Germanofilii

I
Privire istoriografică

Crearea României Mari a avut un impact considerabil asupra imaginarului istoric al românilor și, în bună măsură, a impus o anume orientare chiar printre istoricii de meserie. A câștigat teren interpretarea „unitară“ a trecutului, izvorâtă din convingerea că momentul 1918 înseamnă încununarea necesară și obiectivă a întregii istorii anterioare. Alăturarea tutu­ror provinciilor românești într-un singur stat apărea ca deziderat suprem al națiunii. Totuși, ținuturile alipite erau dispuse într-o ierarhie simbolică, potrivit căreia Transilvania strălucea mai puternic decât celelalte. Aceasta, deși „desăvârșirea unității naționale“ implica în egală măsură Basarabia și Bucovina. De altfel, sărbătoarea națională a României a devenit, după căderea comunismului, ziua de 1 decembrie 1918, momentul proclamării unirii Transilvaniei. S-a considerat și atunci (de către majoritatea oamenilor politici și a opiniei publice) și se consi­deră și acum, ca un adevăr de la sine înțeles, că decizia nor­mală și patriotică era în 1916 intrarea în război împotriva Austro-Ungariei pentru eliberarea românilor de peste munți, chiar dacă această alegere presupunea o alianță cu Rusia, asu­pritoarea românilor basarabeni. Cum, până la urmă, ca o consecință a răsturnărilor revoluționare din Rusia, Basarabia a intrat și ea între frontierele României, justețea alegerii din 1916 părea cu atât mai mult confirmată. În raport cu mersul cunos­cut al evenimentelor, soluțiile divergente sau rezervele mani­festate în epocă nu puteau fi considerate decât marginale, susținătorii lor, oricum minoritari, dar deveniți și mai minoritari în reprezentările istorice ulterioare, urmând să fie sau complet discreditați, sau, cu timpul, mai subtil și mai eficient, să-și vadă „vina“ relativizată și atenuată (uneori în ciuda evidențelor), astfel încât punctele lor de vedere să nu mai pară opuse marelui proiect național.

La doar câțiva ani după război și de la marea Unire, Constantin Kirițescu (1876-1965) publica cea dintâi mare sin­teză consacrată evenimentelor respective. Deși autorul nu era istoric de formație, Istoria războiului pentru întregirea Româ­niei (ediția I, 2 volume, 1922-1924; ediția a II-a, 3 volume, 1925-1927) rămâne până astăzi cea mai temeinică evocare a acestei teme cruciale. Să nu căutăm însă la Kirițescu prea multă înțelegere pentru cei care au gândit și au acționat altfel. Liderii „germanofili“ Petre P. Carp, Alexandru Marghiloman, Constantin Stere sunt tratați fără menajamente, îndeosebi pentru faptul de a fi rămas fideli convingerilor lor și după intrarea Româ­niei în război, mai precis sub ocupația germană. Autorul ne asigură însă că „adepții politicii germane se puteau număra pe degete“. Unii erau pur și simplu cumpărați cu bani străini. „Au produs deosebită întristare vânzarea unui fost președinte al Ligii culturale, apoi aceea a unuia din cei mai de talent din scriitorii noștri, ardelean de origină, căruia bătrânețea și sărăcia nu-i puteau ierta trădarea…“^[1] Trădătorii nu merită să le fie pomenit nici numele. Cel dintâi este Virgil Arion, profesor la Universitatea din Iași, celălalt, marele scriitor Ioan Slavici. Alte personalități culturale, care să fi împărtășit opinii similare, nu sunt amintite.

Așa se prezintă prima fază. Următoarea are cu totul altă logică. Sunt primii ani ai comunismului românesc, ilustrați în istoriografie prin faimosul manual al lui Mihail Roller (1908-1958), intitulat în prima lui versiune, din 1947 și 1948, Istoria României, iar apoi, pentru a se demarca de orice cono­tații naționale, folosind strict sigla republicii comuniste, Istoria R.P.R. (edițiile din 1952 și 1956). Pentru Roller și colaboratorii săi, care văd trecutul din perspectiva exclusivă a luptei de clasă, Primul Război Mondial a avut un caracter imperialist, la fel de nedrept pentru toți participanții, din ambele tabere. Sunt con­damnați în egală măsură partizanii Antantei și ai Puterilor Centrale, ca și profitorii politicii de neutralitate. Singura soluție corectă ar fi fost transformarea războiului imperialist într-un război împotriva burgheziei.

