Ecouri

Ecouri de Danielle Steel 

Capitolul 1

Beata Wittgenstein se plimba cu părinții ei pe malul lacului Leman în lumina leneșă a după-amiezii de primăvară. Soarele ardea puternic, iar aerul străbătut neîncetat de insecte și de păsări nu era înviorat de nicio pală de vânt. Beata și sora ei mai mică, Brigitte, veniseră împreună cu mama lor la Geneva ca să stea acolo peste vară. Beata tocmai împlinise douăzeci de ani, iar sora ei era cu trei ani mai mică. Războiul începuse în urmă cu treisprezece luni, în vara precedentă, iar anul acesta tatăl lor dorise ca ele să-și petreacă vacanța în afara Germaniei. Era sfârșitul lui august 1915 și venise și el să le țină companie preț de o lună. Cei doi băieți ai familiei, înrolați în armată, reușiseră la rândul lor să capete o permisie de o săptămână. Horst avea douăzeci și trei de ani și era locotenent la statul-major divizionar de la München. Ulm era căpitan în Regimentul 105 de infanterie, parte a Diviziei a XIII-a din Armata a Patra. Tocmai împlinise douăzeci și șapte de ani în săptămâna pe care o petrecuse la Geneva cu familia.

Fusese un miracol faptul că se putuseră întâlni cu toții. Războiul părea să-i devoreze pe toți tinerii germani, așa că Beata și mama ei erau mereu îngrijorate pentru cei doi băieți. Tatăl le spunea că totul avea să se termine curând, dar departe de auzul femeilor discursul său era complet diferit. Bărbații păreau să fie mult mai conștienți de aspectul sumbru al vremurilor care urmau.

Brigitte, pe de altă parte, era foarte supărată că nu se mai găseau tineri frumoși cu care să poată flirta. De când era mică, nu vorbea decât despre măritiș. Se îndrăgostise recent de unul dintre prietenii lui Horst de la universitate, iar Beata era convinsă că frumoasa ei soră mai mică avea să se logodească în iarna următoare.

Beata nu avea astfel de interese sau de intenții. Ea fusese întotdeauna cea liniștită și serioasă și o interesau mult mai mult studiile decât să-și găsească un bărbat. Tatăl ei spusese întotdeauna că era o fiică perfectă. Nu se certaseră decât atunci când ea insistase să meargă la universitate, la fel ca frații ei. În opinia capului familiei, era o idee absurdă. Deși el însuși era o persoană instruită, nu credea că un asemenea nivel de educație era necesar pentru o femeie. Nu se îndoia că, în scurt timp, ea avea să se mărite și să aibă grijă de soț și de copii, deci frecventarea cursurilor universitare ar fi fost absolut inutilă.

Frații Beatei și prietenii lor erau simpatici, iar sora ei era frumoasă și obișnuia să flirteze. Beata se simțise întotdeauna diferită, prin felul său liniștit de a fi și pasiunea ei pentru studii. Într-o lume perfectă, i-ar fi plăcut să fie profesoară, dar când spunea acest lucru, frații ei râdeau de ea. Brigitte spunea că doar fetele sărace se făceau profesoare sau guvernante, iar frații ei adăugau că doar urâtele se gândeau la o asemenea meserie. Le plăcea să o necăjească, deși Beata nu era nici săracă, nici urâtă. Tatăl ei deținea una dintre cele mai importante bănci din Köln. Aveau o casă mare și frumoasă în cartierul Fitzengraben, iar mama ei, Monika, era bine cunoscută în oraș nu numai pentru frumusețea sa, ci și pentru îmbrăcămintea elegantă și bijuteriile pe care le etala. Asemenea Beatei, era o femeie liniștită. Monika se măritase cu Jacob Wittgenstein la șaptesprezece ani și fusese fericită cu el în cei douăzeci și opt de ani de căsnicie.

Căsătoria fusese aranjată de familiile celor doi și se dovedise a fi o idee bună. La momentul respectiv, însemnase unirea a două averi considerabile, pe care Jacob le sporise în timp. Conducea afacerile băncii cu o mână de fier și cu un spirit clarvăzător. Tot ceea ce ținea de familia Wittgenstein sugera soliditate. Singurul element imprevizibil din viața lor de acum era cel care-i preocupa pe toți în acea perioadă: războiul. Vacanța din Elveția reprezentase o oază de liniște, atât pentru părinți, cât și pentru copii.

De obicei, își petreceau verile în Germania, la mare, însă anul acesta Jacob insistase să plece toți în străinătate în lunile iulie și august. Vorbise cu un general pe care-l cunoștea bine și îi ceruse favoarea enormă de a-i avea în permisie pe ambii fii. Generalul luase, cu discreție, măsurile de rigoare. Familia Wittgenstein, de origine evreiască, era posesoarea unei averi imense și a unei puteri pe măsură. Beata era conștientă de acest fapt, însă nu-i acorda o atenție deosebită. O interesau mult mai mult studiile. Deși uneori Brigitte era nemulțumită de constrângerile impuse de ortodoxie, Beata, în stilul său discret, era profund religioasă, spre bucuria tatălui său. El însuși, în tinerețe, își șocase familia spunând că dorea să devină rabin. Reacția paternă fusese fără echivoc, așa că, la momentul oportun, se alăturase băncii familiale împreună cu tatăl său, cu frații, unchii și bunicul său. Aceasta era o tradiție de familie și, cu toate că tatăl lui Jacob avea mare respect pentru viața religioasă, nu intenționa să-și sacrifice fiul. Ascultător, Jacob începuse să lucreze la bancă și se căsătorise la puțin timp după aceea. Acum avea cincizeci de ani, fiind cu cinci ani mai în vârstă decât soția sa.

