Franta, hegemonie sau declin

I. Cea mai mare țară a Occidentului

Printre factorii variați care ar explica destinul excep­țional al Franței există un argument important: timp de secole, această țară a fost cel mai mare membru al familiei occidentale. Masivitatea teritoriului său contrasta cu conturul mult mai restrâns al insulei britanice vecine, fără a mai vorbi de ansamblurile pur și simplu explodate ale Germaniei și Italiei. Dar superioritatea zdrobitoare a Franței se exprima îndeosebi în termeni demografici.

Cunoaștem situația regatului în 1328 grație unui prim „recensământ” care, după metodologia epocii, număra „vetrele”, și nu, cum am fi vrut noi, locuitorii. Pe baza lui, se poate totuși deduce – cu marja de eroare inevitabilă – următoarea cifră: o populație estimată la 16-17 milioane de locuitori, în hotarele de la 1328 (și 20 de milioane pentru teritoriul actual al țării)[1]. În comparație cu cei 3-3,5 milioane de englezi sau cei 8-10 milioane de ita­lieni (însă aceștia din urmă divizați în mai multe state), Franța era un colos!

Pentru perioadele ulterioare – cel puțin până la mijlocul secolului al XVIII-lea –, calculele rămân aproxima­tive, cu variații apreciabile între diferitele scenarii. Însă în toate cazurile, raporturile demografice rămân similare, și foarte favorabile Franței. Să reținem, din reconstituirile cele mai recente, două tabele comparative. Primul îi apar­ ține lui Massimo Livi Bacci care, într-o evaluare istorică a populației europene[2], propune următoarele cifre pentru secolele al XVI-lea și al XVII-lea (în milioane de locuitori):

Anii Franța Anglia Spania Italia Germania

1550 19,5 3 5,3 11,5

1700 22,6 4,9 7,4 13,6 16

Câțiva ani mai târziu, în Statisticile istorice elaborate de Angus Maddison[3], valorile demografice (exprimate în mii de locuitori) se prezintă puțin diferit, dar ierarhia ră mâne aceeași:

Anii Franța Marea Britanie Spania Italia Germania

(Anglia, Scoția, Irlanda)

1500 15000 3942 6800 10500 12000

1600 18500 6170 8240 13100 16000

1700 21471 8565 8770 13300 15000

Anglia (chiar extinsă la ansamblul britanic) pornește de la un nivel inițial uimitor de modest dacă îl comparăm cu formidabila expansiune anglo-saxonă din ultimele secole. Regii Angliei au putut înfrunta monarhia franceză grație posesiunilor lor din Franța; Anglia singură era incapabilă să rivalizeze cu puternica sa vecină. Paradoxal, o victorie engleză în Războiul de O Sută de Ani risca să transforme această țară mică într-o simplă anexă a marii țări învinse (obiectivul urmărit de regele Angliei, și el de origine franceză, fiind acela de a cuceri coroana Franței). Din fericire pentru ea, Anglia a pierdut războiul, ceea ce i-a permis să se angajeze pe calea unei evoluții indepen­dente și originale. Cât despre Spania, după unificare și eliberarea completă a teritoriului, ea acoperă o suprafață comparabilă cu a Franței, dar cu o populație de două-trei ori mai puțin numeroasă. În schimb, Italia și Germania aveau un nivel demografic relativ ridicat (deși inferior Franței); aceste două „țări”, fărâmițate într-o mulțime de state, nu erau totuși decât „expresii geografice”, fără consis­tență politică sau „națională”. Astfel, Franța depășea de departe toate celelalte ansambluri geopolitice (nici chiar imperiul european al Spaniei din timpul lui Filip II, care îngloba Țările de Jos și o parte a Italiei, nu izbutea să ega­leze, în termeni demografici, regatul francez).

Pentru a înfrunta Franța, adversarii ei trebuiau să se unească: o singură țară, chiar și din cele mai mari, nu ar fi fost capabilă s-o facă. Franța a trebuit să lupte împotriva unor coaliții. Încă din timpul lui Francisc I, ea a reușit să iasă onorabil din lungul conflict cu vastul, dar puțin coerentul imperiu al lui Carol Quintul, care, însumând Germania, Spania și Țările de Jos, încercuia complet teri­toriul francez. Ludovic XIV a avut ca adversari Spania, Țările de Jos, Anglia, Imperiul Habsburgic… În ciuda câtorva eșecuri suferite în războiul de succesiune la tronul Spaniei (1702-1713), când s-a confruntat cu ultimele trei puteri menționate, el a izbutit să păstreze majoritatea cuce­ririlor sale: ținutul Franche-Comté, o parte din Flandra, Strasbourg… Sub Ludovic XV, armatele franceze au avut o comportare mediocră, dar cel puțin teritoriul regatului a fost cruțat de războaiele pe care le-a purtat dincolo de frontierele sale, afectând mai ales statele germane. Alte provincii au căzut ca niște fructe coapte în panerul francez: Lorena în 1766, Corsica în 1768, rotunjind Franța aproape în hotarele sale de azi. Chiar și învinsă ocazional, Franța rămânea cea mai mare putere europeană.