Antinaționalismul anilor ’50 a evoluat – e trăsătura frapan­tă a comunismului românesc – exact spre opusul său: naționalismul epocii Ceaușescu (deși cuvântul „naționalism“ a rămas formal exclus din vocabularul comunist). Primul Război Mondial a continuat să fie imperialist, dar cu excepția unei țări, a cărei participare a devenit dreaptă: firește, România! În 1968, la 50 de ani de la „Marea Unire“, s-au ținut simpozioane și s-au publicat cărți: Desăvârșirea unificării statului național român. Unirea Transilvaniei cu vechea Românie (sub redacția lui Miron Constantinescu și Ștefan Pascu) dă tonul noului model istori­ografic. Mai întâi, în sensul general al ideologiei comuniste, totul se așeza în mersul obiectiv al istoriei, aspirația spre unitate devenind o caracteristică a întregului trecut românesc. Apoi, accentul cădea și mai puternic sau chiar exclusiv asupra Transilvaniei, dat fiind că discreția se impunea cu privire la Basarabia, reanexată de Uniunea Sovietică, și chiar în ceea ce privește Bucovina, a cărei jumătate nordică avusese aceeași soartă cu Basarabia. În sfârșit, unanimismul comunist se apli­ca și actorilor acelor evenimente istorice. Până și lupta de clasă se estompa. Românii trebuiau să dea exemplul unității de gândire și de acțiune în momentul cel mai de seamă al istoriei lor. Desăvârșirea… îl pomenește în treacăt pe Carp, îl ignoră pe Stere (greu de menționat fără atingerea problemei basarabene) și-l tratează cu îngăduință, oricum fără judecăți aspre, pe Marghiloman. Oamenii de cultură apar cu toții, într-un fel sau altul, partizani ai unirii Transilvaniei. Slavici e adus în dis­cuție în repetate rânduri, ca exponent al ideii naționale, fără nici o referire, se înțelege, la luările lui de poziție din timpul războiului, care i-au atras condamnarea la închisoare în 1919. De o ironie involuntară este și evocarea lui Victor Babeș și Ioan Bogdan, ca figuri reprezentative pentru momentul eliberării de sub ocupația germană și al unirii de la 1 decembrie^[2]; la vremea respectivă, cei doi au fost percepuți mai curând ca „filoger­mani“ decât ca partizani ai intrării în acțiune pentru Transilvania!

În 1972, Constantin Nuțu publică România în anii neutra­lității, 1914-1916, în care Basarabia nu e pomenită nici o singură dată, ceea ce lasă în ceață proiectele „germanofililor“, P.P. Carp sau Stere, menționați în treacăt, cu simpla aluzie, rezervată probabil „cunoscătorilor“, că s-ar fi pronunțat „pen­tru o acțiune spre răsărit“(!).

În anii care au urmat, unitatea istoriei românești s-a con­solidat fără încetare, devenind principala ei trăsătură, din Antichitate până în prezent. Relativa independență pe care regi­mul Ceaușescu o cultiva în raporturile cu Uniunea Sovietică a condus la un moment dat și la revenirea Basarabiei în evocarea alcătuirii României Mari. Mircea Mușat și Ion Ardeleanu, istorici și activiști de partid, cu funcții-cheie în aparatul de propagandă, au dat tonul, în 1976, în cea de-a doua ediție a lucrării lor Viața politică în România. 1918-1921, ale cărei prime pa­gini tratează, pe larg și în termeni de-a dreptul entuziaști, pro­cesul separării Basarabiei de Rusia și al unirii sale cu România (prima ediție, din 1971, nu suflase niciun cuvânt despre această provincie).^[3] În continuare, Basarabia a cunoscut cote mai înalte sau mai joase, momente de discreție sau de afirmare răspicată, în funcție de atmosfera schimbătoare a relațiilor dintre Bucu­rești și Moscova.

România în primul război mondial, lucrare colectivă apărută în 1979 (autori: Victor Atanasiu, Anastase Iordache, Mircea Iosa, Ion M. Oprea, Paul Oprescu) a prins, se vede, un moment „basarabean“ mai delicat, fiindcă atinge în această chestiune gradul cel mai înalt al sintezei: „la 27 martie/9 aprilie 1918 s-a înfăptuit unirea Basarabiei cu România“, un singur rând din cele peste 500 de pagini ale cărții. Dintre intelectualii de marcă, Slavici e singurul care apare, în sfârșit, ca progerman, dar în lipsa unei analize complete, atitudinea lui rămâne de neînțeles. E subliniată în schimb comportarea demnă față de ocupanți a lui Victor Babeș, pe cale de a deveni un soi de tradiție istoriografică, pentru simplul fapt că savantul bacteriolog a relatat el însuși cât de demn s-a comportat, ca răspuns la acuzele de colaboraționism care i se aduseseră!