Întreaga familie era de acord că decizia de a petrece vara în Elveția fusese una fericită. Familia Wittgenstein avea acolo mulți prieteni, astfel că petrecerile se țineau lanț. Jacob îi cunoștea pe toți bancherii din Elveția și își vizitase cunoștințele din Lausanne și din Zürich. Oricând era posibil, fetele îi însoțeau. Cât fuseseră acolo Horst și Ulm, petrecuseră cât mai mult timp împreună cu ei. La întoarcere, Ulm avea să plece pe front, iar Horst rămânea la cartierul general divizionar din München. Părea foarte satisfăcut de această situație. În pofida educației serioase pe care o primise, Horst era un playboy în toată regula. El și Brigitte aveau mult mai multe în comun unul cu celălalt decât avea oricare din ei cu Beata.

Rămăsese în urma celorlalți, pășind încet pe malul lacului. Fratele ei mai mare, Ulm, se întoarse și i se alătură. Poate pentru că avea cu șapte ani mai mult, o protejase întotdeauna și îi respecta personalitatea retrasă.

— La ce te gândești, Bea? Pari foarte serioasă, chiar melancolică. De ce nu stai cu noi?

Mama și sora lor se aflau cu mult în față și vorbeau despre modă și despre bărbații care îi plăcuseră lui Brigitte la petrecerile săptămânii precedente. Bărbații din familie vorbeau despre singurele subiecte care-i interesau, anume războiul și banca. După război, Ulm avea să lucreze din nou la bancă, al cărei angajat era de patru ani. Tatăl lor spusese că Horst trebuia să se așeze la casa lui și să li se alăture. Horst promisese că, de îndată ce se termina războiul, intenționa să facă acest lucru. În urmă cu un an, când se deschiseseră ostilitățile, avea doar douăzeci și doi de ani și își asigurase tatăl că, la final, avea să fie gata de muncă.

Jacob proclamase în repetate rânduri că sosise momentul ca Ulm să se căsătorească. Singurul lucru pe care îl aștepta de la copiii lui sau, de fapt, de la orice persoană aflată în imediata sa apropiere era să-l asculte. Avea aceleași așteptări și din partea soției, iar ea nu-l dezamăgise niciodată. Nici copiii nu-l dezamăgiseră, cu excepția lui Horst, care nu se lăsase atras de muncă până să între în armată. Pe deasupra, în clipa aceea, căsătoria era ultimul lucru la care îi stătea capul.

De fapt, singura interesată de această perspectivă era Brigitte. Beata încă nu întâlnise un bărbat care să-i fure mințile. Deși era de părere că mulți celibatari din cercul părinților ei arătau bine, majoritatea celor tineri păreau ignoranți, iar cei mai maturi o speriau un pic și, deseori, îi păreau prea sumbri. Nu se grăbea să se mărite, îi plăcea să declare că, dacă era să-și pună pirostriile, spera ca alesul să fie un om învățat, nu neapărat un bancher. Nu avea cum să-i spună asta lui Jacob, deși le-o mărturisise de multe ori mamei și surorii ei. În opinia lui Brigitte, era o viață anostă. Tânărul prieten al lui Horst pe care pusese ochii era la fel de frivol ca ea și provenea tot dintr-o familie importantă în lumea afacerilor bancare. Jacob urma să se vadă cu tatăl băiatului în luna septembrie, pentru a discuta problema, deși Brigitte nu știa acest lucru. Pentru Beata însă nu apăruse niciun pretendent, ceea ce nu era de mirare, dată fiind lipsa oricărui efort din partea ei. La petreceri aproape că nu vorbea deloc. Își însoțea conștiincioasă părinții, purta rochiile alese de mama ei, era mereu politicoasă cu gazdele și se simțea foarte ușurată atunci când venea timpul să plece acasă. Spre deosebire de Brigitte, care trebuia luată cu forța, nevrând să piardă niciun moment de distracție și se tot întreba de ce avea o familie atât de plictisitoare. Ca întotdeauna, Horst era complet de acord cu ea. Beata și Ulm erau cei serioși.

— Te-ai distrat bine la Geneva? o întrebă Ulm. El era singurul care își dădea osteneala să poarte o conversație cu ea. Horst și Brigitte erau prea ocupați să se amuze ca să-și piardă timpul discutând subiecte serioase cu sora lor.

— Da, m-am simțit bine, spuse Beata zâmbindu-i timid. Chiar dacă era fratele ei, aspectul fizic și gentilețea lui nu încetau s-o surprindă. Ulm era înalt, blond și atletic, așa cum fusese și Jacob în tinerețe. Avea ochi albaștri și trăsături care-i nedumereau pe străini, fiindcă nu arăta a evreu. Desigur, toți le cunoșteau obârșia, dar asta nu însemna că nu erau acceptați chiar și în mediile cele mai aristocrate din Köln. Tatăl lor era prieten din copilărie cu membri ai familiilor Hohenlohe sau Thurn und Thaxis. Wittgensteinii erau atât de respectați și de vestiți, încât li se deschideau toate ușile. Însă Jacob le spusese copiilor săi că, atunci când avea să vină vremea să se căsătorească, soții lor trebuiau să fie evrei. Nu încăpea discuție și niciunul dintre ei nu se gândea să nu fie de acord. Societatea îi accepta ca atare, iar la momentul potrivit aveau să aleagă o persoană din lumea lor.