Cu toate astea, demografia, principalul suport al acestei puteri, începea deja să dea semne de oboseală. Creșterea își încetinea ritmul. În secolul al XVIII-lea, populația franceză crește cu 32%; e puțin, față de Rusia: 80%, și Anglia: 61%.[4] Pentru condițiile socio-economice ale epocii, ea pare să fi atins o limită. Țăranii – marea majoritate a țării – nu mai voiau să-și fărâmițeze proprietățile, deja insuficiente pentru cei mai mulți dintre ei, iar răspunsul lor în fața unei „lumi pline” e limitarea nașterilor.[5]

Totuși, Franța îi devansa atât de mult pe ceilalți încât, pe la 1800, încă păstra un avantaj demografic. Când izbuc­nește Revoluția de la 1789, doar Rusia mai are o populație comparabilă: circa 28 de milioane de locuitori. Însă „valoarea” populației franceze, în termeni de densitate, productivitate etc., era cu mult mai mare. Germania și Italia rămâneau fărâmițate. Ansamblul britanic (Regatul Unit: Anglia, Scoția, Irlanda) atingea 14 milioane, adică jumătate din populația Franței, Spania, 10,5 milioane, Imperiul austriac, vreo 20 de milioane[6]. Așa se explică excepționala forță militară a Revoluției franceze și a Fran­ței napoleoniene. Elanul revoluționar a contat, desigur, și de asemenea o mobilizare „națională” de care monarhiile erau incapabile. Dar baza indispensabilă rămânea numărul de oameni. Franța era mai puternică, în primul rând, pentru că era mai populată. Istoria a reținut (sau inventat) vorba lui Napoleon: „Un om ca mine nu ține seama de un milion de morți.” Pierderile dintr-o bătălie, credea împăratul, puteau fi recuperate de Paris într-o singură noapte. Această confruntare insolită, prelungită timp de un sfert de secol (1792-1815), între Franța și Europa în­treagă, marile coaliții rămase multă vreme neputincioase, hegemonia franceză impusă continentului – toate aceste fenomene istorice au ca suport un potențial uman superior, folosit integral și mai eficient decât sub monarhie.

În plus, frontierele Franței se extind spre 1800, când sunt anexate actuala Belgie și Renania (malul stâng al Rinului), Savoia, Nisa și Geneva (teritorii pierdute în 1814-1815; doar Savoia și Nisa vor fi recuperate mai târziu). Așadar, chiar înainte de instaurarea Imperiului, fondat pe o ideologie diferită de cea a națiunii, Franța atinge hotarele ei cele mai largi, „mare națiune” în toată splendoarea sa: 33 de milioane de locuitori în 1801. Cât despre Imperiul napoleonian, acesta avea să atingă în 1812, la apogeul său (incluzând o parte a Italiei, provin­ciile ilire, Țările de Jos și nord-vestul Germaniei), o suprafață de 750.000 de kilometri pătrați și o populație evaluată la 44 milioane de locuitori.[7] Mai mulți decât Rusia (45 milioane de locuitori în 1815, cu noile ei achiziții: Finlanda, Basarabia, Polonia). În 1815, Franța revine, aproximativ, la frontierele din 1789, apropiate de cele actuale, și la o populație de 30 de milioane de locuitori: locul al doilea în Europa, după Rusia, dar cu un avantaj în scădere față de celelalte puteri, care aveau o creștere mai susținută; Anglia, pe vremuri o țară mică în comparație cu Franța, se situa deja la nivelul a două treimi din populația franceză (ansamblul Regatului Unit).

Poate că Franța era prea mare, prea masivă. Ne vine greu s-o credem, azi, când a devenit o țară mijlocie, într-o lume care s-a extins de la scara Occidentului la cea a întregii planete, și în același timp s-a micșorat, odată cu evoluțiile tehnologice. Dar până la sfârșitul secolului al XVIII-lea, Franța impunea prin imensitatea ei. Ca s-o străbați, de la nord la sud, de la Dunkerque până la Marsilia, îți trebuiau, în 1765, mai bine de cincisprezece zile. Progresul „rutier” s-a făcut pe urmă simțit: pe la 1780, aceeași dis­tanță era acoperită în doar zece zile.[8] Franța începea să devină mai mică (rămânând însă, în termeni de distanțe-timp, mai mare decât întreaga lume de azi!).

Cum spunea Fernand Braudel, Franța ar fi fost „vic­tima gigantismului ei”[9]. Era reversul medaliei: cauzele care-i explică puterea i-au frânat în același timp dezvoltarea. Acest teritoriu prea întins, puțin permeabil, s-a lăsat cu greu antrenat de segmentele lui mai dinamice. Acestea – oare­cum ciudat, dar în acord cu configurația geografică și economică – s-au stabilit la marginile regatului. La Est, era axa care lega, pe Rin mai ales, cei doi poli manufac­turieri și comerciali de la sfârșitul Evului mediu și începutul epocii moderne: Italia de nord și Țările de Jos. În raport cu această axă fundamentală, Franța avea o poziție întru câtva lăturalnică. În secolele al XII-lea și al XIII-lea, târ­gurile din Champagne reprezentau o etapă obligatorie pe acest traseu, dar situația nu a durat prea mult. Circuitele favorizate s-au fixat, pe uscat, la est de frontiera franceză, iar pe apă direct între Mediterana și Marea Nordului. Bogăția orașului Lyon se datorează și ea, într-o primă fază, comerțului italian; foarte dependent, economic, de Genova, orașul francez a fost antrenat provizoriu, către 1600, în același declin cu marele oraș ligur.