În 1981, o nouă carte despre anii neutralității, scrisă de Ion Bulei: Arcul așteptării. 1914-1915-1916. Și aici Transilvania apare drept obiectiv exclusiv, iar Basarabia e absentă. Sunt înregistrate unele cazuri de vânzare sau de trădare, nimic însă despre intelectualii „germanofili“. Doar despre Stere ni se spune că era „un om cinstit“ și, în plus, „îndurerat“, dar nu aflăm de ce era îndurerat.

În sfârșit, Basarabia revine în 1987, în ampla lucrare colec­tivă România în anii primului război mondial, alcătuită de un larg colectiv, având ca nucleu grupul istoricilor militari din jurul generalului Ilie Ceaușescu, fratele dictatorului. Unirea Basara­biei cu România are dreptul la câteva pagini, unde lucrurile sunt spuse fără ocol, deși cam succint în raport cu dimensiu­nile lucrării, și introduse într-un subcapitol cu titlu anodin. În ansamblu, Basarabia e menționată, potrivit indicelui, de zece ori mai puțin frecvent decât Transilvania, și, mai ales, ea nu apare ca opțiune în dezbaterea politică din anii 1914-1916.

Spre sfârșitul domniei, în dezacord cu toată lumea, cu ungu­rii desigur, dar și cu regimul sovietic, angajat, sub Gorbaciov, pe calea reformelor, Ceaușescu apelează, fără menajamente, la artileria grea a naționalismului, ultimul recurs care-i rămă­sese și față de ceilalți, și față de compatrioți. Denunțarea pac­tului Ribbentrop-Molotov punea direct pe tapet problema Basarabiei. În același timp, ungurii erau suspectați de planuri tenebroase în privința Transilvaniei. Constantin Kirițescu, mar­ginalizat în anii comunismului, pusese la punct, spre sfârșitul vieții (în 1959), a treia ediție a cărții sale. Mai bine mai târziu decât niciodată: s-a publicat exact peste 30 de ani, în ultimele luni ale regimului Ceaușescu. Surpriza stă în moderația cen­zurii. Tonul „decontractat“, firesc în epocă, al naționalismului în egală măsură antimaghiar și antirus din anii României Mari, contrasta cu formulele mult mai controlate și mai ipocrite ale naționalismului ceaușist. Cartea a suferit doar o ușoară perie­re stilistico-ideologică, pentru a nu-i scoate chiar din sărite pe vecinii de la Răsărit. Un subtitlu, „Din aliat, dușman“, devine, mult mai cuminte, „Măsurile de siguranță ale armatei române“. Rămân însă „vexațiunile, umilințele și violențele“ îndurate din partea rușilor și atitudinea lor „arogantă“. „Hoardele rusești“ sunt totuși înlocuite, mult mai amabil, cu „formațiile militare ruse“. Nimic esențial nu dispare însă, iar povestea Basarabiei e spusă, cu toate detaliile, de la început până la sfârșit.

Interpretările din anii comunismului național nu vor să țină seama de faptul că Transilvania și Basarabia erau proiecte opu­se, după cum un al treilea scenariu, cel al neutralității, se opunea celorlalte două. Logica, exprimând-o simplificat, era următoarea: toți românii sunt patrioți, drumul cel drept al istoriei este unul singur, așadar, toți românii privesc în aceeași direcție. Kirițescu vorbea cel puțin de „trădarea“ lui Slavici (fraza a rămas și în ediția din 1989). România în anii primu­lui război mondial îl menționează pe Slavici doar pentru a spune că a scris romanul Mara, informație evident de mare preț pentru subiectul tratat. Arghezi, Antipa, Tzigara-Samurcaș și alți „germanofili“ strălucesc prin absență. Dar până și Carp, până și Lupu Kostaki, „gauleiterul“ avant la lettre al teritori­ului ocupat, au parte de o tratare înțelegătoare. Vine în minte vorba lui Caragiale: „Toți suntem români mai mult sau mai puțin onești.“ Nu încercarea de a explica sau de a justifica diferențele e în discuție; comunismul nu avea câtuși de puțin vo­cația de a pleda pentru puncte de vedere divergente. Tentativa era pur și simplu de a anula diferențele, de a-i pune pe toți românii să gândească și să acționeze identic. Iată, extras din România în anii primului război mondial, un pasaj „impecabil“, cu adevărat antologic, care spune tot ce e de spus:

„Așadar, unanimitatea spectrului politic românesc cu influență în opinia publică din țara liberă sau de peste munți, reflectând fidel năzuințele întregului popor, nutrea convingerea fermă că realizarea grabnică a unității naționale reclamă o anga­jare promptă în război împotriva Imperiului austro-ungar. Dife­rențele percepute în orientarea uneia sau alteia dintre grupările politice aveau motivații specifice, dar este evident că obiectivul lor principal era făptuirea grabnică a reîntregirii României. Dacă guvernul român trebuia să fie prudent, iar opoziția putea să-și declare deschis opțiunea pentru alianța cu Antanta, dacă Alexandru Marghiloman avea de îndeplinit o «misie politică», dacă fruntașii politici de peste munți trebuiau să țină seama de împrejurările în care acționau, iar socialiștii să fie precauți față de angajarea țării într-un război desfășurat între marile puteri, totuși dincolo de aceste diferențe se reliefa obiectivul unic asumat de toți: Unirea neîntârziată.“^[4]

Cu alte cuvinte, socialiștii combăteau războiul, dar abia așteptau să intre în război, iar germanofilii erau la rândul lor nerăbdători să ajungă în conflict cu Germania! Chiar când gân­deau cu totul diferit, românii gândeau absolut la fel.

