Intre inger si fiara. Mitul omului diferit din Antichitate pana in zilele noastre

Intre inger si fiara. Mitul omului diferit din Antichitate pana in zilele noastre de Lucian Boia

I. Cum se înfățișează Omul diferit

Un concept-cheie: alteritatea radicală

Omul nu pășește singur pe drumul Istoriei, ci este înso­țit de o mulțime pestriță, de carnaval, alcătuită din cele mai felurite chipuri. Sălbatici zdraveni și păroși merg alături de marțieni cu trupul plăpând și fața spiritualizată. Ființe omenești cu cap de câine vorbesc (lătrând) cu personaje fără cap și cu chipul zugrăvit pe piept. Deși nu seamănă, au un oa­recare aer de familie. Dincolo de chipuri se ascunde aceeași esență umană: Omul diferit, cu nenumăratele lui înfățișări.

Nu există nimic mai permanent și mai obsedant decât imaginea Celuilalt. Suntem diferiți de semenii noștri. Celălalt, imaginea sau imaginile sale se află pretutindeni, fac parte dintr-o rețea care îi unește și, în același timp, îi deosebește pe toți actorii aventurii umane.

Omul diferit ia parte la acest joc vechi precum omenirea însăși. Are totuși un statut aparte, fiindcă în Celălalt se îm­bină două chipuri fundamental diferite: unul apropiat și familiar, celălalt îndepărtat și straniu, care reprezintă, de fapt, două forme de alteritate: cea obișnuită și cea radicală.

Primul, care se întâlnește la tot pasul, fiind de-a dreptul banal, evidențiază, cu ajutorul unei metode de simplificare și amplificare, o mulțime de caracteristici biologice și culturale care se înscriu, fără îndoială, în structura internă a speciei umane. Femeia și bărbatul, chinezul și europea­nul, nomadul și sedentarul, țăranul și orășeanul, omul sănătos și cel bolnav, proletarul și burghezul, inginerul și poetul: jocul asemănării și al deosebirii, cu infinite variațiuni, este adânc înrădăcinat în mintea indivizilor și în conștiința colectivă a societăților.

Numai că între femeie și bărbatul sălbatic ori între chinez și marțian există o distanță considerabilă și esențială. Spațiul care desparte o ființă alcătuită din carne și oase de o fantasmă, sau cel puțin un personaj cu existența nesigură, face trece­rea de la alteritatea obișnuită la cea radicală, proprie Omului diferit.

Ca să ne apropiem de personajul cu o mie de chipuri, câte­odată chiar fără chip, ne vom îndrepta spre hotarele omenes­cului și vom trece chiar dincolo de ele, pătrunzând într-o zonă destul de incertă, în care normele general admise ale condiției umane sunt tot timpul încălcate.

Alteritatea radicală presupune, așadar, existența unor spe­cii umane deosebite de specia umană obișnuită, normală. Cele două componente ale sintagmei Omului diferit sau Fiin­ței Omenești diferite sunt egale ca valoare: ființă omenească, însă diferită; diferită, însă ființă omenească.

Deși se află la mare distanță una de alta, fiind situate în zone diferite, atât din Univers, cât și din spirit, cele două forme de alteritate nu sunt despărțite de nicio graniță pre­cisă și definitivă. Între ele se conturează o zonă de contact, iar granița trece prin punctele prin care dorim noi, mutân­du-se fără încetare, pentru că este extrem de sensibilă la evo­luția mentalităților, a ideologiilor, a proiectelor, a visurilor clădite de fiecare epocă și fiecare civilizație. Cine oare ar cuteza, în zilele noastre, să îmbrace „rasa neagră” cu atri­butele alterității radicale? Și totuși, într-un trecut nu prea în­ depărtat – în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea – negrii erau socotiți niște ființe aflate undeva între stadiul de om și cel de animal. Din punct de vedere biologic, nimic nu s-a schim­bat; atâta doar că, între timp, granița s-a mutat.

