De ce este Romania altfel

Prolog: Să fie un blestem?

ȚĂRILE ȘI NAȚIUNILE sunt diferite. Asemănătoare și diferite. România intră și ea, firește, în acest joc al asemănărilor și deosebirilor. Nu cumva este totuși și mai diferită? Cu alte cuvinte, nu se situează oare mai „excentric“, sub tot felul de aspecte, în raport cu ceea ce ar fi o medie sau o relativă normalitate europeană?

Modul extravagant în care s-a derulat psihodrama politică din vara anului 2012 a lăsat impresia că țara e defectă. Desigur, cei care privesc din afară sunt mai impresionați decât românii, obișnuiți cât de cât cu ei înșiși, dar până și printre români exasperarea crește. Ceva nu merge în România, și nu doar sus, în clasa politică, și nu doar de ieri, de alaltăieri. Să fie un blestem?

Nu, e doar o istorie. Dar poate că înseamnă același lucru.

Întârzierea

TOTUL ÎNCEPE CU O ÎNTÂRZIERE impresionantă. Statele românești – Țara Românească și Moldova – se încheagă abia spre mijlocul secolului al XIV-lea, ultimele, și de departe, de pe cuprinsul Europei. Întârziere politică și instituțională împletită cu o întârziere culturală de aceeași amploare. Până târziu, în secolul al XIV-lea, teritoriul viitoarelor țări române nu produce nici un fel de text, nici un document, toate informațiile care îl privesc – puține – provenind strict din afară: uluitoare absență, exploatată la un moment dat ca argument în favoarea teoriei imigraționiste, potrivit căreia românii ar fi venit cândva de altundeva, exact când și exact de unde aproape că nici nu mai contează. Chiar dacă lucrurile nu stau așa, rămâne întrebarea ce au făcut totuși până spre anul 1300. Evul Mediu începe în spațiul românesc atunci când în Occident se apropie de sfârșit. A fost, din pornire, un handicap. La 1300, țaratul bulgăresc avea o istorie de câteva secole și se afirmase în unele perioade ca o „mare putere“ regională, cu ambiții imperiale (de unde și titulatura de țar a cârmuitorilor săi). Și Serbia avea o istorie. Ungaria, să nu mai vorbim: coroana Sfântului Ștefan, cu alte cuvinte Ungaria Mare, exista deja la anul 1000. Polonia, de asemenea, se afirmase ca o putere însemnată. Cehia se număra printre țările componente ale Imperiului German, iar atunci când principatele române abia apăreau pe harta Europei, regele ei Carol I devenea împărat al Sfântului Imperiu (sub numele de Carol IV), și fonda la Praga o universitate (cu o jumătate de mileniu înaintea universităților românești). Venite târziu, principatele române sunt și rămân țări mici, inevitabil dependente de puterile mai mari (domnitorii români puteau să-i bată din când în când pe regii Ungariei sau ai Poloniei, rămâneau însă vasalii acestora, nedepășind condiția de „principi“, și n-ar fi visat nici un moment să-și spună regi). Populație rară, structură socio-economică puțin evoluată, cu o pondere a populației rurale printre cele mai ridicate din Europa (și așa a rămas până astăzi). Întârzierile se depășesc uneori. Dar, în genere, ierarhiile nu se răstoarnă atât de ușor. Când ești la urmă, ai „șanse“ mari să rămâi tot acolo.