Departe de mine să socotesc că istoricii sau istoricii literari n-ar fi făcut decât să preia temele propagandei comuniste. După perioada extrem de constrângătoare a anilor ’50, cultura românească a câștigat în diversitate. Însă această diversitate, oricum limitată și canalizată, în mod pervers a servit până la urmă regimului mai mult decât i-a dăunat. Iluzia libertății era făcută să țină loc de libertate efectivă. Discursurile paralele erau acceptate și chiar bine‑venite în măsura în care nu conduceau în altă direcție și chiar puteau să credibilizeze discursul oficial. Revenind la reeditarea cărții lui Kirițescu: aceasta era nu numai o carte necomunistă, dar, în bună măsură, chiar fățiș anticomunistă, insistând asupra conflictului dintre idealul național românesc și proiectele antinaționale ale regimurilor comuniste din Rusia și Ungaria. Intenția îngrijitorilor ediției (printre care și fiul autorului) a fost aceea de a recupera o operă clasică și un adevăr istoric, în deplinătatea lui; intenția celor care au lăsat cartea să treacă a fost de ordinul manipulării naționaliste: România e înconjurată de vecini care nu-i vor binele, comu­niști sau necomuniști, puțin contează. De altfel, a fost o con­stantă a anilor Ceaușescu tolerarea și chiar încurajarea unor demersuri intelectuale naționaliste, care n-aveau nimic în comun cu doctrina comunistă, dar conduceau și ele la ideea unui popor unit în jurul unor valori care-i sunt proprii; așa au fost „protocronismul“ lui Edgar Papu sau filosofia „sufletului românesc“ a lui Constantin Noica, fără a mai vorbi de tentativele de racolare vizându-l pe Mircea Eliade. În măsura în care diversitatea rămânea în interiorul unor formule predominant naționale (chiar mai explicit enunțate decât o făcea naționalismul comunist, ținut să respecte cât de cât, măcar de formă, internaționalismul marxist și prietenia „frățească“ cu celelalte țări comuniste), regimul nu avea motive să se îngrijoreze, dimpotrivă.

Apoi, oricât de multe puteau deja să spună, îndeosebi scrii­torii, mai important rămâne ceea ce nu puteau să spună. În primul și în primul rând, nu puteau denunța fundamentele comunismului. S-a petrecut, după ieșirea din „proletcultismul“ anilor ’50, recuperarea aproape completă a culturii românești în toate fazele ei. Însă tradiția culturală românească, cu excepții de numărat pe degete, nu numai că n-a avut nimic de-a face cu comunismul, dar, în variatele ei manifestări: naționaliste, tradiționaliste sau moderniste, autohtoniste sau occidentali­zante, a împărtășit valori opuse ideologiei comuniste (cel puțin ideologiei comuniste „ortodoxe“, de până la național-comu­nism). Or, tocmai această neconcordanță a fost complet înlă­turată din orice discuție. Ceea ce a fost o ruptură brutală trebuia să apară drept continuitate firească. Textele reeditate treceau, ele însele, prin cenzură, cu tăierea fără mari scrupule a pasajelor care contraziceau flagrant ideologia oficială. Astfel, trecutul s‑a recuperat (mai bine, oricum, decât dacă ar fi fost ignorat), dar cu prețul subordonării lui prezentului comunist.

Aceeași logică prezidează și la denunțarea „abuzurilor“ comuniste ale anilor ’50. Scriitorii, din belșug, istoricii, mai timid, și-au exercitat și în această direcție „libertatea“ de care dispuneau. Să spunem încă o dată: mai bine așa decât să n‑o fi făcut. Însă denunțarea privea abuzurile, și nu sistemul. În realitate, n-au fost abuzuri: așa funcționa, de felul lui, sistemul comunist! S-a urmărit zdrobirea unei lumi, ceea ce nu se putea face fără persecuții și crime. Punerea în evidență a „exceselor“ (evocare tolerată de cenzură, fiindcă nu avem de a face cu o literatură clandestină) scotea din cauză regimul comunist ca atare și, cel puțin în intenția manipulatorilor oficiali, servea idealizării epocii Ceaușescu în contrast cu perioada anterioară a lui Gheorghiu-Dej.