În vestul țării, rolul jucat de orașele maritime în evo­luția socio-economică a Franței a fost extrem de limitat. Desigur, comerțul atlantic a îmbogățit orașele Bordeaux, Nantes ori Saint-Malo. Însă această dezvoltare litorală s-a propagat prea puțin spre interior. Bordeaux a putut fi caracterizat ca oraș mai mult atlantic decât francez! Astfel, modelul francez de dezvoltare e foarte diferit de cel olandez sau britanic, țări în care comerțul maritim a jucat un rol esențial în dinamica economică. În Franța, comerțul mari­tim, deși profitabil pentru burghezia din orașele portuare și pentru vistieria regală, nu a fost suficient ca să pună în mișcare țara întreagă.[10] Din contră, în zorii revoluției industriale, Franța dezvoltată era Franța continentală: nord-estul țării (dincolo de linia ce ar lega Saint-Malo de Geneva)[11], aproximativ o treime din ansamblul teritoriului, regiune stimulată de proximitatea unui puternic nucleu economic incluzând Belgia, Olanda și Germania renană. Cea mai mare parte a țării, „Franța profundă”, rămâne mai ales rurală, în tot secolul al XIX-lea și în prima jumătate a secolului XX. Puterea Franței a fost dată de număr, dar acest număr rezulta în primul rând din populația țărănească. Strălucitoarea suprastructură a statului francez s-a sprijinit mai ales pe munca țăranilor și pe birurile plătite de ei.

Considerată în ansamblul ei și la scara Europei occi­dentale, Franța era o țară mediu dezvoltată. Ca perfor­manță economică, Italia din timpul Renașterii, Țările de Jos, apoi Marea Britanie o depășeau categoric. Statisticile sunt capabile chiar să calculeze (ori să inventeze!) PIB-ul diferitelor țări în zorii epocii moderne. Evident, sunt cifre aleatorii (în ciuda preciziei lor aparente), dar care totuși dau un ordin de mărime sau cel puțin exprimă viziunea actuală asupra situației. Astfel, după Angus Maddison, Franța ar fi avut pe la 1500 un produs pe locuitor de 727 de dolari (estimat în dolari internaționali Geary-Khamis din 1990); mult mai puțin decât Italia (1100), ceva mai puțin decât Țările de Jos (761) și puțin mai mult decât Marea Britanie (714). La 1700, nivelul ei s-ar situa la 910 dolari, încă sub nivelul Italiei, care stagnează la 1100, însă deja cu mult în urma Marii Britanii (1120) și a Olandei (2130). În 1820, Franța este evaluată la 1135 dolari, Olanda la 1838 și Marea Britanie la 1706.[12] Rezultă că Franța n-a deținut niciodată întâietatea în materie economică (cum părea să creadă Alain Peyrefitte când imputa intervenționismului de stat frânarea creșterii economice); Franța s-a numărat mereu printre țările din linia a doua.

Un decalaj similar este indicat de nivelul urbanizării, indicator sensibil al evoluțiilor socio-economice și al progreselor modernizării începând de la sfârșitul Evului Mediu. Pe la 1500, orașele cu peste 10 000 de locuitori din Franța ar fi reprezentat 4,2% din populația totală, mai mult decât în Anglia (3,1%) sau în Germania (3,2%), dar mult mai puțin în comparație cu cei doi poli economici ai epocii: Italia (1224%) și Țările de Jos (Belgia: 21,1%, Olanda: 15,8%). În perioada următoare, Anglia va depăși la rândul ei Franța, unde, mai ales în secolul al XVIII-lea, dezvoltarea urbană se lasă așteptată; la aceeași categorie de orașe, Anglia atinge 13,3% în 1700 și 20,3% în 1800, în timp ce Franța rămâne sub nivelul de 10%: 9,2% în 1700, și chiar mai puțin, 8,8%, în 1800 (scădere temporară a populației urbane corespunzând perioadei revoluționare).[13]

Alt indicator al modernității: alfabetizarea. Sub acest aspect, Franța a evoluat mai bine decât vecinii ei medite­raneeni, dar nu și decât celelalte țări din Europa occiden­tală: Elveția, Germania, Țările de Jos, Anglia și Scoția, statele scandinave… Către sfârșitul secolului al XVIII-lea, putem estima la 47% numărul de francezi (bărbați) care știau să citească și să scrie; în Anglia, procentul era de 65% (situație nu tocmai strălucită printre țările protestante, dar categoric mai bună decât în Franța); Scoția se afla deja la 88%.[14] La rândul lor, Germania și țările scandinave aproape lichidaseră analfabetismul, cel puțin în rândul bărbaților.

În chip evident, puterea și preeminența europeană a Franței era asigurată nu atât de modernitatea, cât de masi­vitatea ei.