Situarea la margine a teritoriului care alcătuiește astăzi România este o trăsătură care explică multe, și poate fi urmărită secole de-a rândul. Pentru grecii antici, ca și pentru romani, lumea civilizată se sfârșea, mergând spre nord, la Dunăre. Nu avem nici un fel de documente scrise din Dacia anterioară stăpânirii romane, după cum nu avem nici din Dacia părăsită de romani după ceva mai mult de un secol și jumătate. De altfel, pentru romani, Dunărea forma în Europa Centrală și Răsăriteană frontiera care separa Imperiul de lumea „barbară“. A.D. Xenopol nu ezita să afirme că anexarea teritoriului dacic ar fi fost o „greșeală“ a împăratului Traian. L-a contrazis, patriotic, C.C. Giurescu: poporul român nu putea fi consecința unei greșeli! Greșeală sau nu, atașarea Daciei (de fapt, doar a unei jumătăți din spațiul locuit de geți și de daci) nu a durat prea mult, iar actualul teritoriu românesc a rămas – cum îi era destinul – tot „afară“. La o margine a Imperiului bizantin, succesor al Imperiului roman. Iar atunci când Occidentul se așază în avangarda mersului istoriei, țările române – se putea altfel? – se află tot la margine. Dar tot la margine sunt, privind dinspre extremitatea cealaltă a continentului, și în raport cu marile ansambluri geopolitice est-europene: Imperiul otoman și, mai târziu, Imperiul rus. Este, într-un fel, o zonă „vagă“ a Europei, având, indiferent de unde am privi, o condiție de frontieră. Aici se întâlnesc la un moment dat cele trei mari imperii: Imperiul otoman, Imperiul habsburgic, Imperiul rus. Între ele, principatele române: diminuate, devastate, ocupate periodic, rămân în ființă, singurele țări mici care supraviețuiesc în această parte a Europei.

Condiția aceasta de frontieră a avut o dublă consecință, cu totul contradictorie. O accentuată închidere și o tot atât de accentuată deschidere. Relativa izolare a unui spațiu aflat în afara regiunilor bine conturate ale Europei, departe de centrele de „iradiere“ politică, economică și culturală, dar și „penetrabilitatea“ unui teritoriu aflat în drumul tuturor („în calea răutăților“, cum spunea cronicarul) și prea puțin structurat. Rezultatul a fost, pe de o parte, o civilizație – îndeosebi rurală – conservatoare și persistentă, dar și receptivitatea, cel puțin a unei elite, în fața unei diversități de influențe externe. Acceptare și respingere, respingere și acceptare, într-un joc fără sfârșit. Dacă o asemenea combinație – cu semne perfect opuse – este greu de înțeles, cu atât mai rău; nu vom pretinde că România ar fi ușor de descifrat.

Partea de deschidere – de totală deschidere – se verifică și prin amestecul atât de caracteristic sintezei etnolingvistice românești, departe de mitologia curentă a originilor, axată pe criteriul purității (romane, dacice sau daco-romane). Rezultatul e până la urmă relativ omogen, dar elementele care s-au combinat pe parcursul istoriei pentru a-l crea pe „român“ sunt de o nespusă diversitate. „Geto-dacii“, denumire unificatoare construită artificial de istoricii moderni, erau departe de a constitui o masă omogenă; coloniștii romani au venit de pretutindeni (ex toto orbe romano, cum spune istoricul Eutropius); apoi, timp de o mie de ani, au trecut pe aici o mulțime de popoare, amestecându-se mai mult sau mai puțin cu populația autohtonă. E greu de spus cât „sânge roman“ au românii, dar că au mai mult sânge slav decât roman este de domeniul evidenței (de fapt, „sânge roman“ nu au practic deloc; în Dacia nu s-au instalat coloniști de la Roma, ci „provinciali“, romanizați în bună măsură, dar nu romani la origine. Până și Traian, împăratul cuceritor, era spaniol, primul „provincial“ ajuns în fruntea Imperiului). Așezarea străinilor printre români n-a încetat nici după întemeierea țărilor românești, fără a mai vorbi de Transilvania, care, integrată în regatul ungar, a ajuns să aibă o structură fundamental „trietnică“ (români, maghiari, germani).

Limba română ilustrează cât se poate de convingător proporțiile considerabile ale amestecului. Este, evident, o limbă romanică: totuși, cea mai puțin latină dintre limbile latine. Coloratura germanică a limbilor latine occidentale se limitează la nu prea multe cuvinte. În schimb, româna are o puternică încărcătură slavă: o mulțime de cuvinte, adesea esențiale (în ciuda faptului că, odată cu „relatinizarea“ declanșată în secolul al XIX-lea, nu puține au fost practic eliminate sau marginalizate). Pe locul următor se situează cuvintele de origine turcă, unele provenind probabil de la cumani (inclusiv atât de „românescul“ cioban), altele, ca rezultat lingvistic al multiplelor raporturi politice, economice și culturale întreținute cu Imperiul otoman; și fondul turcesc a fost drastic redus în urma modernizării din secolul al XIX-lea; cuprinde însă, de pildă în gastronomie, destule vorbe la care românii n-au avut cum să renunțe (inclusiv sarmaua, cea mai națională specialitate culinară). Se adaugă cuvinte grecești, ungurești (neam, pronunțat frecvent în spirit autohtonist, e din sursă maghiară) și de diverse alte origini. Mai târziu, „relatinizarea“ s-a făcut tot cu material stăin: au intrat în română un număr imens de noi cuvinte, marea majoritate preluate din franceză.