Am schițat acest cadru mai larg, pentru a sublinia o idee: aceea că până și textele care nu conțin nici urmă de ideologie comunistă, aparținând adesea unor autori care cu siguranță n-au iubit comunismul, sunt în mod obiectiv deformate de condițiile vremii: fie că e vorba de tentația naționalismului, ea însăși explicabilă ca reacție la antinaționalismul anilor ’50, fie că e dorința de a spune măcar o parte de adevăr, cu riscul de a lăsa intactă partea de neadevăr. Sunt destule contribuții utilizabile, dar și acestea trebuie cântărite cu grijă, atât la nivelul infor­mațiilor, cât și al interpretărilor.

Câteva exemplificări biografice:

În 1968, istoricul literar D. Vatamaniuc a publicat o masivă monografie, minuțios documentată, cu aspect de carte „defini­tivă“, despre scriitorul care a stârnit cele mai mari adversități în anii Primului Război Mondial și imediat după aceea: Ioan Slavici și lumea prin care a trecut. Este o tentativă de reabi­litare, stânjenită însă, probabil, și de propriile convingeri ale autorului (în sensul în care, mai pentru toți românii, eliberarea Transilvaniei apare ca alegerea firească în 1916), dar cu siguranță, de limitele ideologice impuse. Să spunem clar cum stau lucrurile (anticipând ceea ce voi prezenta mai pe larg cu privire la atitudinea scriitorului): Slavici, pur și simplu, nu voia unirea Transilvaniei cu România, ținea la integritatea monarhiei habs­burgice și considera Rusia și lumea slavă în ansamblu ca cea mai mare primejdie pentru români. În mod evident, așa ceva Vatamaniuc nu avea cum să spună: în logica unanimistă a epocii, un mare scriitor nu se putea ridica împotriva idealurilor poporului său, iar Rusia era (la 1968) un subiect tabu. Lipsită de motivațiile majore ale lui Slavici, argumentația nu mai are aproape nici o susținere. Autorul caută să diminueze cât mai mult atașamentul lui Slavici față de Puterile Centrale și nu pierde nici un prilej pentru a sublinia deosebirile de păreri din­tre el și germani. Atunci chiar că nu se mai înțelege: de ce-a făcut tot ce-a făcut? Secțiunea ultimă a cărții este intitulată „În lupta pentru desăvârșirea unității naționale“. Fiind vorba de Slavici, ar fi fost mai potrivit: „În lupta împotriva desăvârșirii unității naționale“!

Alt caz este Vasile Pârvan. Al. Zub a consacrat marelui isto­ric o monografie: Vasile Pârvan. Efigia cărturarului (1974). Aprecierea atitudinii lui Pârvan în timpul războiului n-ar trebui să ridice dificultăți: a fost un partizan al neimplicării în conflict, iar după intrarea României în război, deși a mers în refugiu în Moldova, a preferat să tacă. În conferința ținută la Ateneu în noiembrie 1914, care i-a adus numeroase adversități din partea partizanilor intrării în acțiune, Pârvan înșira nenu­mărate motive care, laolaltă, ar fi amânat momentul deciziei la calendele grecești. Al. Zub, sprijinindu‑se inclusiv pe unele vorbe emfatice, dar cu totul evanescente, precum „intangibi­litatea sacrosanctă a idealului național“ sau „priveghiați, căci nu știți ziua, nici ceasul“, ajunge, dimpotrivă, la concluzia că Pârvan ar fi avut în vedere doar o neutralitate pasageră, în sco­pul unei mai temeinice pregătiri a intervenției. Exact politica guvernului Brătianu! Așa încât intrarea în război în 1916 a însemnat „o recunoaștere implicită a dreptății lui Pârvan“.^[5] Eroul își contrazice însă biograful, prin afirmațiile sale ca și prin întreaga sa atitudine.

La un nivel mai modest de cercetare se situează biografia lui Grigore Antipa, apărută în 1969 sub semnătura lui G. Bârcă și M. Băcescu. Autorii ne asigură că în perioada 1916-1920, „ani de criză și lipsuri datorate războiului și urmărilor sale“, „Antipa se cufundă în studiu și meditație“.^[6] E curios să con­stați o asemenea retragere, în condițiile în care savantul a jucat un rol-cheie în administrarea teritoriului ocupat în 1917-1918, precum și în guvernarea Marghiloman. După aceea, este ade­vărat, tocmai ca preț al implicării sale în politica progermană, a avut tot răgazul să se cufunde în „studiu și meditație“.