Când este vorba despre celălalt, imaginarul nu lipsește niciodată. În cazul alterității obișnuite, imaginea presu­pune o interpretare, mai mult sau mai puțin deformantă, a unei anumite realități biologice, istorice și culturale. Alte­ritatea radicală merge mult mai departe, construită fără spri­jin material ori folosind la nevoie materialul existent doar ca pretext, ceea ce înseamnă că Omul diferit aparține întru totul imaginarului. Este o făptură zămislită de om, un fel de secreție permanentă a minții sale, rod al unei confruntări fără sfârșit cu zeii și cu natura, al unei lupte înverșu­nate pentru desăvârșirea sau pentru refacerea creației. Omul diferit întrupează latura prometeică a omului.

Dacă facem o comparație între lumea reală și cea imagi­nară, trebuie să recunoaștem că omul are tot dreptul să fie mândru. În galeria de făpturi diferite găsim o bogăție și o fantezie care ar face să pălească produsele de serie din uni­versul „adevărat”. Prin Ceilalți, omul și-a luat revanșa, s-a reinventat, dobândind o mulțime de chipuri și de suflete, de vieți și de experiențe noi.

Fantasme? Fără îndoială, dar fantasme care nu sunt nici­decum mai prejos, ca putere, decât manifestările lumii „con­crete”. Omul este legat atât de povara materiei, cât și de produsele eterice ale propriei sale minți.

Fabrica de oameni diferiți funcționează fără oprire, de mii de ani, putând prezenta un catalog bogat și rețete de pro­ducție îndelung verificate, din care se desprind totuși patru metodologii majore, fiecare având o mulțime de variante și fiind strâns legată de celelalte. Ele privesc corpul, spiritul, com­portamentul și mecanismul social al omenirilor diferite.

Laboratorul de monștri

Cercetarea corpurilor, anatomia și fiziologia ne ajută să pă­trundem într-o adevărată „grădină a desfătărilor”, în care sunt adunate produsele unei manipulări biologice multiseculare. Jocul, cât se poate de atractiv, s-a practicat în toate timpuri­le și toate culturile.

Primul procedeu se referă la dimensiuni, omul normal având alături un alai de uriași, iar de cealaltă parte, unul de pitici.

O planșă curioasă înserată în cartea Mundus subterraneus, publicată în anul 1665 de savantul Athanasius Kircher (1601-1680), ne scutește de prea multe comentarii cu privi­re la persoanele atinse de gigantism. Planșa înfățișează cinci ființe umane, care se deosebesc doar prin înălțime. Cea mai înaltă a fost reconstituită pornind de la o descoperire ului­toare: în anul 1401 au fost găsite într-o peșteră din Sicilia niște oseminte atribuite unui om înalt de două sute de coți, adică vreo sută de metri. Cel de-al doilea personaj este mai mo­dest: doar șaizeci de coți înălțime (treizeci de metri), cel de-al treilea are patruzeci și șase de coți, în vreme ce al patrulea, care nu este altul decât vestitul Goliat, pare de-a dreptul pitic pe lângă ceilalți, având doar șase coți și jumătate, adică ceva mai mult de trei metri. Cea de-a cincea siluetă, atât de ne­ însemnată, încât abia se zărește, este cea a omului obișnuit.

Nanismul este încă mai frecvent și mai diversificat decât gigantismul. Pigmei din țările exotice, pitici ascunși în mun­ții Europei, liliputani închipuiți de Swift, marțieni mici și verzi, spiriduși ecologiști din zilele noastre: lista aproape că nu se mai sfârșește. Primii dintre ei, pigmeii, și-au făcut apa­riția în literatură, primindu-și titlurile de noblețe chiar din mâna lui Homer. Marele poet grec ne-a lăsat o imagine reluată destul de des: lupta micilor și curajoaselor ființe îm­potriva cocorilor (care „seamănă groaza printre pigmei și le aduc moartea, despicând văzduhul și năpustindu-se asu­pra lor”, Iliada, cântul III). Cât privește înălțimea, aceasta era cam de trei șchioape (șaizeci și șase de centimetri) și va fi înălțimea standard pentru pitici, cu toate că excepțiile, în sus sau în jos, nu sunt puține la număr.