Elita românească, în toate epocile, a împrumutat masiv. Toate modelele politico-culturale sunt de import. Inițial, s-a preluat modelul slavo-bizantin: bizantin, prin filieră slavă. De fapt, sud-slavă, și, mai precis, bulgărească. Nu numai că românii, ortodocși, au scris timp de secole cu caractere chirilice, precum slavii ortodocși, dar au folosit inițial slava veche ca limbă de cultură: în biserică, în cancelaria domnească, în primele scrieri religioase sau istorice (și asta, până pe la 1600). În realitate, „slava veche“ este „mediobulgara“ (care nu prea e numită așa de autorii români fiindcă ar dovedi o stare inițială de dependență față de un vecin pe care, mai recent, românii se învățaseră să-l trateze cu condescendență). Într-un fel, nu e deloc exagerat să spunem că, prin modelul oferit, inclusiv prin limba folosită de elite, Bulgaria a jucat la începutul Evului Mediu un rol asemănător cu cel pe care îl va avea Franța, mai târziu, în secolul al XIX-lea, în procesul modernizării societății românești.

Modelul ulterior este cel turco-fanariot, desăvârșit în secolul al XVIII-lea. Românii (firește, elita) continuă să scrie cu caractere chirilice, acum însă în limba română, folosesc ca limbă de cultură limba greacă și se îmbracă în veșminte orientale, oarecum turcești. De fapt, și în mediul aristocratic, și în cel urban, grecii se tot înmulțesc și ajung să ocupe poziții-cheie în plan politic (începând cu domnitorii, numiți de Înalta Poartă, originari cei mai mulți din Fanar, cartierul grecesc al Istanbulului); cultural și economic, se petrece o adevărată simbioză româno-grecească. În secolul al XIX-lea, aristocrația și burghezia din principate aveau, în bună măsură, sânge amestecat, românesc și grecesc. Aproape un fenomen de „grecizare“! (După „bulgarizarea“ din faza inițială.)

SLĂBICIUNEA STATULUI a fost – și în bună măsură a rămas până astăzi – o trăsătură specifică a istoriei românești. Nu trebuie confundat un stat puternic cu un stat condus autoritar sau arbitrar (asemenea state sunt foarte adesea slabe, sub aparența de soliditate). Un stat puternic e un stat care reușește să prindă corpul social într-o rețea completă și eficientă de instituții și de reguli. Un stat care reușește să pună principiile de guvernare și interesul colectiv deasupra intereselor personale și de grup. Țările române au fost prea sărace, cu o structură socială prea sumară și „patriarhală“: boieri și țărani, prea instabile în interior și prea supuse în afară pentru a reuși cu adevărat să-și consolideze structurile de stat.