După 1989, libertatea de a privi istoria sub toate unghiurile este deplină. Mai rămâne ca și istoricii să și-o asume. Nu și-o asumă întotdeauna. Este mai ușor să mergi pe căile bătute care par adevărate tocmai fiindcă sunt deja trasate. Cu privire la Primul Război Mondial și la Marea Unire – chiar dacă se poate vorbi fără rețineri despre Rusia și Basarabia și despre orice altceva – ideea e deja bine stabilită că soluția normală a fost cea aleasă, iar în afara ei s-au situat prea puțini români, cazuri cu totul izolate. Este de remarcat și cât de ușor și fără critică se apelează la lucrări din deceniile anterioare, extrăgându-se din ele informații și interpretări ca și când n-ar putea fi altfel decât complete și echilibrate.

În Bucureștii în anii primului război mondial, 1914-1918, lucrare publicată în 1993 de Șerban Rădulescu-Zoner și Beatrice Marinescu, se face, de pildă, următoarea precizare cu privire la atitudinea profesorilor Universității din București: „Mai toți profesorii, în frunte cu rectorul dr. Toma Ionescu, se aflau în rândurile «Acțiunii Naționale» și, apoi, ale «Federației Unioniste».“^[7] Adevărul este că, departe de a fi „mai toți“, în „Acțiunea Națională“ și „Federația Unionistă“ nu s-au mani­festat decât câțiva dintre profesorii Universității. Poate că autorii au în vedere faptul că aceștia au semnat în număr mare apelurile succesive pentru intrarea României în război și de solidaritate cu Franța. Au fost între 49 și 58 de semnatari, din aproape 100 de profesori titulari ai Universității; este o majori­tate, dar nici măcar o mare majoritate, și departe de „mai toți“.

O lucrare incredibil de defazată ca privire de ansamblu și limbaj e publicată în 1997 de Victor Atanasiu, istoric militar (unul dintre autorii istoriei Primului Război Mondial din 1979). România în anii 1914-1916 aduce contribuții interesante cu privire la evoluția planurilor de campanie, dar la nivelul inter­pretărilor stă chiar mai rău decât unele lucrări din vremea lui Ceaușescu. Autorul e ferm convins că războaiele se împart în „drepte“ și „nedrepte“, caracterul „nejust“ al războiului dus de „puterile imperialiste“ fiind azi „un fapt pe deplin demonstrat“. Dar – precizează el – nu mai poate fi susținută teza „că războiul dus de Belgia, Serbia și România a fost un război imperialist“.

E un război drept, chiar dacă s-a petrecut în cadrul unui război general imperialist. Erau argumentele interpretării comuniste, dar e de-a dreptul aiuritor să mai ai parte de ele la 1997. Ni se mai spune că „mișcarea socialistă, în general mișcarea muncitorească, s-a situat pe cea mai înaltă poziție excluzând războiul ca mijloc de realizare a dezideratului național“. Din nou „exegeza“ comunistă: socialiștii români au avut mare dreptate con­damnând războiul, iar România a avut mare dreptate să-l facă. Doar că în vremea comunismului nimeni nu dădea socoteală pentru asemenea insanități. Se pare că nici după. Autorul nu stă să explice prea mult, fiindcă are explicațiile gata făcute; sunt oferite, cu largi citate din Lenin și uneori din Engels (Ceaușescu lipsește): „așa cum arăta V.I. Lenin“, „cum aprecia F. Engels“. Este o mărturie și despre starea ideologică a unei părți cel puțin din corpul ofițeresc, nu cu mult înainte de ade­rarea României la NATO.

Un ton la fel de fals ne întâmpină în cartea lui Emil Răcilă, intitulată România în primul război mondial. Situația econo­mică, social-politică și administrativă din teritoriul românesc vremelnic ocupat, 1916-1918, apărută în 2005. De fapt autorul reia, fără s-o spună, o lucrare mai veche, publicată în 1981, vrând să lase impresia că ar fi nouă (și însuși Al. Zub, care o prefațează, salută apariția „unui nou studiu despre România în Primul Război Mondial“). „Noutatea“ stă în schimbarea titlu­lui și în unele, nu multe, pasaje adăugate sau ușor modificate, inclusiv înlocuirea unui lung motto din Ceaușescu cu unul mai scurt aparținând lui Iorga. Aprecierile rămân cele vechi. Și Răcilă împarte războaiele în „drepte“ și „nedrepte“: nedrepte ale altora, drepte ale românilor. „Germanofilii“ sunt opuși „for­țelor naționale“, Carp, în plus, „având anumite rezerve față de politica țaristă“. „Anumite rezerve“! Nici un cuvânt despre Basarabia. Se vede că nu se putea zice la 1981, dar autorul încă n-a aflat că astăzi se poate vorbi și despre Basarabia?^[8]

