Jocul cu trecutul. Istoria intre adevar si fictiune

Jocul cu trecutul. Istoria intre adevar si fictiune de Lucian Boia

Un cuvânt cu două înțelesuri

Inventăm cuvinte și apoi ne lăsăm subjugați de ele. Fără cuvinte nu ar exista cunoaștere, dar tot cuvintele se consti­tuie în entități independente, obstacole care se interpun între noi și „lumea adevărată”. Ne apropie și în același timp ne îndepărtează de esența lucrurilor. Independența de spirit presupune o stare de vigilență semantică, neacceptarea tiraniei acestor inevitabili intermediari.

Istoria este un asemene a cuvânt derutant. Puțini se gândesc la sensurile lui. Istoria este istorie, o știm cu toții. Nici istoricii, cu puține excepții, nu merg mai departe. Ei fac istoria mai curând decât o gândesc.

Ar trebui de la bun început să fim puși în gardă; fiindcă istoria, ca „știință”, prezintă curioasa particularitate de a purta același nume cu obiectul cercetării ei. Cu alte cuvinte, misiunea istoriei este de a reconstitui istoria. Numim la fel două concepte diferite, oricât am vrea să le apropiem: istoria în desfășurarea ei efectivă și istoria ca reprezentare. Imaginea aspiră să se confunde cu realitatea. Ceea ce este o erezie, și nu chiar inocentă. Identificarea celor doi termeni se hrănește din nevoia adânc resimțită de ancorare în trecut. Istoria este unica realitate pe care o putem invoca (totul reducându-se până la urmă la istorie) și ar fi de neconceput să o lăsăm să ni se scurgă printre degete. Trecutul înseamnă legitimare și justificare. Fără trecut, nu mai putem fi siguri de nimic.

Că ne aflăm în fața unei iluzii, aproape nici nu ar mai trebui demonstrat. Cum să reînvii istoria, cum să o aduci în prezent? Este prea mare pentru a încăpea între copertele unei cărți, prea mare pentru a fi cuprinsă fie și între zidurile unei biblioteci.

Atragerea istoriei spre noi presupune, așadar, mai întâi de toate, un proces de selecție. O selecție extrem de drastică, în urma căreia ceea ce rămâne, cantitativ vorbind, este infim față de „încărcătura” reală a trecu­tului. Se poate totuși avansa, și în această privință, un argument susceptibil de a ne lini ști. Selectăm, firește, dar nu orice și oricum. Alegem elementele importante, reprezentative, semnificative. Istoria pe care o producem este mai mică decât istoria reală, dar îi seamănă până la identificare. Este istoria cea mare la scară, replica ei sintetică. Iată-ne aparent asigurați. Cu condiția de a avea o încredere nemărginită în cuvinte. Oare cuvintele nu ne joacă din nou o festă? Ce înseam­nă: important, reprezentativ, semnificativ? Trebuie să mărturisim că nu înseamnă altceva decât ceea ce vrem noi să însemne.

S-a prăbușit sau nu Imperiul Roman?

În anul 476, Odoacru, regele herulilor, l-a izgonit de pe tron pe Romulus Augustulus, ultimul împărat roman al Apusului. Acest fapt poartă un nume universal celebru: „căderea Imperiului Roman”. A fost privit multă vreme ca evenimentul major al întregii istorii; s-a prăbușit atunci cea mai amplă și mai durabilă construcție politică pe care a cunoscut-o omenirea, și-a încheiat cariera strălucitoarea civilizație antică și s-a făcut marele pas de la Antichitate la Evul Mediu. Fapt curios, contemporanii nu par să fi observat ceva. Cum să-și imagineze de altfel că și-au încheiat ziua în Antichitate și s-au trezit a doua zi în Evul Mediu? Nu au sesizat însă nici faptul mai prozaic al dis­pariției imperiului. O veche dilemă ne întâmpină în acest punct. Contemporanii sunt ei oare observatori privilegiați ai propriei istorii sau rătăcesc în neștire printre arcanele ei precum Fabricio del Dongo pe câmpul de bătălie de la Waterloo? Cu alte cuvinte, istoria se vede și se înțelege mai bine din interior sau din afară, de aproape sau de departe? Greu de spus care ar fi postul optim de obser­vație, cu siguranță însă că din fiecare loc istoria se vede diferit.