Modul cum se petrecea succesiunea la tron ilustrează mai bine ca orice funcționarea defectuoasă a mecanismului. Nici nu merită să-i amintim „regulile“, vagi și oricum prea puțin respectate. Până la urmă, în fruntea țărilor române ajungea cine putea. Cu prețul conflictelor interne și al intervențiilor din afară, solicitate adesea de competitori. Condiția eliminatorie ar fi fost ca domnitorul să fie totuși „os domnesc“, din familia Basarabilor, în Țara Românească, și a Mușatinilor, în Moldova. Dar cum intrau în discuție și fiii naturali, cu descendenții lor cu tot… Ioan Vodă „Armeanul“, zis cel Cumplit, zis și cel Viteaz, se socotea fiu natural al lui Ștefăniță, așadar, nepot al lui Ștefan cel Mare; sigur e doar că mama lui era armeancă. În Țara Românească, când un domnitor își spune Basarab, e mai probabil că nu e, și tocmai de aceea își spune: Neagoe Basarab, Matei Basarab… Cazul faimos e al lui Mihai Viteazul, fiu natural, și postum pe deasupra, al domnitorului Petrașcu cel Bun. Nicolae Iorga a protestat cu indignare atunci când P.P. Panaitescu a afirmat că nici vorbă nu poate fi de așa ceva. Într-adevăr, detașat de originea princiară, făuritorul primei uniri și marele simbol național al românilor rămânea fiul unei grecoaice (așadar, nici măcar român) și al unui tată necunoscut (eventual, un „gelep“, negustor străin, dacă am da crezare spuselor cronicarului Radu Popescu). C.C. Giurescu avea să tranșeze disputa, asigurând că Mihai „e în primul rând fiul faptelor sale“ (!). Desăvârșita neorânduială a urcărilor în scaun explică și desele schimbări de domnie. Unii îi alungau pe ceilalți. Încă un record românesc: cele două principate prezintă, și de departe, cea mai mare instabilitate politică dintre toate țările Europei. Au profitat turcii, ajungând să arbitreze între pretendenți (după principiul „cine dă mai mult“) și în cele din urmă (odată cu epoca fanariotă, 1711–1821) numindu-i direct pe domnitori, întocmai unor funcționari otomani.

Instabilitatea generează arbitrar; e responsabilă nu mai puțin și de absența unor proiecte de anvergură. Statul lua mult – printr-o fiscalitate ridicată –, dar oferea puțin. Voievozii – cei care prindeau o domnie ceva mai lungă – înălțau biserici, dar nu mult mai mult decât atât. Bisericile sunt de altfel singurele construcții medievale cât de cât conservate (de fapt, cele mai multe dintre ele refăcute radical). Până și „palatele“ princiare erau modeste și faptul că nici unul n-a mai rămas în picioare arată atât precaritatea construcțiilor, cât și flagranta lipsă de continuitate.

Generatoare de modernitate, orașele românești se dezvoltă încet. Nivelul de urbanizare se situează în țările române mult sub media Europei Occidentale și e destul de modest chiar în contextul jumătății răsăritene a continentului. Compoziția etnică a orașelor reflectă o altă particularitate, marca lor „neromânească“ fiind foarte pronunțată. În Transilvania, parte a regatului ungar, germanii și maghiarii sunt net majoritari în mediul urban; dar și în Țara Românească și Moldova, etnicii „neromâni“ sunt numeroși: germani, unguri, armeni, greci, evrei… cu o pondere care diferă de la un grup etnic la altul, de la o regiune la alta sau de la o perioadă la alta, dar în ansamblu rămâne tot timpul ridicată; le revine, în orice caz, în bună măsură, exercitarea ocupațiilor specific urbane: meșteșuguri și comerț.

Spre Occident.

Contribuția străinilor

AJUNGEM ÎN SECOLUL AL XIX-LEA, epoca modernizării României. Există în istoriografia românească tentația exagerării împrumuturilor occidentale anterioare. Sunt reale, dar strict punctuale. Nu modifică sistemul, nu modifică structural societatea românească. Procesul acesta se petrece abia în secolul al XIX-lea, perioada cea mai intensă fiind cuprinsă între 1830 și 1860. Modernizarea este echivalentă cu occidentalizarea. Civilizația actuală a lumii, bună-rea, tehnologică, științifică, raționalistă, liberală, democratică… și așa mai departe (inclusiv colonialismul, fascismul sau comunismul), își are aproape în totalitate obârșia în Occident. Ce a fost înainte contează mai puțin sau contează în măsura în care diluează, alterează sau frânează procesul modernizator. Titu Maiorescu vorbea (la 1868) despre „barbaria orientală“, de care românii abia se despărțiseră. La extrema cealaltă, Nicolae Iorga nu va înceta să repete că românii reprezintă o civilizație străveche, avându-și rosturile lor de-a lungul istoriei în răsăritul continentului, unde au ajuns să fie continuatori ai civilizației bizantine. Cu sentimente diferite și folosind cuvinte diferite, și unul, și altul defineau în fond aceeași realitate istorică. Barbarie sau civilizație străveche, problema românilor era de a depăși stadiul acesta, oricum l-am numi, pentru a-și însuși, și cât mai eficient, instrumentele și valorile occidentale. Toți le-au preluat, mai devreme sau mai târziu, într-o măsură mai mică sau mai mare, cu mai mult sau mai puțin succes, din Rusia și Turcia până în Japonia și China…