Dacă i-ar fi privit cineva pe Ulm și pe Beata în timp ce se plimbau pe malul lacului, nici n-ar fi crezut că erau rude. Frații și sora ei semănau foarte mult cu tatăl lor, fiind înalți, blonzi, cu ochi albaștri și trăsături fine. Beata, în schimb, semăna cu mama ei: era brunetă, micuță, fragilă și delicată, cu părul de abanos și pielea de porțelan. Avea o trăsătură în comun cu ceilalți, anume ochii albaștri enormi, însă, cu excepția acelei diferențe minore, era imaginea în oglindă a mamei ei, ceea ce îi făcea mare plăcere, în secret, lui Jacob. Încă era foarte îndrăgostit de soția lui, după aproape douăzeci și nouă de ani, astfel că atunci când vedea zâmbetul Beatei își amintea de soția sa, care la începutul căsătoriei lor avea aceeași vârstă și era mișcat pe dată. Așadar, avea o mare slăbiciune pentru Beata, iar Brigitte se plângea de multe ori că aceasta era preferata lui. O lăsa să facă orice voia. Însă dorințele Beatei erau inofensive. Planurile lui Brigitte erau mult mai îndrăznețe decât cele ale surorii ei mai mari. Beata prefera să rămână acasă și să citească. Singura dată când tatăl ei se supărase cu adevărat pe ea fusese atunci când o găsise citind Biblia în versiunea regelui Iacob.

— Ce e asta? o întrebase cu o mină aspră. Beata avea șaisprezece ani pe vremea aceea și era fascinată de carte, înainte citise destul de mult din Vechiul Testament.

— E interesant, tată. Poveștile sunt minunate și multe lucruri sunt exact la fel cu acelea în care credem noi.

Beata prefera Noul Testament celui Vechi. Tatăl ei găsise că așa ceva era inadmisibil și îi luase cartea.

Nu voia ca fiica lui să citească o Biblie creștină și i se plânsese soției sale în legătură cu acest lucru, sugerându-i Monikăi să-i supravegheze cu atenție lecturile. De fapt, Beata parcurgea cu nesaț orice volum îi cădea în mână, inclusiv Aristotel și Platon. Era o cititoare avidă și îi plăceau foarte mult filosofii greci. Chiar și tatăl ei se vedea nevoit să recunoască faptul că, dacă ar fi fost bărbat, ar fi fost un savant în toată puterea cuvântului. Ceea ce își dorea pentru ea acum, așa cum dorea și pentru Ulm și, destul de curând și pentru ceilalți doi, era să se căsătorească. Începea să-i fie teamă că avea să se deprindă cu celibatul dacă mai aștepta mult. Jacob avea câteva idei pe care voia să le analizeze cu mai multă atenție în timpul iernii, dar războiul îi afectase toate planurile. Majoritatea bărbaților în putere se înrolaseră, iar mulți tineri dintre cunoscuții lor fuseseră omorâți în ultimul an. Incertitudinea era foarte deranjantă.

Se gândea că Beata s-ar fi înțeles bine cu un bărbat mai în vârstă. Voia pentru Beata un partener de viață matur, care să-i poată aprecia intelectul și să-i împărtășească interesele. Nu se opunea acestei idei nici pentru Brigitte, căreia i-ar fi fost de folos un soț capabil să o țină sub control. Deși își iubea toți copiii, era foarte mândru de fiica lui mai mare. Se considera un bărbat înțelept și plin de compasiune. Era genul de om la care nimeni nu ezita niciodată să apeleze. Beata îl iubea și îl respecta foarte mult, așa cum își iubea și mama. Cu toate acestea, în secret, le spunea celorlalți că îi era mai ușor să discute cu mama ei, care era mai puțin rigidă. Tatăl era la fel de serios ca Beata și, de multe ori, dezaproba frivolitățile mezinei.

— Aș vrea să nu trebuiască să te întorci pe front, murmură Beata cu tristețe, în timp ce își continuau plimbarea. Ceilalți se întorseseră, iar acum ea și Ulm erau cu mult în fața lor.

— Nici mie nu-mi place, dar cred că totul se va termina în curând, spuse el zâmbind. Nu credea cu adevărat acest lucru, însă așa se cuvenea să-i răspundă unei femei. Ar trebui să pot veni iar acasă, de Crăciun.

Beata dădu din cap gânditoare, părându-i-se că până atunci mai era o eternitate. Nu putea îndura gândul că i se putea întâmpla ceva. Îl adora mai mult decât îi spusese vreodată. Îl iubea și pe Horst, dar acesta îi părea mai degrabă un frățior ignorant, nu un frate mai mare. Îi plăcea să o necăjească și mereu o făcea să râdă. Legătura ei cu Ulm era diferită. Vorbiră în continuare pe tot drumul către hotel, iar în seara aceea luară cina împreună pentru ultima dată înainte ca băieții să se întoarcă în Germania. Ca de obicei, Horst îi amuză pe toți, imitând persoanele cu care se întâlniseră și povestindu-le istorii scandaloase despre prietenii lor.