Oamenii de la 476 aveau motivele lor să nu vadă nimic ieșit din comun. Herulii lui Odoacru nu erau o prezență insolită. De câteva generații frontierele încetaseră de a mai fi impermeabile și valuri de „barbari” se revărsau fără încetare în lumea romană. Provinciile erau deja pier­dute. Imperiul se divizase la 395. Acum, Odoacru trimi­tea însemnele imperiale la Constantinopol, recunoscând autoritatea unui singur împărat. Ceea ce mai târziu s-a considerat a fi o prăbușire a putut părea în epocă drept reunificare. Imperiul devenea iarăși unul. De altfel, prin­cipalele instituții romane au supraviețuit fatidicului an. Netulburați, vreme de încă trei sferturi de veac, consulii au continuat să se succeadă la Roma, întocmai ca sub im­periu sau, mai înainte, în timpul republicii; senatul, de asemenea, s-a menținut. Spre mijlocul secolului următor, împăratul de la Constantinopol, Iustinian, și-a extins autoritatea efectivă asupra unei bune părți din Imperiul de Apus, chiar dacă nu pentru multă vreme. De altfel, ceea ce erudiții au numit mai târziu Imperiu Bizantin s-a numit, de fapt și de drept, până la sfârșit, până la căderea Constantinopolului sub turci, Imperiu Roman. În Apus, Carol cel Mare la anul 800 și Otto cel Mare în 962 au reconstituit același imperiu. Oficial, „Sfântul Imperiu Roman” a durat până în anul 1806, când Napoleon, pe cale de a atașa Europa propriului său proiect imperial, a pus capăt ficțiunii, determinându-l pe împăratul „roman” să-și spună, mai modest, împărat al Austriei, ceea ce și era în realitate. Până într-o epocă recentă, când construc­țiile imperiale s-au multiplicat (astăzi oricine poate deveni împărat dacă vrea și dacă circumstanțele îi permit, așa cum a procedat micul dictator Bokassa în Africa Cen­trală), imperiul, real sau imaginar, era unul, universal și, evident, roman. Chiar Moscova și-a început cariera impe­rială transfigurându-se simbolic într-o a treia Romă (după Roma cea adevărată și Constantinopol). S-a crezut multă vreme că formula romană este ultima alcătuire imperială, nemaiurmându-i decât sfârșitul lumii și Judecata de Apoi (sau, potrivit unei versiuni alternative, regatul mesianic). Cum lumea, evident, continua să existe, își continua exis­tența și imperiul, potrivit unei argumentații de o logică fără cusur.

Se explică astfel de ce „căderea Imperiului Roman” a fost descoperită mult mai târziu. Evenimentul și-a luat în să revanșa și, timp de secole, faimoasa dată a stat înscrisă în cărțile de istorie cu cifre mai apăsate decât ori­care alta. Dar, de câtva timp, lucrurile iau o nouă în­ torsătură. În măsura în care structurile tind să ne preocupe mai mult decât evenimentele, nu prea mai avem ce face cu anul 476. Odoacru, Romulus Augustulus – cui îi mai pasă de aceste personaje? Interpretările actuale se apro­pie oarecum (chiar dacă din motive diferite) de perspec­tiva celor care au trăit atunci și se deosebesc de teoria catastrofică a erudiților moderni care au concentrat și dramatizat peste măsură procesul tranziției de la Anti­chitate la Evul Mediu. Avem de a face nu cu un mo­ment, ci cu o lungă evoluție, câteva secole înainte de prăbușirea Imperiului Roman, câteva secole după, în cursul cărora s-a reelaborat un întreg și stem de civilizație. Teza marelui istoric belgian Henri Pirenne, sin­tetizată în formula „Mahomed și Carol cel Mare”, este grăitoare pentru trecerea de la un sistem de interpretare la altul. Personajele-simbol nu mai sunt Odoacru și Romulus Augustulus, ci Mahomed și Carol cel Mare, iar faza decisivă se deplasează din secolul al V-lea în secolele VII-VIII. Totodată, evoluțiile economice devin mai semnificative decât cele politice. Potrivit lui Pirenne, cucerire a arabă (Mahomed) ar fi rupt în două spațiul mediteranean, ruinând comerțul antic și împingând Europa Occidentală spre economia naturală și sistemul social-instituțional al feudalismului (Carol cel Mare). Teza în sine nu a convins. Ea ilustra însă scoatere a discuției de sub obsedantul an 476 și deschiderea ei spre o abordare structurală, cu multiplele variante și inter­pretări care decurg de aici.