Elita românească avea deja o lungă experiență în preluarea modelelor din afară. Și de astă dată s-a conformat cât a putut de repede. În câteva decenii, transformarea a fost totală, cel puțin în aparență. Îmbrăcămintea orientală a dispărut: femeile, mai întâi, apoi bărbații tineri, mai la urmă vârstnicii, ceva mai reticenți, cu toții au sfârșit prin a adopta veșmintele europene (la categoria de sus, după ultima modă pariziană). A dispărut și greaca, ca limbă de cultură; i-a luat locul franceza. S-a abandonat scrierea chirilică, ceva mai greu, e drept, fiindcă folosirea ei avea și o conotație religioasă: îi atașa pe români de ortodoxie (românii au devenit astfel singurii ortodocși care scriu cu alfabet latin). Inițial, chestiunea scrisului a dat naștere unei inovații care definește oarecum ironic tentația românilor de a edulcora sau a adapta împrumuturile. Timp de câteva decenii aveau să scrie în așa-numitul alfabet de tranziție, care încerca să împace și capra, și varza: o parte din caractere rămâneau cele chirilice, partea cealaltă fiind deja litere latine. Cam bizar și oricum mai greu de deslușit decât o scriere omogenă. În sfârșit, la 1860, alfabetul latin e adoptat definitiv, prin lege. Instabilitatea ortografică avea însă să continue (alt simptom al unei mai generale instabilități românești); fiecare generație a avut parte de cel puțin o revizuire ortografică (ultima s-a petrecut după 1989, fiindcă trebuia, măcar așa, dacă nu și printr-o lege a lustrației, să se marcheze disocierea de comunism; a fost bătălia dintre î din i și î din a, primul cu aparență „slavonă“, privilegiat în comunism, al doilea socotit mai „latin“, mai prooccidental, cum s-ar zice!).

În rest, întreaga legislație s-a occidentalizat, în principal potrivit codurilor și instituțiilor franceze, iar Constituția, în 1866, a fost imitată pur și simplu după Constituția belgiană din 1831. România, o societate profund rurală și patriarhală, nu semăna deloc cu citadina, industriala și liberala Belgie, dar asta nu părea a fi un impediment pentru țara care aspira să devină „Belgia Orientului“.

Tot întocmiri de tip occidental sunt universitățile (Iași, 1860; București, 1864) și Academia Română (înființată în 1867, sub numele de Societatea Academică Română). Literatura și artele se aliniază întru totul genurilor și manierelor apusene. Performanța „imitatoare“ a scriitorilor și artiștilor este remarcabilă. Să nu le pretindem de la bun început un spirit creator împins prea departe. Sunt foarte buni elevi, nu încă magiștri. Nicolae Grigorescu, „pictorul național“, e cât se poate de național prin subiecte: țărănci, ciobănași, ca și interminabila serie (mai multe sute de tablouri) a „carelor cu boi“ (un potrivit „brand de țară“ pentru România secolului al XIX-lea); ca tehnică artistică însă, nu e deloc român: este un pictor „francez“, la intersecția școlii de la Barbizon cu impresionismul. Un occidental va aprecia talentul pictorului și frumusețea pânzelor, dar nu va vedea în această pictură nimic ieșit din comun, nimic cu adevărat novator (remarca e valabilă și pentru ceilalți pictori români de seamă, de la Theodor Aman, la Ion Andreescu sau Ștefan Luchian; nu se află printre ei un Gauguin sau un Cézanne).