Alături de număr, al doilea element cheie care explică destinul istoric al Franței este forța statului. De la un rege la altul, și mai ales începând cu secolul al XII-lea, puterea centrală n-a încetat să se consolideze (în ciuda câtorva vicisitudini, ca Războiul de O Sută de Ani sau războaiele religioase). Încă din timpul lui Filip August, spre 1200, domeniul regal cuprindea o bună parte din nordul Franței, ținut bogat, dens populat, și beneficiind în plus de proxi­mitatea regiunii Champagne, principalul nod comercial, pe atunci, al întregului Occident. În 1328, din cei 16--17 mi­lioane de locuitori ai Franței, 12 milioane trăiau în regiu­nile controlate direct de rege. Regele Franței devenise cel mai bogat și mai puternic dintre monarhii europeni. Așa începe glorioasa istorie a statului francez. Filip August își are partea lui de responsabilitate pentru fizionomia Franței de azi, cu virtuțile și defectele ei. Într-o Europă fărâmițată de feudalism, Franța a fost cel dintâi exemplu de preeminență și eficacitate a statului. Ce deosebire față de Imperiul germanic, simbolic prima putere a Occiden­tului, dar care nu înceta să se cufunde în anarhie. Mai era Anglia, țară unificată de timpuriu, dar prea mică și marginală ca să aspire la rolul Franței. Cele două țări au avut evoluții divergente. Englezii s-au mobilizat pentru a limita o putere regală considerată excesivă, ceea ce a stat la originea unei evoluții „liberale” începută cu Magna Carta (1215). În Franța, dimpotrivă, puterea regală, inițial slabă, s-a impus treptat în detrimentul ordinii feudale. De o parte, referința simbolică a devenit individul, de cealaltă, statul. Încununarea acestei evoluții este monarhia absolută, Franța întreagă adunată în jurul regelui său, care în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea a devenit un mo­del – greu însă de egalat! — pentru majoritatea țărilor europene (cu excepția Angliei care și-a consolidat vocația liberală). Franța avea ca atuuri atât cantitatea, cât și unitatea, această ultimă calitate fiind cu atât mai specifică cu cât dincolo de granițele franceze se întindeau teritoriile extrem de fragmentate (până la jumătatea secolului al XIX-lea) ale Germaniei și Italiei.

Totuși, să nu exagerăm și să nu scoatem lucrurile din contextul lor. Orice guvern democratic actual dispune de instrumente mult mai puternice decât avea, la vremea lui, regele Franței. Sub Vechiul Regim, particularitățile locale și regionale erau încă foarte marcate, constituind bariere solide în interiorul țării. Dar totul e chestiune de compa­rație și tendință. Franța se unifica progresiv în jurul unei puteri centrale care voia să exercite un control din ce în ce mai strict. „Statul sunt eu”: această frază, probabil apocrifă, exprimă în orice caz filosofia politică a lui Ludovic XIV.

Nu alta este tendința marelui său ministru Colbert. Col­bertismul, ca strategie economică, e exemplar pentru profilul Franței. Colbert vrea să pună țara la treabă, pentru a dezvolta industriile și a stimula comerțul. Creează două feluri de manufacturi: manufacturile „regelui” care apar­țin statului (Les Gobelins, de exemplu) și manufacturile „regale” (în amândouă cazurile, regele este o referință obligatorie!), acestea fiind private, dar susținute financiar de stat, strict reglementate și supravegheate îndeaproape. Cele mai multe sunt specializate în producția de lux: mătăsuri, tapiserii, dantele… Scopul principal este exportul. Colbert este puțin interesat de schimburile din interiorul țării: în viziunea lui, acestea nu aduc bogăție Franței. Important este să vândă în exterior, ca să aducă aur în țară. Primul beneficiar este bugetul regelui. Statul trebuie să devină bogat, poate și locuitorii săi, dar în primul rând statul. Banii obținuți vor fi cheltuiți pentru obiective de prestigiu (Versailles și alte mari șantiere) și pentru a purta un șir de războaie extrem de costisitoare.

Trebuie văzute atât calitățile, cât și limitele și perver­sitatea sistemului. Timp de mai multe secole, într-o Europă vag structurată, Franța a beneficiat de forța monarhiei sale și de o remarcabilă continuitate a proiectului politic. Sub acest aspect, modelul francez și cel englez se situează la antipozi unul față de celălalt. Franța menține o economie agrară ce „respectă” mica proprietate (necesară anume pentru a-i strivi pe țărani sub povara impozitelor ce aveau să alimenteze vistieria) și o putere regală teoretic „abso­lută”. În schimb, Anglia mizează pe o economie liberală, introduce agricultura în circuitul capitalist (chiar dacă pentru asta sacrifică o parte a țărănimii care-și pierde pământul) și lasă curs liber inițiativei individuale, în toate sectoarele productive și comerciale. Iată originile dezba­terii de azi. Franța s-a schimbat enorm între timp, dar cum s-ar putea ea desprinde complet de istoria sa? În raport cu liberalismul și individualismul anglo-saxon, ea rămâne mai etatistă, mai atașată de valorile comunitare, într-un cuvânt mai conservatoare. Nu mai trebuie demonstrată (istoria a făcut-o deja) eficiența economică superioară a modelului britanic în ajunul și în timpul revoluției industriale. Germenii declinului relativ al Franței și ai preemi­nenței economice a Angliei sunt prezenți încă din secolul al XVIII-lea, chiar în momentul în care puterea și influența Franței erau la apogeu.

