copiii erau încântați de perspectivă. Benjamin avea deja opt ani și era intrigat și tulburat de întregul eveniment și, pentru Melissa, care avea șase ani, era ca și cum ar fi avut o păpușă vie cu care să se joace. Numai Sarah fusese lipsită de entuziasm față de iminenta sosire. Când apăru căpșorul copilului, Oliver Watson privi cu mirare cum Samuel Watson își făcea intrarea în lume, cu un țipăt puternic și aruncându-i o privire uluită tatălui său. I-l dădură mai întâi lui Oliver, care i-l trecu cu blândețe lui Sarah, pe obrajii căreia șiroiau lacrimi când își aminti toate lucrurile urâte pe care le spusese despre acest copil. Avea părul negru și ochii verzi ai lui Ollie, pielea albă și o privire care, într-un fel, trăda de pe atunci o mare înțelepciune și mult umor. Era genul de copil de care te îndrăgosteai din clipa în care îl vedeai și, pe cât de aprig se opusese Sarah venirii lui pe lume, pe atât de puternic se îndrăgosti de el în clipa în care îl luă în brațe. Era copilul „ei”, care nu țipa, nu urla, un copil cuminte, liniștit și fericit din primul moment. Deveni marea pasiune a vieții ei și, în fiecare seară, îi povestea lui Oliver despre realizările și geniul lui Sam. Era, pur și simplu, un copilaș delicios și toată lumea l-a îndrăgit imediat, Ollie, Sarah, fratele și sora lui, bunicii. Era grozav și dovedea că Ollie avusese dreptate, deși acesta avea prea mult bun simț ca să o spună vreodată, dar amândoi o știau. Ollie avusese dreptate și amândoi erau fericiți că Sarah îl ținuse. Totul în privința lui era frumos și nostim și nu deveni niciodată povara de care se temuse Sarah.

Pentru a ușura lucrurile, Ollie angajase o menajeră, o femeie care lucrase cincisprezece ani la un episcop și voia să găsească o casă cu puțină viață și distracție. Îi iubea pe Melissa și pe Benjamin și, la fel ca toți ceilalți, se îndrăgosti de Sam din clipa în care îi văzu. Acesta avea obrăjori rotunzi și trandafirii, un zâmbet de îngeraș și niște mâini și picioare dolofane care te implorau să-l strângi în brațe și să-l săruți. Și, adesea, Agnes, paznicul lui binevoitor, și Sarah, mama lui iubitoare, se trezeau sărutându-l pe câte un obraz dolofan, iar când cele trei nasuri se întâlneau, ele începeau să râdă și Sam chiuia amuzat. Agnes era exact ce îi trebuia lui Sarah, numai că ar fi vrut să o fi avut când Benjamin urla din cauza colicilor, de răsunau pereții apartamentului din Second Avenue, dar pe atunci nu-și puteau permite să o aibă. Acum totul era diferit. Și, cum îi spusese Ollie, totul era surprinzător de simplu.

Sarah nu mai trebuia să pregătească micul dejun. Nu mai trebuia să pregătească cina. Nu mai dădea cu aspiratorul și nu mai spăla rufe. Aveau o femeie care venea să facă curat de două ori pe săptămână și pe minunata Agnes. Era bucuroasă să locuiască într-o încăpere micuță pe care ei o construiseră pe ceea ce fusese odată o verandă, chiar lângă camera de oaspeți, care acum era odaia celui mic. Zi și noapte era înconjurat de sora lui, care venea să vadă ce face, de fratele lui care îi aducea mănuși de baseball și mingi de fotbal, de Sarah, Oliver și Agnes. Și, surprinzător, nu crescu răsfățat, ci fu un copil extrem de plăcut, care rămase bucuria casei, aducând soare în viețile tuturor celor din jur. Coșmarul în legătură cu copilul care îi distrugea viața lui Sarah nu se realiză niciodată, dar ea tot nu avea nicio scuză. Copilul nu avea nevoie de o atenție deosebită, nu era neastâmpărat la școală, era doar încântat să se joace cu Agnes sau cu Melissa, ca și cu ea, de altfel, și îndeosebi cu Benjamin și cu tatăl său, iar Sarah nu mai avea nicio scuză acum.

Până să-și dea seama, se trezi că Benjamin avea șaptesprezece ani și era în ultimul an de liceu, Melissa, cincisprezece, și era în permanență lipită de telefonul pe care îl băga în mod inexplicabil sus, în cămară, unde stătea ghemuită pe podea printre costume vechi de schi și vorbea cu băieți de care nimeni nu auzise, iar Sam, nouă, și era mulțumit să se joace în camera lui, făcându-și de lucru, fără să ceară atenția mamei lui — deci Sarah nu avea niciun motiv pentru care să nu scrie. Nu putea da vina pe copii pentru paginile albe sau pentru tăcerea mașinii de scris.