Ceea ce ne interesează pentru moment sunt avatarurile unui fapt care a început prin a nu exista, a devenit apoi un reper istoric inconturnabil și, în sfârșit, pare pe cale de a se dizolva în oceanul unei problematici infinit de com­plexe. Este sau nu semnificativ anul 476? Este un eveni­ment crucial sau un non-eveniment? Să recunoaștem că nu trebuie decât o minimă doză de abilitate profesională pentru a argumenta la fel de bine prăbușirea Imperiului Roman la sfârșitul secolului al V-lea sau, dimpotrivă, supraviețuirea sa (ori, la alegere, diverse soluții de com­promis între aceste două variante).

Cavalerii și microbii

Nu s-ar putea spune că ciuma neagră ar fi o prezență nesemnificativă în istoria Europei. Nici că marea epi­demie care a cuprins țărmurile Mediteranei și Europa Occidentală în jurul anului 1348 ar fi trecut neobservată de oamenii timpului sau de istoricii ulteriori. Decameronul lui Boccaccio este brodat tocmai pe acest cumplit eveniment. Timp de câteva secole ciuma a fost una dintre obsesiile Occidentului și, efectiv, un factor major de mor­talitate. Toate acestea erau cunoscute istoricilor, însă nu intrau, decât cu totul ocazional, în preocupările lor. Mai curând decât sănătatea oamenilor, îi preocupa sănătatea statelor (explicabilă, așadar, solicitudinea cu care au ve­gheat la căpătâiul muribundului Imperiu Roman). Cum se omorau oamenii între ei părea mai interesant decât modul cum erau uciși de un microb invizibil.

Să verificăm totuși această afirmație. Am la îndemână o istorie cât se poate de reprezentativă: Histoire générale du IV^e siècle a nos jours, editată de Ernest Lavisse și Alfred Rambaud, una dintre cele mai reputate sinteze apărute spre sfârșitul secolului trecut. Volumul al III-lea (publicat în 1894) tratează perioada 1270-1492, în nu mai puțin de 984 de pagini. Dintre acestea, aproape o sută revin războiului de o sută de ani dintre Franța și Anglia, evocat în toate peripețiile lui (în medie, o pagină pentru un an!). Ciuma, care s-a războit cu oamenii exact în aceeași vreme, este ceva mai greu de găsit. În Franța lipsește cu desăvârșire, devorată de evenimentele politico-militare. Două rânduri, totuși, la capitolul consacrat Italiei: „În anul următor o mare ciumă a devastat Italia (ea a fost minunat descrisă de Boccaccio)”, de unde ar rezulta că principalul efect al ciumei a fost Decameronul. Epidemia engleză are totuși dreptul la vreo zece rânduri. Autorul lor nu ignoră dezastrul demografic, dar trece repede peste el, pentru a zăbovi asupra creșterii salari­ilor, consecință a rarefierii mâinii de lucru. Curios (pentru noi) unghi de privire: pot pieri jumătate dintre locuitorii unei țări, istoricii nu își pierd sângele rece, fiindcă nu asta este în fond problema lor. Salariile sunt mai importante decât oamenii, iar conflictele politice și militare mai importante decât orice.