Așa stând lucrurile, logica lor nu trebuie răsturnată. La origine, nu statul a frânat economia franceză (cum afirma Alain Peyrefitte). Din contră, statul a încercat să mobi­lizeze o economie foarte conservatoare. Pe vremea lui Colbert, Țările de Jos și Anglia erau cu mult înaintea Franței; ar fi absurd să-l acuzăm pe ministrul lui Ludovic XIV că le-ar fi cedat întâietatea. Statul a trebuit să compenseze slăbiciunile inițiativei industriale într-o economie emina­mente agrară și bazată pe mica proprietate.[15] Anglia a reușit mai bine, dar nu pentru că statul a intervenit mai puțin, ci pentru că societatea engleză nu avea nevoie de asemenea intervenție. În Franța, fără stat, demarajul sectorului indus­trial ar fi fost și mai anevoios. Dar astfel s-a creat un cerc vicios. Intervenția statului n-a fost de natură să stimuleze inițiativa economică, iar precaritatea acesteia a continuat să facă indispensabilă intervenția statului.

Monarhia franceză, deși foarte bogată, era mereu în criză de bani. Proiectele ei erau în general mai ambițioase decât îi permiteau posibilitățile. Alta era situația dacă Franța, păstrându-și forța, ar fi dispus, comparativ, de resur­sele Angliei și ale Țărilor de Jos! Ea ducea ostentativ o politică de „superputere” care s-a dovedit costisitoare, încercând în același timp să-i impresioneze pe ceilalți cu strălucirea ei și să-i domine prin forța armelor.

Expansiunea teritorială a Franței, în primul rând spre est, se înscrie ca o constantă, pe durata mai multor secole, fiind determinată atât de puterea statului francez, cât și de fărâmițarea politică a vecinilor estici care crea un efect de vid dincolo de frontieră. Presiunea franceză la această „frontieră mobilă” a fost constantă, dar în fond destul de limitată, moderație care, într-o epocă mai recentă, a putut fi regretată. Teoretic, dacă voia cu orice preț, dacă se stră­duia cu adevărat, monarhia franceză ar fi fost capabilă să-și lărgească granițele până la Rin, înglobând Renania germană și Țările de Jos spaniole (viitoarea Belgie). Cazul Alsaciei a demonstrat capacitatea Franței de a asimila politic și cultural un ținut de tradiție germanică. Oricum, în realizarea acestui obiectiv potențial, expansiunea (un Drang nach Osten francez, cum le plăcea germanilor să-l numească) s-a oprit la jumătatea drumului. Dacă privim câștigurile teritoriale, lungile războaie purtate de Lu­dovic XIV au avut rezultate onorabile, totuși puțin sub așteptări, având în vedere amploarea efortului desfășurat.

Mai mulți factori explică acest semisucces, ori semieșec. Mare putere temută și invidiată, Franța a trebuit, în mai multe rânduri, să facă față unor mari coaliții; era impo­sibil, chiar și pentru ea, să le forțeze mâna tuturor celor­lalți, coalizați contra ei. În plus, resursele ei rămâneau cele ale unei țări mediu dezvoltate (mai mare decât Anglia, dar, începând din secolul al XVII-lea, mai puțin bogată și mai puțin eficientă). Trebuie, mai ales, să nu „modernizăm” prea mult proiectele monarhiei franceze. Ea privea către Rin, dar fixarea frontierei pe fluviu nu era o obsesie. Teza „frontierelor naturale” s-a afirmat ceva mai târziu. Franța era destul de mare (chiar prea mare, s-ar putea spune); nu se punea problema să fie extinsă la nesfârșit. Politica frontierelor viza mai mult rectificări strategice decât ane­xări spectaculoase.[16]

Pasul a fost făcut în timpul Revoluției. A fost, pe de o parte, urmarea unor războaie victorioase, iar pe de altă parte expresia unei definiții mai riguroase a spațiului „predestinat” Franței. Acest spațiu trebuia încadrat de limite trasate clar: Pirineii, Alpii, Rinul… Franța era înscrisă în geografie. Astfel, „marea națiune” cuprindea, dincolo de granițele regatului (și ale Franței actuale), Belgia și Renania. Erau limitele ei „logice” și „definitive”. Odată cu căderea lui Napoleon, proiectul a eșuat, la fel ca proiectul imperial, și mai ambițios. Dar scurtul interval – vreo douăzeci de ani – în care Franța și-a atins peste tot frontierele naturale a marcat durabil mințile, hrănind deopotrivă nostalgia și speranța că ar putea să revină la ele. Fără Napoleon, fără războaiele imperiale, această frontieră ar fi putut rămâne definitivă. Asimilarea Belgiei nu părea să pună probleme; mai complicată ar fi fost poate chestiu­nea Renaniei, în momentul trezirii naționalismului german. Dar ideea franceză de națiune, constituită în spiritul Revoluției, nu se baza pe criteriul „sângelui”, al originii sau al limbii, ci pe opțiunea liberă și pe voința cetățenilor de a trăi împreună. Rămânea să fie convinși locuitorii Renaniei să aleagă concepția franceză a națiunii (politică și voluntaristă), mai curând decât cea germană (etnică), urmând astfel modelul alsacian.