Bărbații plecară a doua zi, iar femeile rămaseră pentru ultimele trei săptămâni ale vacanței la Geneva. Jacob voia ca ele să rămână cât mai mult în Elveția, deși Brigitte începea să se plictisească. Beata și mama ei, în schimb, erau foarte fericite acolo.

Într-o după-amiază, Brigitte și Monika se duseră la cumpărături, iar Beata spuse că avea să rămână la hotel, fiindcă o durea capul. Nu era adevărat, dar i se părea obositor să colinde magazinele împreună cu ele. Brigitte proba mereu toate hainele care-i cădeau în mână, își comanda rochii, pălării și pantofi. Impresionată de bunul ei gust și de simțul ei accentuat al modei, mama o încuraja întotdeauna. Apoi, după ce treceau pe la toți croitorii, pe la toate modistele și pe la toate magazinele care făceau mănuși nemaipomenite, dădeau o tură pe la bijutieri. Beata știa că nu aveau să se întoarcă până la cină și se bucura să poată sta singură la soare, citind.

După prânz, coborî pe malul lacului și porni în plimbarea obișnuită. Era puțin mai frig decât în ziua precedentă și purta o rochie albă de mătase, o pălărie care să o apere de soare și, pe umeri, un șal bleu de culoarea ochilor ei. Vorbea încet, de una singură. Cea mai mare parte a oaspeților hotelului luau prânzul sau erau plecați în oraș, așa că avea cărarea disponibilă numai pentru ea. Se plimba cu fruntea plecată, gândindu-se la frații ei. Din senin, auzi un zgomot în spate; când ridică privirea, fu uimită să vadă un tânăr înalt care trecu rapid pe lângă ea, zâmbindu-i. Se îndrepta în aceeași direcție, iar ea fu atât de surprinsă de apariția lui încât făcu repede un pas într-o parte, se împiedică și își suci glezna.

O duru pentru o clipă, însă nu i se păru nimic grav. El îi întinse repede mâna și o prinse înainte să cadă.

— Îmi pare rău, nu am vrut să vă sperii și cu atât mai puțin să vă dobor.

Părea îngrijorat și lăsa impresia că regreta sincer incidentul, iar Beata observă că era nemaipomenit de chipeș. Înalt, blond, cu ochii de aceeași culoare ca ai ei, cu brațe lungi, puternice și umeri atletici. În timp ce vorbea cu ea nu îi dădu drumul la braț. Tânăra femeie își dădu seama că pălăria i se deplasase puțin. O îndreptă, privindu-l pe furiș. Părea puțin mai în vârstă ca fratele ei mai mare. Purta pantaloni albi și un sacou bleumarin, o cravată în aceeași culoare și o pălărie de pai foarte frumoasă, care îi dădea un aspect oarecum ușuratic.

— Mulțumesc, sunt bine. Eu am fost de vină. Nu v-am auzit la timp ca să mă dau la o parte.

— Sau ca să mă vedeți, până ce v-am doborât. Mi-e teamă că nu m-am comportat deloc așa cum trebuie. Sunteți bine? Ați pățit ceva la gleznă? Bărbatul părea simpatic și amabil.

— N-am nimic. M-ați prins înainte să mă rănesc. Îi vorbise în franceză, iar ea îi răspunsese în aceeași limbă. Învățase franceza la școală și se perfecționase permanent. Tatăl ei insistase ca ele să învețe și engleza, dar era de părere că trebuia să vorbească și italiana și spaniola. Beata le studiase pe ambele, dar nu excela la niciuna. Engleza ei era acceptabilă, însă franceza o vorbea fluent.

— Ați vrea să stați jos o clipă?

Bărbatul arătă spre o bancă din apropiere, de unde se putea admira lacul. O strângea de braț ca și cum îi era teamă că ea ar fi putut cădea dacă i-ar fi dat drumul, ceea ce o făcu să zâmbească.

— Sunt bine, nu vă faceți griji.

Însă perspectiva de a sta lângă el pentru o clipă i se păru atrăgătoare. Nu obișnuia să facă asta, de fapt nu mai făcuse asta niciodată, dar era atât de agreabil și de politicos și părea să regrete atât de mult accidentul pe care-l provocase, încât îi păru rău pentru el. În plus, nu era nimic rău în a purta o scurtă conversație înainte de a-și continua plimbarea. Nu avea de ce să se grăbească înapoi la hotel, fiindcă știa că mama și sora ei nu aveau să se întoarcă pentru câteva ore bune. Îl lăsă să o conducă la bancă, iar el se așeză lângă ea, menținând o distanță respectabilă.

— Chiar sunteți în regulă? Privi spre glezna ei pe sub tivul fustei și observă cu ușurare că nu era umflată.

— Jur, răspunse ea zâmbind.

— Voiam doar să trec pe lângă dumneavoastră, fără să vă deranjez. Ar fi trebuit să spun ceva sau să vă previn. Eram foarte departe, mă gândeam la războiul ăsta nenorocit.