Stând și urmărind ninsoarea, se întrebă ce avea să-i spună lui Ollie. Ar fi vrut să nu o întrebe cum mergea cu scrisul. De aproape doi ani de zile, se arăta sincer preocupat și acest lucru o înnebunea. Nu-i putea spune că nu ieșea nimic, că nu ajungea nicăieri, că, la patruzeci și unu de ani, cele mai rele temeri ale ei deveniseră realitate. Viața ei se sfârșise cu adevărat. Niciodată nu se simțise mai bătrână și mai obosită, și, de data aceasta, știa sigur că nu este însărcinată. Așa cum se înțeleseseră, pusese să i se lege trompele cu ani în urmă, după nașterea lui Sam. Acum era vorba de cu totul altceva. Era acea realizare lentă și demoralizantă a faptului că nu ai făcut nimic în viață, că visurile pe care le-ai avut la douăzeci de ani s-au risipit demult și că, de fapt, niciodată nu fuseseră reale. Acum nu avea să mai fie o scriitoare. Dacă ar fi știut acest lucru la treizeci și cinci de ani, ar fi distrus-o, la treizeci și nouă ar fi ucis-o, poate. La patruzeci și unu o umplea de tristețe. Nu-i mai rămăsese nimic în afară de normalitatea vieții ei, în timp ce Ollie urca din ce în ce mai sus. Era un sentiment ciudat. Până și copiii erau mai importanți decât ea. Toată lumea făcea ceva în viață. Benjamin era un foarte bun atlet și un elev excelent. Melissa avea un simț artistic incredibil și, surprinzător, era o adevărată frumusețe. Spunea că ar fi vrut să devină actriță și, atât ea cât și Benjamin, vorbeau de Harvard. Sam cânta în cor și avea un glas de înger, dar, mai mult, avea un suflet atât de cald, încât toată lumea îl îndrăgea. Ea ce avea? Copiii. Pe Ollie. Casa. Faptul că urmase Radcliffe cu douăzeci de ani în urmă. Și ce? Cui îi păsa? Cine știa? Cine își amintea? Nu îi mai rămăsese decât o speranță, și aceea foarte slabă, o altă bucată de irealitate din plăcinta ei de nimicuri. Oricum, tot nu avea ce să facă. Cum? Locuia acolo. Aveau nevoie de ea. Sau nu aveau? O aveau pe Agnes… dar nu-i putea face așa ceva lui Ollie… Zâmbi trist în sinea ei când Agnes scoase câinele și acesta începu să alerge prin zăpadă, lătrând. Erau cu toții atât de fericiți. Cu toții. Chiar și Agnes. Atunci ea de ce se simțea atât de pustiită? Ce dispăruse? Ce pierduse? Ce nu avusese niciodată? Ce voia acum? Ceva. Tot. Lucruri mari. Importante. Și știa că nu le va avea niciodată. Avea să stea mereu acolo, privind cum ninge, în timp ce viața trecea pe lângă ea și Ollie aducea alți clienți. Acum ea își avea propriul Mercedes, două haine de blană, trei copii minunați, grație insistenței lui Ollie, un soț fantastic și nimic al ei care să aibă importanță. Nici talent. Nici împliniri. Totul dispăruse acum. Fata care fusese odată dispăruse pentru totdeauna.

— A sosit poșta, doamnă Watson, spuse Agnes încet, punând corespondența pe birou lângă ea.

— Îți mulțumesc, Agnes. Ceva interesant?

— În majoritate, facturi. Și cred că o scrisoare de la școală pentru Benjamin. Totuși, vă este adresată.

Benjamin tocmai își completa cererea de admitere la Harvard pentru anul următor, dar încă nu o expediase. Aceștia nu i-ar fi scris nici lui, nici lui Sarah despre el. Era altceva și știa asta. Știa care avea să fie răspunsul, dar mâinile îi tremurară oricum, când luă scrisoarea de la Agnes. Rămase neclintită o clipă, privind-o fix, gândindu-se în urmă… la vremea când lucrurile fuseseră altfel… dar acum totul dispăruse. Totul. Trebui să se forțeze să-și amintească acest lucru, în timp ce desfăcea scrisoarea, stând cu spatele la Agnes, apoi se duse încet în living-room, printre husele și imprimeurile înflorate și viu colorate care le aduceau vară și primăvară chiar și în toiul iernii.

Deschise scrisoarea încet, de parcă ar fi dezvelit o perlă, de parcă și-ar fi desfăcut propria viață… dar nu se lăsă să gândească astfel. Se așeză pe fotoliul ei, fără să o vadă pe Agnes, care o privea, uluită în timp ce ea citea… încet… dureros… și, deodată, i se tăie răsuflarea de uimire. Nu se putea. Era o greșeală. Interpretase totul greșit. Așa trebuia să fie. Dar nu era. Cuvintele existau acolo. Dumnezeule… cuvintele erau acolo… și, dintr-odată, își simți trupul umplându-i-se, parcă, de lumină și muzică. Nu se mai simțea pustiită. Avea impresia că este ceva înăuntrul ei acum. Mai grozav decât un copil. Era ea însăși… Ea era acolo. Se întorsese. Citi rândul iar și iar și iar.

…„Suntem încântați să vă anunțăm că ați fost acceptată pentru programul de doctorate la Universitatea Harvard”… încântați să vă anunțăm… încântați să vă anunțăm… cuvintele se acoperiră de ceață când lacrimile începură să-i șiroiască pe obraji.

Era un vis, atât și nimic mai mult. Nu avea cum s-o facă. Nu-i putea părăsi. Nu se putea întoarce la școală. Făcuse cererea cu luni în urmă, în septembrie, când copiii reîncepuseră școala și se plictisea singură. Doar ca să încerce… să vadă dacă… și acum îi spuneau că o vor. Dar nu putea. Când își ridică privirea, văzu că încă mai ningea, câinele mai lătra și alerga, iar Agnes o privea din prag. Știa că trebuia s-o facă. Vor înțelege. Vor trebui să înțeleagă… nu avea să dureze mult timp… și atunci va fi din nou „o persoană”. Propria ei stăpână. Avea să fie reală… Avea să fie Sarah.