Dacă luăm în considerație cursul ulterior al evenimen­telor (declinul treptat al ponderii Franței, constituirea unei noi Germanii, mai populată, mai dinamică și mai puter­nică), „marea națiune” de la 1800 ar fi menținut un anume ascendent al Franței printre națiunile occidentale (cu atât mai mult cu cât teritoriile râvnite aparțineau centrului eco­nomic al Europei). Pentru că a dorit prea mult, Imperiul a sfârșit prin a pierde ceea ce părea deja câștigat. Peste o jumătate de secol, în ampla sa lucrare consacrată Imperiului, Adolphe Thiers critica lipsa de măsură a proiectului napoleonian, ce ruinase proiectul mult mai rezonabil al frontierelor naturale: „[…] ar fi trebuit să avem curajul să renunțăm la anexări extravagante; ar fi trebuit să renun­țăm să avem prefecți la Roma, la Florența sau Laybach; ar fi trebuit să ne limităm la Alpi, la Rin, la Pirinei, pe care Europa ni le-ar fi cedat atunci. Și ce imperiu măreț ar fi fost, chiar și între aceste limite, cel care ar fi cuprins Genova, Mont-Cenis, pasul Simplon, Geneva, Huningue, Mainz, Wesel, Anvers, Vlissingen!”[17] Era totuși o alcătuire generoasă, cu avanposturi în Italia, Elveția și Olanda! Imaginarul acestei „Franțe ideale” s-a dovedit durabil; departe de a fi rezultatul unor anexări fortuite, era încu­nunarea – din păcate ratată – a edificiului național francez, înscris chiar în configurația continentului. Înscris, nu mai puțin, într-o istorie îndepărtată: hotarele vechii Galii. Nu ar fi fost deci o cucerire abuzivă, ci pur și simplu recupera­rea unui spațiu originar. În fapt, dincolo de orice argument istoric sau geografic, aceste frontiere lărgite păreau să-i ofere Franței șansa de a-și păstra rangul, adică cel dintâi.

Importanța europeană a Franței a prejudiciat din păcate importanța ei mondială (sub acest aspect Anglia prezintă o evoluție contrară). Chiar și așa, în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, expansiunea colonială și maritimă franceză a fost extrem de activă. O mare parte din America de Nord a devenit – cel puțin cu numele – franceză: Canada sau „Noua Franță”, începând din secolul al XVI-lea (orașul Quebec a fost fondat în 1608); Louisiana, pe vremea lui Ludovic XIV, care i-a dat și numele: un teritoriu imens ce lega golful Mexic de posesiunile canadiene, pe cele două maluri ale fluviului Mississippi; de asemeni Antilele: Haiti, Guadelupa, Martinica… În sfârșit, în India, francezii își sporesc prezența în secolul al XVIII-lea, concurându-i fără complexe pe englezi. Numele lui Colbert (și prin el statul francez) e strâns legat de aceste acțiuni îndepărtate; el este cel care a organizat colonizarea Noii Franțe, ex­ploatarea Antilelor și tot el a lansat un vast program de construcții navale, având ca rezultat o flotă franceză de dimensiuni considerabile.

Acest imperiu s-a năruit în urma victoriilor engleze din timpul Războiului de Șapte Ani (1756-1763) și prin Tratatul de la Paris din 1763. Franța a păstrat Antilele, dar a pierdut Canada și Louisiana (aceasta din urmă fiind împărțită între englezii care au ocupat malul stâng al fluviului Mississippi și spaniolii care au căpătat teritoriul situat la vest de fluviu); Franța s-a eclipsat și în India, unde englezii au ocupat pozițiile dominante.

Ar fi tentant – dar trebuie să rezistăm acestui gen de tentații simplificatoare – să considerăm nefericitul eveni­ment din 1763 (ratificat chiar la Paris) punctul de cotitură decisiv în destinul istoric al Franței. Într-adevăr, America de Nord părea să aibă toate șansele de a deveni franceză. Coloniile engleze se înșirau pe o fășie relativ îngustă pe coasta Atlanticului. Tot restul aparținea Franței (mai puțin Mexicul și Florida, care erau spaniole). Se poate deci ima­gina – pornind de aici – o lume în care întâietatea ar fi aparținut francezilor, și nu anglo-saxonilor.

De aici și până la a blama inconștiența conducătorilor francezi, care n-au știut să păstreze posesiuni atât de impor­tante, nu e decât un pas. Voltaire, care găsise cu cale să ia în derâdere cele „câteva pogoane de zăpadă” din Canada, ar fi căzut și el în capcană. E ușor să ironizăm această formulă nefericită. Ar fi mai judicios, totuși, să nu le cerem oamenilor din secolul al XVIII-lea să vadă cu ochii noștri. Fapt e că opinia publică și mai ales liderii de opinie priveau cu neîncredere expedițiile îndepărtate. „Dacă există – scrie Pierre Gaxotte – o idee pe care toți o împărtă­șesc și o susțin constant, aceea este inutilitatea și pericolul reprezentat de colonii.”[18] Dupleix, care a încercat cu mij­loace infime (între 1742 și 1754) să-i asigure Franței un imperiu pe subcontinentul indian, a putut constata pe pielea lui indiferența metropolei; succesele lui inițiale s-au soldat până la urmă cu un eșec.

Judecând evenimentele în contextul lor, ar fi absurd să le imputăm francezilor miopia politică, felicitându-i în schimb pe englezi pentru admirabila lor clarviziune. Nimeni nu gândea atunci în termeni de mondializare! Nimeni n-ar fi ghicit că lumea va fi dominată cândva de Statele Unite ale Americii. Cum să-ți imaginezi, în momentul când franceza devenise limba elitelor europene, că declinul ei se profila deja, tocmai din cauza celor „câteva pogoane de zăpadă” din Canada? Pentru puterile europene, pose­siunile de peste mări erau simple anexe, furnizori și piețe de desfacere, nimic mai mult.