Cel de-al doilea procedeu este legat de părțile corpului. Din acest lanț se naște un lung șir de caricaturi, de la cele mai discrete până la cele mai îndrăznețe.

Urechile se dovedesc a fi peste măsură de elastice: odată atinsă dimensiunea potrivită, beneficiarul le poate folosi ca să se odihnească ori să doarmă, una slujindu-i drept cearșaf, iar cealaltă drept plapumă.

Hipertrofia este uneori asociată lipsei ori surplusului de organe. Sciapozii au un singur picior, dar ce picior! Cu o labă uriașă, care le îngăduie să bată toate recordurile de vi­teză și să-și facă rost în orice clipă de un adăpost sigur – întinși pe spate, cu piciorul în poziție perpendiculară, pre­schimbat în umbrelă, de ploaie ori de soare.

În mod normal, omul este înzestrat cu doi ochi. Dacă este însă diferit, poate avea numai unul, precum Ciclopul, care este și uriaș, prezentând, așadar, două simptome de alterita­te radicală. În schimb, alte făpturi omenești au patru ochi sau chiar mai mulți.

Dintr-un trup cresc uneori două capete, iar alteori singurul cap este schițat destul de sumar, neavând nici ochi, nici nas, nici gură cu buze… Cazul cel mai vestit este cel al oame­nilor fără cap, cu ochii pe umeri și gura în piept (blemi).

În majoritatea cazurilor, speciile diferite sunt bisexuate, dar se mai întâmplă ca ispita hermafroditismului să dea târ­coale Celuilalt. Ajungem astfel la un mit străvechi: aspirația spre o stare originară, în care contrariile încă nu se despărți­seră și în care domnea „totalitatea primordială”; în eseul Mefistofel și androginul (1962), Mircea Eliade a evidențiat atracția exercitată de formula aceasta de împlinire în cele mai diverse timpuri și culturi. Este o stare anteistorică, dar încă prezentă în anumite comunități de oameni diferiți.

„Iar pe o altă insulă trăiesc oameni care sunt deopotrivă băr­bați și femei, au doar un sân într-o parte și organe de zămislire de bărbat și de femeie, slujindu-se de ele după dorință, când de unele, când de altele; zămislesc copii atunci când se poartă precum bărbații, iar dacă se poartă ca femeile, rodesc și îi duc în pântece.”

Astfel se exprimă, în a sa Călătorie în jurul pământu­lui, scrisă în anul 1356, Jean de Mandeville, personaj cu o biografie incertă. Lucrarea – adevărat bestseller al acelor timpuri – rezuma și amplifica totodată viziunea tradițională, cristalizată în Antichitate și în Evul Mediu, a unui Pământ ce adăpostea mii de seminții omenești diferite. Este un text-cheie, asupra căruia vom reveni.

Până acum am avut de-a face cu un înveliș cunoscut, de­ format pe alocuri. Uneori însă, granițele se șterg, interdicți­ile dispar, iar natura umană se amestecă cu forme de viață cu totul altele, fie că este vorba de înălțare spre zei, fie de cădere în regnul animal ori vegetal, cele două tendințe putându-se de altfel asocia. Satirul, amestec de om și de țap, este în același timp un semizeu. Sirena este pe jumătate femeie și pe jumătate pasăre sau pește, însă misterul trece dincolo de simplul amestec biologic. Vârcolacul este un amestec de om și de lup, dar mai cu seamă întruchiparea înspăimântătoare a unei alte lumi de lângă noi, a întunericului și a morții.