Cazul mai delicat este al lui Mihai Eminescu, „poetul național“ și, mai mult decât atât, marele mit românesc, personalitatea socotită drept culmea de nedepășit a spiritualității autohtone. Despre el trebuie vorbit cu multă grijă, fiindcă se atinge o coardă sensibilă. Fapt e că și Eminescu este un „occidentalizat“, având drept sursă de căpetenie poezia și filozofia germană. Originalitatea lui europeană, ca poet romantic, este relativă și discutabilă. Eminescu i-a cucerit pe români prin uluitoarea muzicalitate a poeziilor sale. În traducere, această misterioasă calitate se pierde și nu este de mirare că Eminescu, ca „produs de export“, este aproape inexistent. Nici el nu a spart cadrele și nu are cum să fie receptat printre cei mai reprezentativi poeți ai lumii. Ceea ce se joacă acum e strict rămânerea lui – nesigură – în vârful ierarhiei literare românești. Tot mai mulți tineri nu vor să mai audă de o poezie care nu mai corespunde sensibilității lor, iar în capitolul pe care Nicolae Manolescu i-l consacră în Istoria critică a literaturii române (2008), rezervele, destul de severe, concurează cu aprecierile binevoitoare, și ar fi fost poate și mai nete, dacă subiectul ar fi cu adevărat „liber“…

LOCUL „STRĂINILOR“ în societatea românească a secolului al XIX-lea a fost deseori evocat, însă într-o manieră oarecum „diluată“, în lipsa unui bilanț care să exprime, fără prejudecăți și fără complexe („fără complexe“ – e mai greu!), rolul lor efectiv în perioada de maximă intensitate a occidentalizării. Or, rolul acesta a fost crucial. Firește, nu străinii au decis occidentalizarea României. A fost un proces obiectiv, impus la un moment dat de mersul istoriei, iar, în măsura în care avem de a face cu o alegere, alegerea a aparținut elitei românești. Însă elita românească nu știa să facă mare lucru. Țara nu dispunea de oameni capabili să o modernizeze (excepțiile care oricând pot fi invocate nu fac decât să confirme regula). Era o societate alcătuită aproape în întregime din țărani și din boieri. Activitatea ei economică principală era agricultura, o agricultură de altfel extensivă, puțin performantă, dar care ajungea, de bine, de rău, să-i hrănească prost pe țărani și ceva mai bine pe boieri. Odată cu angajarea pe drumul occidentalizării, elita, mai precis tinerii boieri, trebuia să se apuce să studieze în școlile occidentale, pentru a deprinde noul tip de civilizație, cu toate instrumentele sale, ceea ce s-a și întâmplat (Franța și apoi Germania fiind destinațiile principale). Pentru început însă, golurile nu puteau fi acoperite decât de străini, mai pricepuți decât românii.

În secolul al XIX-lea, țările române, apoi România reprezintă una dintre destinațiile emigrației europene. Sunt străini care vin aici fiindcă întrevedeau o viață mai liberă decât în imperiile vecine: greci și bulgari din Imperiul otoman, evrei din Rusia țaristă… Cei mai mulți se stabilesc însă printre români deoarece în societatea românească totul era de făcut; românii aveau nevoie de competențele lor sau, oricum, în lipsa unor capacități proprii, trebuiau să-i accepte. Aproape toți se așază la orașe, unde se apucă de treabă… și de câștig. Grecii, negustori cei mai mulți, se instalează mai cu seamă în orașele portuare, odată cu liberalizarea comerțului pe Dunăre; sunt cu deosebire numeroși la Brăila și Galați, de asemenea la Sulina și Constanța. Imigrarea evreilor (veniți din monarhia habsburgică, din Galiția în principal, și din Rusia) se intensifică de la sfârșitul secolului al XVIII-lea și rămâne la o cotă ridicată pe parcursul secolului al XIX-lea. Meseriași și negustori, se așază în primul rând în orașele din Moldova, în unele dintre ele ajungând chiar majoritari (inclusiv la Iași, spre 1900); sunt destul de numeroși și în Muntenia: 13% din populația Bucureștiului, în preajma Primului Război Mondial. Vreo 50 000 de germani (cei mai mulți din Austro-Ungaria, dar și din Germania și chiar din Elveția) ajung să trăiască în România în jurul anului 1900. Nu foarte mulți, sunt însă foarte specializați și eficienți, de la muncitori calificați, și chiar agricultori (ultimii în Dobrogea), până la ingineri, medici, profesori… Italienii vin și ei, cu propriile competențe, în special în domeniul exploatării pietrei și al construcției de drumuri. Ungurii sunt destul de numeroși, în Capitală în mod deosebit; s-a putut vorbi despre București ca despre un oraș „maghiar“ (cu exagerările de rigoare: al doilea oraș unguresc după Budapesta!). Cert este că, pe parcursul secolului al XIX-lea, se accentuează discrepanța dintre satul românesc, tradițional și „curat“ sub raport etnic, și orașul tot mai amestecat, tot mai cosmopolit și împins, în sfârșit, în modernitate.