Părea îngrijorat spunând aceste cuvinte. Incapabilă să-și dezlipească privirea de pe chipul lui, Beata se gândi că nu mai cunoscuse niciodată pe cineva care să semene cu el. Părea un prinț dintr-un basm și era deosebit de prietenos. Nu părea să aibă aere sau pretenții. Semăna cu un prieten de-al lui Ulm, deși arăta mult mai bine.

— Deci nu sunteți elvețian? întrebă ea cu interes.

— Sunt francez, rosti el cu simplitate, iar Beata se încruntă, fără să spună nimic. E foarte rău? Bunicul meu, tatăl mamei, e elvețian. De asta mă aflu aici. A murit acum două săptămâni și a trebuit să-i ajut pe părinții mei și pe fratele meu să rezolve toate problemele cu moștenirea. Am primit o permisie.

Era deschis și direct, fără a fi lăudăros sau exagerat de familiar. Dar manierele lui desăvârșite sugerau o origine aristocratică.

— Nu, nu e rău deloc, răspunse ea fără să stea pe gânduri. Eu sunt nemțoaică. Se aștepta oarecum ca el să sară de pe bancă și să-i spună că îi ura pe nemți. Erau dușmani în război și nu avea idee cum ar fi putut să reacționeze la mărturisirea ei.

— Vă așteptați să vă învinovățesc pentru război? o întrebă el blând, zâmbindu-i.

Era o tânără deosebit de drăguță. I se părea cu adevărat frumoasă și, vorbind cu ea, fusese impresionat de timiditatea ei. Brusc, se bucură că fusese aproape gata să o doboare. Dumneavoastră ați făcut asta? Acest război nenorocit e vina dumneavoastră, mademoiselle? Ar trebui să fiu supărat pe dumneavoastră? o tachină el, smulgându-i un hohot de râs.

— Sper că nu. Sunteți în armată? se interesă ea. Spusese că era în permisie.

— Cavalerist, am studiat la academia de echitație de la Saumur. Beata știa că toți aristocrații se pregăteau să devină ofițeri de cavalerie în acea unitate prestigioasă.

— Trebuie să fie foarte interesant. Caii erau animalele ei favorite și călărise mult când era mică. Îi plăcea să iasă la plimbare cu frații ei, mai ales cu Ulm. Horst se agita mereu și își agita și caii, ceea ce îl speria pe al ei. Și frații mei sunt militari, i se confesă ea.

O privi meditativ pentru o clipă îndelungată, pierdut în ochii ei albaștri, mai închiși la culoare decât ai lui. Nu mai văzuse niciodată un păr atât de întunecat în contrast cu o piele atât de albă. Părea o pictură, așa cum stătea așezată pe bancă.

— Nu ar fi frumos ca diferendele dintre națiuni să se rezolve atât de simplu, doi oameni care stau pe o bancă într-o după-amiază de vară, contemplând un lac? Am putea discuta despre toate problemele și am ajunge la un acord. Așa n-ar mai fi nevoie ca tinerii să moară pe câmpul de luptă.

Vorbele lui o făcură să se încrunte din nou. Îi amintiseră cât de vulnerabili erau frații ei.

— Ar fi foarte bine. Fratele meu mai mare crede că se va termina în curând.

— Aș vrea să pot fi de acord, spuse el politicos. Mi-e teamă că o dată ce le dai oamenilor arme, perspectiva păcii se îndepărtează dramatic. Ar putea să mai dureze câțiva ani.

— Sper să nu aveți dreptate, șopti ea.

— Și eu sper la fel, răspunse necunoscutul, părând din nou jenat. Am fost incredibil de nepoliticos. Mă numesc Antoine de Vallerand. Se ridică, se înclină ușor și apoi se așeză din nou, în timp ce ea zâmbea.

— Eu sunt Beata Wittgenstein, răspunse ea, pronunțând W-ul ca un V.

— Cum se face că vorbiți franceza așa de bine? întrebă el. E o franceză fără cusur, fără niciun fel de accent. În realitate, vorbiți ca o pariziancă. Nu ar fi ghicit niciodată că era nemțoaică. Pe deasupra, nici după ce îi auzi numele nu-i trecu prin cap că era evreică. Spre deosebire de majoritatea celor din jurul său, pentru el nu contau aceste lucruri. O vedea doar ca pe o tânără frumoasă și inteligentă.

— Am învățat-o la școală, îl informă ea surâzând.

— Nu cred; sau, dacă așa e, sunteți mult mai deșteaptă ca mine. Am învățat engleza la școală, însă nu pot vorbi o boabă. Iar germana mea e sub orice critică. Nu am talentul dumneavoastră. Majoritatea francezilor nu-l au. Vorbim franceză și cam atât. Presupunem că toată lumea va învăța franceză ca să poată conversa cu noi; din fericire, dumneavoastră ați făcut-o. Vorbiți și engleza?

Deși nu se cunoșteau și își putea da seama că era timidă, părea deosebit de inteligentă și de dezinvoltă.

Ea însăși era surprinsă de cât de bine se simțea. Chiar dacă era un străin, îi crea impresia de siguranță.

— Vorbesc engleza, recunoscu ea, dar nu la fel de bine ca franceza.

— Sunteți încă elevă? I se părea foarte tânără. El avea treizeci și doi de ani, era cu doisprezece ani mai mare decât ea.