Textul, să-i spunem „oficial“, cu privire la Primul Război Mondial, este capitolul redactat de Anastasie Iordache, pentru volumul VII, tomul II, apărut în 2003, al Istoriei românilor, publicată sub egida Academiei Române: „România în anii Primului Război Mondial“ (urmat de capitolul „Marea Unire“ datorat lui Ion Agrigoroaiei). Soluția transilvăneană este aproa­pe exclusiv pusă în evidență. Cu atât mai mult cu cât „dintre marile puteri, Austro-Ungaria manifesta cele mai evidente intenții de agresiune împotriva vecinilor săi“ (afirmație inco­rectă: pentru Austro-Ungaria, problema era supraviețuirea, nu expansiunea). Dimpotrivă, oamenii politici favorabili Puterilor Centrale, „exagerau pericolul ce-l reprezenta pentru existența României tendințele expansioniste ale Rusiei“. Este curios să vorbești de o asemenea exagerare într-o Românie care avea nu peste mult timp să fie ocupată de imperiul vecin și aruncată într-o direcție care i-a afectat pentru câteva generații dezvoltarea istorică. Alegerea din 1916 a fost cu siguranță cea mai bună (în lumina evoluțiilor ulterioare), dar pentru asta nu mai e ne­voie să faci Austro-Ungaria mai agresivă decât era și nici Rusia mai binevoitoare. Dacă oamenii politici neutraliști sunt tratați oarecum „neutru“, pentru socialiști nu există îngăduință, atitu­dinea lor fiind socotită de-a dreptul antiromânească (iată, în sfârșit, în acest punct, despărțirea de interpretările comuniste!). Erau stipendiați de Puterile Centrale, iar printre liderii lor „se aflau C. Dobrogeanu‑Gherea, dr. Ottoi Călin și Chr. Rakovski, ultimul, bulgar de origine, iar primii doi evrei, refugiați din imperiul rus, din cauza pogromurilor și prigoanei Ohranei țariste“. Despre colaborarea intelectualilor români cu ocupantul german nu se spune nimic, e pusă în evidență doar rezis­tența, iar în această privință numele de referință este din nou Victor Babeș!^[9]

În Istoria critică a literaturii române (2008), Nicolae Manolescu revine, și chiar pe larg, asupra cazurilor Slavici și Arghezi, în ciuda faptului că informațiile biografice sunt excluse pro­gramatic din vasta lui sinteză; excepția pe care o face în favoa­rea acestor fragmente de biografie (care în fond n-au relevanță cu privire la operă) este încă o dovadă că atitudinea celor doi scriitori continuă să intrige. Manolescu apără dreptul lor de a gândi altfel, ceea ce este un pas înainte, dar încearcă și el pe de altă parte să le atenueze opiniile și să le limiteze colabo­rarea cu germanii. Mult mai vinovați ar fi oamenii politici care, rămași în Capitală, „formaseră un guvern paralel și încheiaseră pacea de la Buftea“.^[10] Doar că n-a existat un guvern paralel în sensul propriu al termenului, iar dacă Manolescu se referă la administrația „geranților“ (Lupu Kostaki și ceilalți), aceștia n‑au încheiat nici un fel de pace cu germanii. Pacea preliminară de la Buftea a fost semnată de guvernul Averescu, guvern legal al țării. Dacă însă e în discuție guvernul Marghiloman, care a încheiat pacea „definitivă“ de la București, nici acesta nu a fost un guvern paralel, ci învestit cât se poate de oficial, după toate normele constituționale, de regele Ferdinand. Nu avem, așadar, acea trădare flagrantă a oamenilor politici (uzur­pare de atribuții guvernamentale și încheierea clandestină a păcii cu dușmanul) care ar fi relativizat „vina“ lui Arghezi sau Slavici. Cei care-i învinovățesc, crede criticul, nu le-au citit cu atenție articolele. Acuza de colaboraționism ar fi nefondată. Slavici, cel puțin, n-ar fi scris nici un articol filogerman. Atât el, cât și Arghezi au ce au cu englezii, antipatizați ca popor „mercantil“. Ne putem întreba de unde până unde această osti­litate față de britanici, în raport cu care românii nu prea aveau pe atunci sentimente de nici un fel. Răspunsul este simplu pen­tru cine îl cunoaște: denunțarea expansionismului cinic al bri­tanicilor a constituit leitmotivul propagandei germane în anii războiului. Slavici și Arghezi nu fac decât să reproducă clișeul, ceea ce, departe de a le afirma independența de spirit, pledează în sensul colaboraționismului lor. E limpede că au colaborat, nu cultivând contacte personale cu ocupantul, și nici într-o manieră stridentă (care nu și-ar fi atins țelul propagandistic), ci spunând cât se poate de explicit și repetat că vinovați de război sunt „ceilalți“, în principal Marea Britanie și Rusia, și că locul românilor este și rămâne nu împotriva Germaniei și Austro-Ungariei, ci alături de ele. De precizat că susțineau acest punct de vedere fiind convinși că e singura atitudine corespun­zătoare intereselor României. Credința lor nu exclude „cola­borarea“, după cum „colaborarea“ nu le exclude credința. Vom atinge punctul final al discuției când vom înceta să acuzăm și să scuzăm pentru lucruri petrecute în urmă cu aproape un veac. N-avem altceva de făcut decât să încercăm a înțelege.