Printre meseriași și comercianți, românii erau minoritari. Burghezia țărilor române, în segmentul ei economic, debutează cu o mare majoritate neromânească. Nici măcar în perioada interbelică, în ciuda unei oarecare recuperări, românii nu reușesc să atingă nivelul majoritar în sectoarele economice. Potrivit recensământului din 1930, românii etnici reprezentau doar 47% din efectivele industriei românești (socotind laolaltă patronii și lucrătorii, ca și pe membrii familiilor lor; calculul procentelor îmi aparține); evrei erau 13%, maghiari 17% și germani 11%, cu mult peste ponderea națională a etniilor respective. În comerț, românii erau și mai puțini: 39,5%, în timp ce evreii atingeau 40%. În ansamblu, burghezia economică, precum și angajații sectoarelor respective („clasa muncitoare“) numărau mai mulți „neromâni“ decât români.

N-am terminat încă cu „străinii“. Până pe la mijlocul secolului al XIX-lea, medicii autohtoni se numărau pe degete; aproape toți erau veniți din afară. Carol Davila, cel mai renumit dintre ei (de origine incertă, oarecum francez, în orice caz nu român), a organizat întregul sistem sanitar al țării, precum și învățământul medical; figurează, incontestabil, printre cei câțiva mari făuritori ai României moderne. Arhitecții noului București, pe cale de a deveni „micul Paris“, sunt inițial aproape toți străini, francezi îndeosebi: Paul Gottereau ridică noua aripă a palatului regal, Casa de Depuneri și Consemnațiuni, Fundația Universitară Carol I; Albert Galeron, Ateneul Român (edificiul simbolic al Capitalei)… și așa mai departe. Când apare inițiativa restaurării principalelor monumente istorice, ales e tot un francez, arhitectul Lecomte de Noüy, restauratorul bisericii lui Neagoe Basarab de la Curtea de Argeș (cel mai vestit monument medieval românesc), al bisericii Trei Ierarhi din Iași…

Tot străini sunt primii artiști care introduc în principate maniera occidentală de pictură; astfel, italienii Schiavoni și Levaditi, cehul Chladek (maestrul lui Grigorescu). Până la ei, nu practicaseră această artă decât zugravii de biserici, cu subiecte religioase tratate în stil bizantin. Și mai greu s-au deprins românii cu sculptura, pentru simplul motiv că aceasta nu există în arta ortodoxă. Se poate vorbi de o sculptură românească abia din ultimele decenii ale secolului al XIX-lea. Până atunci (chiar și după), inclusiv și mai ales pentru înălțarea monumentelor publice, se apelează la artiști francezi, germani, italieni. Monumentul-simbol al lui Mihai Viteazul, inaugurat în 1874 în punctul central al Bucureștiului, este opera unui francez, Albert-Ernest Carrier-Belleuse (anecdota spune că ar fi modificat, ca să execute comanda, o statuie a Ioanei d’Arc, ceea ce, chiar dacă nu e adevărat, ilustrează în chip semnificativ simbioza culturală româno-franceză din epocă); și tot unui francez, Emmanuel Frémiet, i se datorează statuia ecvestră a lui Ștefan cel Mare, inaugurată în 1883, în fața Palatului Culturii din Iași.