— Acum nu, am terminat, răspunse ea cu sfială. Dar citesc foarte mult. Mi-ar fi plăcut să merg la facultate, dar tata nu mi-a permis acest lucru.

— De ce? Peste o clipă își dădu singur răspunsul, zâmbind: Crede că ar trebui să vă căsătoriți și să aveți copii. Nu aveți de ce să faceți o facultate. Am dreptate?

— Absolut.

— Și nu doriți să vă căsătoriți?

Îi amintea tot mai mult de Ulm. Avea senzația că ea și Antoine erau prieteni vechi, iar el părea să se simtă la fel de în largul lui. Era dornică să fie complet sinceră cu el, lucru foarte rar pentru ea. De obicei era foarte timidă cu bărbații.

— Nu vreau să mă mărit dacă nu mă îndrăgostesc, răspunse ea cu simplitate, iar el o aprobă.

— Mi se pare logic. Părinții dumneavoastră sunt de acord?

— Nu sunt sigură. Căsătoria lor a fost aranjată și n-au avut a se plânge. Vor ca și frații mei să se însoare.

— Câți ani au frații dumneavoastră?

— Douăzeci și trei și douăzeci și șapte. Unul dintre ei este destul de serios, dar celălalt vrea doar să se distreze și e mai nebunatic. Îi zâmbi precaută lui Antoine.

— La fel suntem eu și fratele meu.

— Câți ani are?

— Este cu cinci ani mai tânăr. Are douăzeci și șapte de ani, ca fratele dumneavoastră mai mare, iar eu sunt tare bătrân, am deja treizeci și doi. Dar nu mai am nicio speranță.

Într-adevăr, până în acel moment, își pierduse aproape de tot speranța.

— Care din ei sunteți?

— Poftim? Păru să nu o înțeleagă pentru o clipă. A, da, el e nebunaticul. Eu sunt cel plictisitor. Apoi își ceru scuze: îmi pare rău, n-am vrut să sugerez că fratele dumneavoastră mai mare este plictisitor. Îmi închipui că e doar serios. Eu am fost mereu cel responsabil, spre deosebire de fratele meu, prea ocupat să se distreze ca să se poată gândi la responsabilități. Poate că are dreptate. Eu sunt mult mai liniștit.

— Și nu sunteți căsătorit? întrebă ea cu interes. Situația era cel puțin bizară. Își adresau întrebări pe care nu ar fi îndrăznit niciodată să le rostească într-o sală de bal, într-un salon sau la o petrecere. Dar acolo, așezați pe bancă, privind spre lac, i se părea perfect normal să-l întrebe orice își dorea. Bărbatul acela îi stârnea curiozitatea. Simțea că putea avea încredere în el, deși era foarte chipeș. De obicei, în astfel de situații, bărbații mințeau, însă ei nu i se părea că acesta era și cazul lui Antoine. Credea tot ce-i spusese și avea impresia că se aflau pe aceeași lungime de undă.

— Nu, nu sunt căsătorit, spuse el amuzat. M-am gândit o dată sau de două ori la asta, dar niciodată nu am avut senzația că trebuie să o fac, deși familia m-a presat foarte mult. Sunt fiul cel mai mare. N-am vrut să fac o greșeală și să mă însor cu femeia nepotrivită. Am preferat să rămân singur, așa că sunt singur.

— Sunt de acord, zise ea cu fermitate. Uneori i se părea aproape copilăroasă, dar alteori se vedea că are idei foarte hotărâte, precum cele despre căsătorie și mersul la facultate.

— Ce ați fi vrut să studiați dacă ați fi avut posibilitatea? Vru el să știe.

— Filosofia, replică ea după o clipă de reflecție. Vechii greci, cred. Poate religie sau filosofia religiei. Am citit o dată Biblia din scoarță-n scoarță.

Antoine era impresionat. Avea în față o tânără inteligentă, foarte frumoasă și capabilă de a întreține o conversație extrem de plăcută.

— Și ce părere va făcut? Nu pot spune că am citit-o, doar pe ici, pe colo, mai ales la nunți și la înmormântări. Cea mai mare parte a timpului mi-o petrec în compania cailor sau ajutându-l pe tata să administreze proprietatea noastră. Întotdeauna am fost îndrăgostit de pământ. Îi era greu să-i explice cât de mult însemnau pentru el pământurile și calul său. Le avea în sânge.

— Cred că mulți bărbați sunt în situația asta. Unde este proprietatea familiei dumneavoastră? Îi plăcea să stea la taclale cu el și nu voia să încheie discuția.

— În Dordogne, ținutul cailor. Lângă Perigord, aproape de Bordeaux, dacă asta vă spune ceva. Ochii i se luminară vorbind despre pământurile dragi, iar ea putu înțelege ce însemnau pentru el.

— N-am fost niciodată acolo, dar cred că sunt niște locuri minunate, dacă le iubiți atât de mult.

— Cu siguranță. Unde locuiți în Germania?

— La Köln.

— Am fost acolo. Îmi place foarte mult și Bavaria. Iar Berlinul e pur și simplu o încântare.