La un nivel inferior, întâlnim combinații „banale” de fac­tură mai degrabă biologică decât metafizică. Aproape toa­te speciile sunt împinse spre împerecheri stranii. În fiecare dintre noi doarme o fiară.

Printre reprezentările tradiționale de acest gen, omul cu cap și uneori și cu coadă de câine, denumit cinocefal, se află la loc de frunte. Să revenim, pentru o scurtă prezentare, la scrierea lui Mandeville:

„Bărbații și femeile de pe insulă au cu toții capete de câine și, de aceea, li se spune cinocefali. Sunt oameni cu judecată și chiar înzestrați cu multă minte… Sunt mai mult goi, având doar o fășie de pânză care le ascunde genunchii și mădularul tainic. Sunt înalți, zdraveni și pricepuți la luptă. Poartă un scut mare care le acoperă tot trupul, iar în mână au o lance. Dacă prind vreun om în luptă, îl mănâncă.”

De fapt, omul și câinele împărtășesc de multă vreme aceeași istorie, fiind legați de o atracție reciprocă incontestabilă. Ni­mic mai firesc, așadar, decât „transferurile” de la o specie la alta. Nu este însă un club exclusiv, așa că se primesc în joc și specii mai puțin apropiate de om, ca de pildă peștii.

Să deschidem Cartea minunilor din India, antologie arabă din secolul al X-lea, care cuprinde întâmplări considerate au­tentice, istorisite de călători și marinari. Iată, de pildă, după un pescuit bogat, descrierea unei mese de neuitat: „un vas pe care se aflau felurite bucăți de carne fiartă, cu capete, mâini, picioare ce aduceau cu capetele, mâinile și picioarele unor băiețandri”. Pești sau ființe omenești? Oricum, avem de-a face cu rodul unei încrucișări. „Prin părțile noastre”, arăta un locuitor din insulele respective, ”bărbații s-au unit odi­nioară cu femelele animalelor marine, iar femeile cu mas­culii. Așa s-au născut niște făpturi care au luat câte ceva și de la mama, și de la tatăl lor… Putem trăi atât pe uscat, cât și în apele mării, pentru că Suntem pe jumătate oameni, pe jumătate pești.” Găsim aici povestea melodramatică a unei fe­mei-pește care a ajuns sclava și soția unui negustor arab. Din căsătoria lor s-au născut șase copii. Bărbatul o ținea legată, pentru că altminteri nu s-ar fi putut împotrivi chemării apelor. După moartea bărbatului, fiii, din respect, au dezlegat-o, iar femeia s-a aruncat în mare, dispărând pentru totdeauna.

Lumea vegetală aduce o contribuție suplimentară la confuzia biologică. Expresia desăvârșită a acestui gen de amestec este vestitul copac wac-wac, originar tot din spațiul musul­man. Roadele lui – potrivit diferitelor variante – sunt uneori capete, gata oricând să poarte o conversație, alteori copii mici, păsări sau oi, iar câteodată chiar tinere fermecătoare, ale căror picioare se coc în martie, iar capetele în mai, apoi cad ca merele, în iunie.

În vremuri mai apropiate de-ale noastre, mai precis înce­pând din secolul al XVIII-lea, amestecurile și spațiile interme­diare și-au găsit locul în teoria transformistă și evoluționistă. Știința a canalizat imaginarul biologic, fundamentându-l și amplificându-l. Nu mai există nimic imposibil într-un Univers infinit și la scara unui timp infinit. Omul diferit a populat spațiul și și-a însușit viitorul; poate că nu este alt­ ceva decât urmașul nostru.