Pentru francezi jocul era pierdut dinainte, chiar dacă ar fi putut citi viitorul. Imperiul nord-american al Franței era un teritoriu aproape gol, puțin exploatat și greu de apărat. Haiti prezenta pentru metropolă mai mult interes decât Canada. Franța a cedat tot restul ca să poată păstra măcar Antilele (amenințate și ele de englezi), și în special Haiti, de unde, datorită muncii sclavilor negri, îi veneau cele mai prețioase produse exotice: zahăr, cafea, bumbac, tutun…

În fond, Franța maritimă a pierdut bătălia contra Fran­ței continentale. Din punct de vedere economic, cum am văzut deja, factorii maritim și colonial au avut un impact destul de limitat asupra dezvoltării generale a țării. Din punct de vedere politic, opțiunea nu s-a schimbat niciodată: mizele europene erau cu mult mai importante decât strategia planetară, abia schițată pe atunci. Propulsată de o putere superioară celei a celorlalte state, Franța a urmărit în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea o politică de hegemo­nie europeană care i-a scăzut interesul pentru proiectele mondiale. Între lume și Europa, Franța optase pentru Europa. Din păcate pentru ea, această opțiune se lovea de ostilitatea celorlalte puteri, începând cu Anglia, care, deși interesată de marile spații oceanice, vedea în orice tentativă de hegemonie continentală un pericol pentru securitatea ei insulară. Astfel, Franța a fost obligată să concentreze maximum de mijloace ca să-și susțină politica europeană, rămânându-i un minim de resurse pentru poli­tica „extra-europeană”. În fond, ea a pierdut pe amândouă planurile: hegemonia europeană s-a dovedit o himeră, iar expansiunea teritorială a fost oprită; cât despre posesiunile îndepărtate, mai mult sau mai puțin neglijate, majoritatea au fost pierdute.

Există în toate acestea o rațiune demografică: paradoxal, demografia explică atât poziția europeană puternică a Franței, cât și neputința ei pe celelalte continente. Fran­cezii n-au reușit să-și populeze America lor. Acest terito­riu, chiar dacă ar fi fost păstrat, risca să rămână pustiu, spre deosebire de posesiunile britanice și spaniole în care a avut loc o colonizare intensă. Din capul locului, emigrația fran­ceză a fost neînsemnată. Iar asta în ciuda faptului că Franța a fost, până la Revoluție, țara europeană cel mai dens populată. Ea își atinsese încă din secolul al XVIII-lea „maximumul demografic” – desigur în raport cu mijloacele de subzistență și cu potențialul unei economii eminamente agrare și puțin performante –, situație care explică ritmul de creștere al populației, deja încetinit. În mod curios, Franța era plină, dar nu „dădea pe dinafară”. Societate agrară bazată pe mica proprietate, ea învățase să-și regu­larizeze regimul demografic prin limitarea nașterilor, pentru a evita fărâmițarea patrimoniului funciar. Țăranii rămâneau lipiți de pământul lor. În consecință, nu exista surplusul care ar fi putut să asigure popularea posesiunilor de peste mări.

Singura emigrație notabilă a rămas, sub Vechiul Regim, cea a hughenoților, care au părăsit Franța după revocarea Edictului din Nantes în 1685. În răstimp de câțiva ani, ar fi plecat mai mult de 170.000 de protestanți, având ca destinație Olanda (50-60.000), Anglia (40—50.000), Germania (30.000), Elveția (22.000), dar și coloniile engleze din America (între 10.000 și 15.000).[19] Colonii engleze, și nu franceze, acestea din urmă fiind dominate de Bise­rica Catolică. Acești oameni au fost pierduți pentru Franța, iar unii au contribuit în America la mărirea efectivelor anglo-saxone.

Renunțând în 1763 la Canada, Franța abandona aici o comunitate franceză puțin numeroasă: 60.000 de suflete. În Louisiana trăiau și mai puțini: 8000 de francezi în 1763, la care s-au adăugat în anii următori câteva mii de acadieni refugiați din Canada.[20] În schimb, pe la 1760-1765, colo­niile britanice numărau o populație albă de aproape 2 mili­oane de locuitori și 300.000 de sclavi negri; în 1790, Statele Unite aveau aproape 4 milioane de locuitori. Franța pier­duse deja partida, sub aspect demografic, înainte s-o piardă politic sau militar.

Sub Napoleon, contradicția dintre politica continentală și cea colonială atinge apogeul. Cu toate astea, într-o primă fază, Antilele au continuat să beneficieze de atenția guvernului francez; în plus, în 1800, Franța a recuperat partea din Louisiana cedată Spaniei în 1763 (malul drept al fluviului Mississippi). Fiind însă prea angajat în Europa, Napoleon nu mai avea mijloace ca să controleze situația în America. În urma revoltei sclavilor negri, Haiti își pro­clamă independența; intervenția militară franceză eșuează, și astfel colonia cea mai prețioasă (în 1789, Haiti furniza trei cincimi din valoarea produselor coloniale franceze) este pierdută. Louisiana, izolată, părea imposibil de apărat; decât s-o vadă căzând în mâna englezilor, Napoleon decide s-o vândă americanilor (1803). Afacerile „extra-europene” sunt așadar lichidate. Proiectul francez rămâne „limitat” la dominarea continentului. Proiect care va eșua la rândul lui. Epopeea napoleoniană are drept rezultat revenirea Franței la frontierele din 1789 și, în afara Europei, dispariția aproape completă a prezenței franceze.