— La Berlin ar vrea să se mute fratele meu, Horst. Sigur, nu va putea face asta. După război trebuie să lucreze pentru tata, nu are de ales. Bunicul meu și tatăl meu și frații lui și fratele meu Ulm lucrează cu toții la banca familiei. Nu mi se pare foarte distractiv, dar se pare că tuturor le place. Cred că ar fi interesant, spuse ea, iar el îi zâmbi. Avea foarte multe idei inteligente și privea cu o enormă curiozitate lumea dimprejur. Antoine nu se îndoia că dacă ar fi mers la facultate sau ar fi putut lucra la bancă s-ar fi descurcat excelent. Încă era impresionat de faptul că citise Biblia când era mică.

— Ce vă place să faceți?

— Îmi place foarte mult să citesc și să învăț lucruri noi. Mi-ar plăcea să devin scriitoare, dar, desigur, nu pot face nici asta.

Niciun bărbat nu ar fi fost de acord să se dedice unei asemenea activități, în loc să aibă grijă de el și de copii.

— Poate că veți reuși într-o zi, până la urmă totul depinde de persoana cu care vă căsătoriți, în cazul în care o faceți. Aveți și surori sau numai frați?

— Am o soră mai mică, Brigitte, în vârstă de șaptesprezece ani. Îi place foarte mult să meargă la petreceri, să danseze și să se îmbrace frumos și de-abia așteaptă să se mărite. Îmi spune întotdeauna că sunt foarte plicticoasă, mărturisi Beata surâzând, ceea ce-i dădu tânărului imboldul de a o lua în brațe, chiar dacă nu fuseseră prezentați așa cum se cuvine. Brusc, incidentul care le permisese să se cunoască se profila ca un noroc extraordinar, iar Antoine avea sentimentul că și Beata gândea la fel.

— Fratele meu crede același lucru despre mine, însă trebuie să vă spun că nu vă găsesc deloc plictisitoare, îmi place foarte mult să vorbesc cu dumneavoastră.

— Și mie îmi place să vorbesc cu dumneavoastră, spuse Beata timidă, întrebându-se dacă nu cumva era cazul să se întoarcă. Deja stăteau împreună pe bancă de ceva vreme. Poate de mai multă vreme decât ar fi trebuit. Tăcură o clipă îndelungată, admirând lacul, apoi el se întoarse din nou spre ea.

— Ați dori să vă însoțesc până la hotel? Probabil familia e îngrijorată.

— Mai devreme, mama și sora mea au plecat la cumpărături. Nu cred că se vor întoarce până la cină, dar poate că ar trebui să mă îndrept spre hotel, spuse ea responsabilă, deși nu voia să plece.

Amândoi se ridicară fără chef, iar el o întrebă cum își mai simțea glezna. Se bucură să audă că nu o durea deloc și îi oferi brațul, în timp ce mergeau agale. Plimbarea le îngădui să afle și alte lucruri unul despre celălalt. Amândoi urau petrecerile în general, însă le plăcea mult să danseze. Spre încântarea lui Antoine, fetei îi plăceau caii și echitația. Amândurora le plăceau vapoarele și aveau o pasiune pentru mare. Beata se lăudă că nu suferise niciodată de rău de mare, lucru greu de crezut pentru interlocutorul ei. Recunoscu, în schimb, că îi era foarte teamă de câini, deoarece fusese mușcată când era mică. Amândoi se declarară îndrăgostiți de Italia, deși el spuse că îi plăcea foarte mult și Germania, însă, deocamdată, n-o putea recunoaște în mod deschis. Războiul și faptul că țările lor erau dușmane la momentul acela nu aveau nicio importanță. Antoine păru cu adevărat dezamăgit când ajunseră înapoi la hotel. Nu voia să o părăsească, deși trebuia să cineze cu familia lui. Ar fi vrut să petreacă mai mult timp cu ea, iar atunci când se găsiră în fața hotelului, privindu-se în ochi, își dori ca acea clipă să nu se termine niciodată.

— Ați dori să luați ceaiul? sugeră el, iar ochii ei se luminară.

— Mi-ar face o plăcere deosebită, mulțumesc.

O conduse pe terasa unde se servea ceaiul. Era plin de femei elegante și de cupluri opulente care mâncau aperitive și vorbeau încet în franceză, germană, italiană sau engleză.

Își băură ceaiul în tihnă. La final, incapabil să mai prelungească momentul, o conduse până în hol și o privi cu atenție. I se părea micuță și fragilă, dar, de fapt, după orele de conversație, știa că avea o personalitate puternică și că era în stare să-și apere ideile. Avea opinii puternice în multe privințe și, până în prezent, era de acord cu cele mai multe dintre ele. Iar cele cu care nu era de acord îl amuzau. Nu găsea nimic plictisitor la ea, din contră: i se părea foarte deosebită și extrem de frumoasă. Nu știa decât că trebuia să o revadă.

— Credeți că mama dumneavoastră v-ar permite să luați prânzul cu mine mâine?

O privi cu speranță, dorind să-i atingă mâna, dar neîndrăznind. Și mai mult, ar fi vrut să-i atingă chipul. Avea o piele foarte fină.

— Nu sunt sigură, spuse Beata cu sinceritate.