Abia pe la mijlocul secolului nostru (exceptând unele lucrări de pionierat cu impact limitat asupra interpretărilor de ansamblu), cercetătorii trecutului au descoperit demografia și, o dată cu ea, medicina, corpul uman, sănătatea și boala, nașterea, vârstele omului, moartea… Le-au des­coperit fiindcă toate acestea sunt astăzi probleme majore de societate. Și astfel, epidemia de ciumă și-a depășit condi­ția de eveniment anecdotic sau marginal și a fost integrată în marele mecanism al istoriei. Îi este imputată – nu exclusiv, dar în cea mai mare măsură – scăderea cu un sfert, o treime sau chiar mai mult a populației Occidentului în veacul care a urmat primului val microbian (în cazul Franței s-a avansat procentul de 42%!). Niciun război nu a provocat vreodată o asemenea catastrofă. Singura com­parație care ne vine în minte – sugerată de Emmanuel Le Roy Ladurie – este un război bacteriologie sau nuclear. Evul Mediu și-a avut războiul său „nuclear”, pe care istoricii I-au ignorat, orbiți de faptele de arme mărunte ale războiului de o sută de ani, cu cavalerii săi în zale!

Dar saga microbiană nu se oprește aici. Cucerirea și colonizarea Americii au fost la rându-le dublate de un invi­zibil dar cumplit război bacteriologic, încă mai devastator decât fusese ciuma în Europa. Nu brutalitatea conchistadorilor, așa cum s-a crezut, ci microbii purtați de ei ar fi dat lovitura de grație civilizațiilor amerindiene. Meca­nismul acestui proces este numit, tot de Le Roy Ladurie, „unificarea microbiană a lumii”. Până în epoca modernă, diferitele spații de civilizație au evoluat separat, avându-și fiecare nu numai propriul profil cultural, dar și propriul fond microbian. Primele contacte au avut urmări devas­tatoare din cauza faptului că populații neimunizate au fost brusc expuse unor maladii, relativ benigne sau cu efect atenuat în propriul lor spațiu de evoluție. Treptat, s-a produs o egalizare, o „piață comună microbiană”, dar timp de secole tributul plătit pentru unificarea lumii a fost imens. Catastrofa supremă s-a petrecut în America unde, între 1500 și 1600, plafonul demografic s-ar fi prăbușit de la zeci de milioane la numai câteva milioane: un de­zastru fără egal în întreaga istorie a umanității.[1]

Iată istorii care nu prea seamănă între ele. Nu ne pro­punem să arbitrăm între războinicii cavaleri medievali și nu mai puțin agresivele microorganisme. Toate interpretările își au partea lor de justificare, după cum, putem fi siguri, toate exagerează, scoțând prea mult în evidență pe unii sau pe alții dintre actorii istoriei. De altfel, nu există afirmație care să nu cuprindă în sine o exagerare, prin faptul inevitabil că nu poate fi decât „parțială”. Adevărul complet și perfect echilibrat nu are cum să fie prins în nicio formulă. Nu putem decât să luăm act de re­lativitatea oricărei alegeri, de imposibilitatea de a „cântări” semnificațiile cu un cântar universal și invariabil. Jocul limitat la care ne-am referit sugerează o competiție generalizată între nenumărați factori efectivi sau potențiali. Rândurile lor cresc în ritmul propriei noastre curiozități. Când istoria era predominant evenimențial-politică, situația încă mai putea fi cât de cât ținută sub control. Înclinarea actuală spre o istorie globală, cu alte cuvinte spre o istorie nediscriminatorie, deschisă oricărei probleme, zdrobește complet ierarhiile. Infuzia de antropologie, interesul ma­nifestat pentru mentalități și comportamente, coborârea la nivelul individului și al vieții cotidiene fac ca totul să fie semnificativ, egal de semnificativ, în funcție de profilul anchetei pe care o întreprindem și de perspectiva din care privim. Alimentația, sexul sau moda, și chiar cele mai banale gesturi pot deveni la fel de grăitoare sau chiar mai grăitoare decât indicatorii economiei mondiale sau marile decizii politice (reciproca fiind la fel de valabilă). Nu mai există istorie, ci istorii. De fapt „istoria” nu a însemnat niciodată altceva decât „istorii”. Doar că acum diversi­tatea a luat amploare, a devenit mult mai vizibilă. În plus, suntem și noi mai dispuși să percepem ceea ce a fost dintotdeauna o inerentă diversitate.