Dan Berindei schițează portretul istoricului și diplomatului Ioan C. Filitti, deplângând faptul că acesta n-a urcat scara onorurilor în măsura capacităților sale.^[11] Dar, odată ce afirmația e făcută, ar trebui să vină și explicația. I.C. Filitti începuse o strălucită carieră; a urcat primele trepte mai repede decât mulți alții. Odată cu începerea războiului, și-a manifestat opțiunea „germanofilă“. A rămas în teritoriul ocupat, unde a îndeplinit funcții publice. Considerat „dezertor“, a fost exclus din Mi­nisterul de Externe, iar cariera lui, în plan social și politic, practic s-a încheiat. Aceasta este explicația: istoricul o știe, nu trebuie să o știe și cititorul?

Și George Coșbuc – un caz destul de complicat – beneficiază de o tratare „patriotică“ unilaterală. Ediția critică din 2006 a poeziilor sale reia detaliata cronologie alcătuită de Gavril Scridon, care pune în evidență datele susceptibile de a ilustra angajamentul național al poetului în anii războiului, dar lasă la o parte tot ceea ce infirmă un asemenea angajament (e curios, pe de altă parte, cum ediția reia versurile antimonarhice, arun­cate pe hârtie într-un context anume și nepublicate de poet, incluse însă în edițiile comuniste din anii ’50, dar lasă la o parte poezii entuziast promonarhice precum Mirilor României, apă­rută în Timpul, la 24 ianuarie/5 februarie 1893, sau Spadă și corăbii, adăugată ediției a VI-a din 1915 a volumului Fire de tort; aceasta din urmă, care exprimă idealul unității naționale proiectat asupra principelui Carol, viitorul Carol II, este eli­minată pe motiv de „valoare artistică scăzută“ – ca și cum n-ar fi destule poezii mediocre și printre cele publicate).^[12]

O notă diferită în tratarea problematicii românești a Primului Război Mondial se observă la Florin Constantiniu, într-un articol privitor la poziția lui P.P. Carp și C. Stere și, apoi, în capitolul respectiv din Istoria sinceră a poporului român.^[13] În sfârșit, un istoric ia în discuție opțiunea alternativă a lui Carp și Stere, arătându-i partea de justificare; potrivit interpretării sale, cei doi oameni politici erau preocupați de securitatea națională (asigurarea în fața Rusiei, prin sprijinul Puterilor Centrale), în contrast cu opțiunea dominantă care a fost aceea a unității naționale (împotriva Puterilor Centrale). Ar fi de adăugat că nu doar Carp și Stere au gândit așa, ci destul de mulți oameni politici și intelectuali; de asemenea, în viziunea lor, securitatea națională nu excludea înfăptuirea parțială a unității naționale, prin recuperarea Basarabiei (după cum și proiectul celălalt viza tot o unitate națională parțială: cu Transil­vania, dar fără Basarabia. Și unii, și alții sperau de altfel că într-o fază ulterioară se va putea realiza unitatea națională de­plină; pentru moment, era vorba de priorități).

De la tinerii istorici se poate aștepta, în sfârșit, o îndepărtare de cărările bătute, prea mult bătute, ale interpretărilor Primului Război Mondial, din stricta perspectivă a unirii Transilvaniei cu România. Iată câteva rânduri din finalul unui articol, încă inedit, aparținând unuia dintre ei: „[…] dispariția monarhiei austro-ungare a însemnat acutizarea problemelor Europei Centrale și nicidecum soluționarea lor. Înțepeniți în proiectul național, decidenților români le-a lipsit cu desăvârșire, după 1914-16, preocuparea pentru interesele de securitate de lungă durată. Odată cu Imperiul austro-ungar s-a prăbușit și glacisul strategic austro-german în care România era parte.“^[14] Independența micii Românii dinainte de 1918 era mai bine asigu­rată decât a României Mari de după 1918. Așa cum preziseseră unii „germanofili“, România Mare avea să devină prada Rusiei.

Nu înseamnă că Marea Unire nu trebuia făcută! Înseamnă doar că istoria e complexă, iar tratarea ei dintr-un singur unghi riscă să o sărăcească și chiar s-o falsifice.