Ar fi putut Franța să se comporte mai bine? Să forțeze destinul și să inventeze un viitor în care lumea să vorbească franceza, nu engleza? O altă Franță, poate. Dar nu Franța reală. Țară continentală și eminamente agrară, ea își avea destinul înscris în fizionomia sa.

Această țară mare a avut și avantajul să aibă o capitală pe măsură. Corelație destul de firească, având în vedere dimensiunile teritoriului și dinamica centralizatoare pro­prie istoriei franceze. Evoluția Parisului însoțește evoluția Franței și în special ascensiunea puterii monarhice. Către anul 1000, primii regi capețieni domneau într-un Paris a cărui populație poate fi estimată (foarte aproximativ) la 20.000 de persoane. Avântul lui se conturează în secolul al XII-lea, stimulat de o monarhie din ce în ce mai puter­nică, dar și de un context comercial favorabil (proximitatea târgurilor din regiunea Champagne, centrul economic al Occidentului medieval). Către 1300, orașul ar fi numărat, în funcție de estimări, fie 80.000-85.000 de locuitori, fie mult mai mulți: 150.000 sau poate chiar, potrivit unei interpretări a recensământului din 1328, pe puțin 200.000.[21] Orașele flamande, cele mai înfloritoare din Europa de Nord, erau cu mult sub cea mai mică dintre aceste cifre. În Italia, Veneția, Milano și Florența numărau fiecare în jur de 100.000 de locuitori. Oricum, Parisul era cel mai mare oraș al Nordului și chiar, probabil, al Occidentului. În comparație, Londra, rivala sa de mai târziu, avea pe la 1300 o populație destul de modestă, 35.000 de locuitori. În timpul Renașterii, Parisul își menține întâietatea (300.000 de locuitori în 1600; 500.000 în 1700), până la sfârșitul secolului al XVII-lea, când Londra trece în frunte (200.000 de locuitori în 1600; 575.000 în 1700), propulsată de o dinamică economică și demografică supe­rioară celei franceze.[22]

Mărimea metropolei aduce prestigiu politic și, de asemenea, prestigiu cultural. Universitatea din Paris, fon­dată spre sfârșitul secolului al XII-lea, se bucură de o recunoaștere depășind de la început cadrul „național”. Plecat din Île-de-France, stilul gotic (impropriu numit astfel, pentru că e un stil întru totul „francez”) se răspândește, din secolul al XII-lea până în secolul al XV-lea, în aproape tot Occidentul. În fine, limba franceză începe o carieră internațională. Una din cele mai faimoase cărți ale Evului Mediu, Le Devisement du monde (Descope­rirea lumii) a venețianului Marco Polo, a fost scrisă pe la 1300 în franceză, limbă literară considerată mai rafinată și mai răspândită decât celelalte.

După o butadă voit provocatoare – dar adevărată în esența ei –, o limbă ar fi „un dialect cu armată, marină și aviație”[23]. Cu alte cuvinte, extinzând afirmația, cariera oricărei limbi reflectă situația și dinamica comunității care o susține: puterea, bogăția, prestigiul. Franceza s-a răspân­dit în Franța pentru că pleca din inima regatului francez și mai ales a domeniului regal; s-a răspândit apoi în Europa, pentru că Franța s-a aflat, timp de secole, într-o poziție dominantă. La fel, preeminența de azi a Statelor Unite asigură întâietatea englezei.

Afirmarea europeană a francezei a cunoscut o vreme concurența altor limbi și culturi. A fost în primul rând latina, limba Bisericii și limba savantă a Evului Mediu și a Renașterii. Renașterea – „invenție” italiană – a promo­vat italiana într-o poziție de prim-plan. La rându-i, spaniola a beneficiat de avântul european și colonial al țării, mai ales în secolul al XVI-lea. În fine, germana a fost limba comună pentru o bună parte a Europei centrale.

Dar începând din secolul al XVII-lea, franceza începe să capete o importanță specială. Franța urcă, în timp ce Italia, Spania și Germania intră într-o lungă fază de declin. Latina pierde teren în fața limbilor vii, ceea ce favori­zează considerabil franceza. Spre deosebire de germană și italiană, franceza e limba unui singur stat, unificat și puternic, care înțelege să susțină activ cultura franceză și răspândirea ei (Academia Franceză, fondată în 1635 de Richelieu; protecția acordată scriitorilor și artiștilor de Ludovic XIV…). La 1648, potrivit unei vechi tradiții, tratatele Westfalice erau încă redactate în latină; în schimb, în 1714, limba Tratatului de âî

â–â–îââ έâîàçâî­

Îâ­Î„”––­…ââ„â”î„”­î„”î–î–„”îâ

Îâî…îâîâ­î

îâîîîââîîî„”îâ­âî„”îîîâîâàç„”­Îîîî­ââ­âî­

îîî­îââîîîîîÎîîîîî

îââîî­âîîîà’é„”îÎâ­î­îâîâîâ

­â ­îî–î– îî