Avea să-i fie greu să explice cum se întâlniseră, precum și faptul că petrecuseră atât de mult timp împreună, discutând, fără un însoțitor. Dar nu se întâmplase nimic nepotrivit, iar el era extrem de politicos și de binecrescut. N-ar fi avut ce obiecții să ridice, cu excepția naționalității lui, care, desigur, reprezenta un impediment. Pe de altă parte, se aflau în Elveția, nu era ca și cum l-ar fi întâlnit acasă, iar dușmănia dintre țările lor nu însemna că el era un om rău. Totuși, Beata nu era sigură că mama ei avea să vadă lucrurile în acest mod, ținând seama că frații ei luptau împotriva francezilor și puteau fi omorâți de către aceștia în orice clipă. Părinții ei erau patrioți înverșunați și aveau o concepție destul de închistată asupra lumii, după cum știa foarte bine. De asemenea, era conștientă că dacă el i-ar fi cerut mâna, familia ei l-ar fi considerat nepotrivit deoarece nu era evreu. I se părea însă prematur să se îngrijoreze în legătură cu asta.

— Poate că mama și sora dumneavoastră vor dori să ni se alăture la prânz? sugeră el cu speranță. Nu avea de gând să renunțe. Războiul i se părea un obstacol mic în acel moment, căci Beata era prea minunată ca să o piardă.

— Le voi întreba. Nu avea să se limiteze la transmiterea invitației, era hotărâtă să lupte ca o tigroaică pentru a-l revedea și trebuia să-și mobilizeze toate forțele în acest scop. Știa că, din punctul de vedere al mamei ei, Antoine avea două bile negre: naționalitatea și confesiunea.

— Să discut cu mama dumneavoastră personal? întrebă el preocupat.

— Nu, mă descurc eu, spuse Beata, dând din cap. Subit, se simțiră aliați într-o conspirație nerostită, o extensie a prieteniei lor abia înfiripate. Departe de a spera la mai mult, tânăra femeie se agăța de gândul că puteau menține o relație de amiciție.

— Pot să vă sun diseară?

Beata îi dădu numărul camerei de hotel pe care o împărțea cu Brigitte.

— În seara aceasta luăm cina la hotel.

— Și noi, răspunse el surprins. Poate că ne vom vedea și mă voi putea prezenta mamei și surorii dumneavoastră. Apoi păru preocupat. Cum vom spune că ne-am întâlnit?

Întâlnirea lor se produsese accidental, însă nu într-un mod extrem de politicos, iar conversația lor îndelungată fusese cel puțin nepotrivită. Beata râse:

— Voi spune doar că m-ați doborât, după care m-ați ajutat să mă ridic.

— Sunt sigur că va fi impresionată. Veți povesti că v-am împins în noroi, sau doar că v-am aruncat în lac ca să vă curățați după căzătură? Beata râse ca un copil la sugestiile lui, iar Antoine se simți mai fericit ca oricând. Sunteți chiar rea, continuă el. Ați putea măcar să-i spuneți că v-am prins de mână ca să nu cădeți, deși era gata să vă dobor din cauza grabei. Și ați putea avea decența să-i comunicați mamei dumneavoastră că m-am prezentat așa cum se cuvine.

— Poate o voi face. Pentru o clipă, Beata păru cu adevărat îngrijorată. În cele din urmă, stingherită, îi făcu propunerea la care se tot gândise: V-ar deranja foarte tare dacă i-am spune că sunteți elvețian?

După o scurtă ezitare, Antoine dădu din cap aprobator. Înțelegea că naționalitatea lui reprezenta o problemă pentru ea sau că mama ei ar fi putut manifesta obiecții. O problemă mult mai mare avea să fie faptul că el era nobil francez, nu evreu, însă Beata nu i-ar fi spus niciodată așa ceva. Ea se bucura la ideea că, din moment ce erau doar prieteni, pe mama ei nu avea să o irite atât de tare. Ce era rău în a te împrieteni cu un creștin? Câțiva dintre prietenii părinților ei erau creștini. Intenționa să folosească acest argument dacă mama ei obiecta la ideea prânzului.

— De fapt, sunt elvețian pe sfert. Trebuie să-mi amintesc să nu cumva să număr în fața mamei dumneavoastră, ca să nu spun soixante-dix în loc de septante. M-aș da de gol. Dar nu mă deranjează dacă vă e mai simplu să mă prezentați drept elvețian. E rușine că asta a ajuns să fie o problemă în zilele noastre. Adevărul era că nici familiei lui nu avea să-i pice bine vestea că se împrietenise cu o nemțoaică și că, mai rău, era complet înnebunit după ea. Între germani și francezi nu putea fi vorba de prietenie, însă Antoine nu înțelegea de ce el și Beata trebuiau să plătească acest preț. Nu vă faceți griji, ne vom descurca, îi spuse cu blândețe atunci când ea îl privi cu imenșii ei ochi albaștri. Va fi totul în regulă, Beata. Promit. Într-un fel sau altul, ne vom vedea mâine. Nu avea de gând să lase nimic să intervină între ei, iar ea se simți protejată. Erau aproape străini și totuși Beata avea o încredere neclintită în el. În după-amiaza aceea se întâmplase ceva minunat și deosebit între ei. Vă voi suna în seara aceasta, îi făgădui solemn când ea intră în lift și se întoarse să-i mai surâdă o dată în timp ce liftierul închidea ușile.

Rămase pe loc, melancolic, iar ea urcă, știind că într-o singură după-amiază întreaga ei viață se schimbase. Antoine zâmbea în sinea lui când părăsi hotelul.