Defilarea străinilor continuă. Prima modernizare a țărilor române e opera generalului rus Pavel Kiseleff (un rus el însuși foarte occidentalizat), care, în urma războiului ruso-turc din 1828–1829, încheiat cu pacea de la Adrianopol, s-a aflat în fruntea ambelor principate, în calitate de guvernator, din 1829 până în 1834. Românii îi păstrează într-un fel amintirea, măcar prin faptul că numele i-a fost dat celei mai cunoscute artere de promenadă din București: șoseaua Kiseleff (deschisă din inițiativa lui). Kiseleff a fost un mare organizator și modernizator, iar numele lui ar fi drept să figureze printre ale celor mai de seamă cârmuitori ai țărilor române. Grație lui, în bună măsură, principatele sunt prinse într-un sistem legislativ și instituțional modern, încununat prin Regulamentele Organice, prima constituție pe care au cunoscut-o românii. Un remarcabil efort de a ordona o societate care până atunci nu prea cunoscuse ordinea și regulile. Că scopul urmărit de Kiseleff era, pare-se, alipirea principatelor la Rusia… este deja o altă istorie (care până la urmă nu s-a împlinit).

Cel mai ilustru dintre „nou-veniți“ este, fără îndoială, însuși regele Carol I. S-a dorit a fi, în lunga sa domnie (din 1866 până în 1914) un model de rigoare și de ordine: exact ceea ce nu prea corespundea tradiției românești. Prima lecție pe care a dat-o a fost aceea a punctualității. Boierii români nu cunoșteau încă virtuțiile orei exacte: le-au aflat acum de la un cârmuitor german. Le-a luat totuși ceva timp. Mai târziu, regele își amintea cum, în primele luni după instalarea sa, invita la masă „câte zece până la douăsprezece persoane din toate partidele politice și mulți militari, ca să cunoască mai de aproape pe toți acești domni. Noțiunea timpului însă nu prea e dezvoltată în București; adesea se întâmplă că oaspeții nu-și amintesc cu punctualitate ora stabilită și prințul trebuie să se așeze la masă fără dânșii“ (tot cu privire la punctualitate povestește și Ion Bălăceanu o întâmplare amuzantă: primit în audiență de împăratul Franz Joseph, ca ministru plenipotențiar al României la Viena, de teamă să nu întârzie, s-a prezentat cu câteva minute mai devreme; împăratul l-a primit îndată. Bălăceanu a aflat apoi cum comisese o gravă impolitețe: la împărat nu se vine „după“, dar nici „înainte“). Nici Carol n-avea toate calitățile; i-a lipsit marea viziune politică și socială. A fost în primul și în primul rând omul datoriei, corect, ordonat și metodic. Principala sa grijă a fost de a ține în echilibru jocul politic. Cum acesta n-ar fi funcționat convenabil de la sine, regele asigura el însuși alternanța partidelor (liberal și conservator), chemându-le succesiv la guvernare. Văzut de departe, un sistem bipartid, asemănător cu cel britanic; doar că nu cetățenii României învârteau roata, ci regele. Poate că merită consemnată, în același context „regal“, și lecția de rezistență și de consecvență pe care regina Maria a dat-o mult prea „schimbătorilor“ români în timpul Primului Război Mondial. „Nu mă poți înțelege, generale – i-a spus ea generalului Averescu, când totul părea că se prăbușește, iar românii se considerau deja învinși. Eu sunt englezoaică, și englezii nu obișnuiesc să piardă“. Încă o atitudine de reținut. Din păcate, atitudinile nu se învață: ele pornesc din interior.

Peste toate, oamenii politici români au procedat înțelept atunci când au decis să aplice principiul dinastic și să apeleze la un principe străin. Era nevoie de cineva din afară, de un arbitru care să nu poată fi contestat, și trebuia stabilit un criteriu de continuitate. Numai așa putea fi înfrânată dezordinea teribilă intrată de mult în firea și comportamentul boierimii române. Iar Carol I a înțeles să fie un arbitru aflat, față de cei arbitrați, la o înălțime care azi ar putea să pară excesivă, dar care era, în fond, expresia unei politici necesare. Modul cum dădea mâna cu „supușii“, întinzând două sau trei degete, după rangul fiecăruia, dar niciodată mâna întreagă, corespundea unui ritual bine gândit. La fel de caracteristică este reacția prim-ministrului Lascăr Catargiu când s-a întrevăzut, un moment, posibilitatea unei „contaminări“ românești a familiei regale (idila dintre principele moștenitor Ferdinand și Elena Văcărescu): „Maiestate, aiasta nu se poate!“, a zis el, pe „moldovenește“. Toate ca toate, dar dinastia să rămână deasupra mediului românesc, încă neașezat, deasupra neastâmpăratei clase politice.