Metamorfozele Omului diferit au ținut pasul cu dezvolta­rea științelor și ideologiilor și cu noile aspirații din epoca teh­nologiei. Astfel, de la un timp, capetele mari sunt preferate urechilor mari sau altor caricaturi, pentru că este limpede că omul mai evoluat de pe altă planetă, din zilele noastre, sau cel care va trăi cândva pe Terra va fi înzestrat cu o masă cerebrală considerabilă. Omul zburător a devenit o figură simbolică, mai cu seamă în secolul al XIX-lea, într-o vreme dominată de visul cuceririi văzduhului, apoi a spațiului; sea­mănă întru câtva cu liliacul, de la care a împrumutat modelul pentru aripi. Cinocefalii (capcânii) au dispărut; pare mai interesant astăzi să încerci să ridici câinii obișnuiți – ori alte animale – la nivelul omului, dacă nu chiar mai sus, ca în romanul lui Clifford J. Simak, City (1952), tradus în franceză cu titlul Demain les chiens. Concepția evoluționistă și, mai recent, atracția exercitată de mutanți, animale sau oameni, oferă posibilități biologice infinite, care depășesc cu mult varietățile până la urmă limitate ale imaginarului biologic tradițional.

Trebuie să mai adăugăm și fabricarea de oameni arti­ficiali. Creatura lui Frankenstein (1818), imaginată de Mary Shelley (1797-1851), poate fi recunoscută cu ușurință, în pofida trăsăturilor de monstru fioros, dar ce se întâmplă oare cu omul construit, cu o sută de ani mai târziu, de Olaf Stapledon (1886-1950)? Acesta nu este altceva decât un creier uriaș, „instalat într-o turelă spațioasă din beton armat, cu diametrul de vreo doisprezece metri… Nenumărate tuburi de metal, de sticlă și dintr-un fel de ebonită transportau sângele și sub­ stanțele chimice în tot sistemul” (Last and First Men, 1930; tradus în franceză cu titlul Les Derniers et les Premiers).

Proiectele, deși foarte diferite, urmează aceeași linie fun­damentală care unește trecutul îndepărtat cu viitorul îndepăr­tat, strămoșii abia desprinși din animalitate cu oamenii-zei care vor popula cândva galaxiile. Omul zăpezilor (Yeti) și extraterestrul sunt cele două figuri antitetice, dar de nedespăr­țit din mitologia evoluționistă ilustrată de Omul diferit.

Structura corpurilor aprinde și ea imaginația. Oamenii di­feriți sunt, în cea mai mare parte, ființe alcătuite din carne și oase. Există însă și altceva: dacă nu oameni, cel puțin ființe înzestrate cu gândire, făcute din materie vegetală, pre­cum minunații copaci wac-wac de care pomeneam mai îna­inte, urmate de creații mai recente, rezultat al posibilităților oferite de evoluționism. Mai departe, mult mai departe, surprizele vin din lumea minerală: J.H. Rosny Aîné (1856-1940) a propus o dublă soluție: xipehuzii care l-au precedat pe om și feromagnetalii care îl vor înlocui. Potri­vit acestei scheme, n-am fi decât un soi de „paranteză” de carne într-o lume dominată de mineral. În sfârșit, punctul cel mai avansat este reprezentat de ființele imateriale, pre­ cum misteriosul Horla imaginat de Maupassant.

O ultimă trăsătură semnificativă a alterității biologice este legată de funcțiile vitale. Fiziologia Omului diferit variază de la o specie la alta. Se poate hrăni altfel, iar uneori nu mănân­că chiar deloc. Adesea este mai sănătos decât noi și nu cu­noaște bolile. La capitolul longevitate apar diferențe uriașe. Indivizii din anumite specii nu trăiesc decât câțiva ani, ca de pildă pigmeii, despre care se spune că au o viață foarte scurtă, prin analogie cu statura. „Se căsătoresc la șase luni, fac copii la doi-trei ani și nu trăiesc mai mult de șase-șapte ani” (Mande­ville). În schimb, alte specii, trecute, prezente sau viitoare, se remarcă printr-o longevitate impresionantă, care atinge sute sau chiar mii de ani.