Evolutia istoriografiei romane

Introducere

Istoriografia studiază evoluția științei istorice, a modului de a gândi, cerceta și scrie istoria. Interesul pentru istorie a existat din cele mai vechi timpuri și probabil va exista întotdeauna. Oamenii simt nevoia să cunoască ce s-a petrecut până la ei, în felul acesta înțelegând mai bine prezentul și orientându-se mai bine spre viitor.

În cadrul culturii românești, scrierea istoriei a jucat un rol însemnat. Împărțiți între hotarele mai multor state, românii s-au convins de necesitatea cercetării istoriei, căci numai prin ea se putea dovedi originea lor comună și continuitatea nestrămutată pe pământul pe care îl locuiesc. Această temă – a originii și continuității – apare de timpuriu în istoriografia română și constituie, până astăzi, o problemă majoră, poate chiar cea mai importantă, în preocupările istoricilor noștri. Începuturile mișcării naționale românești se leagă strâns de dezvoltarea științei istorice, care a constituit o însemnată armă de luptă în sprijinul aspirațiilor poporului român. După cum în antichitate existase o Dacie, pe teritoriul locuit de noi, tot astfel trebuia ca părțile răzlețe și temporar separate ale neamului românesc să se închege într-o nouă Dacie, în granițele celei vechi. Daco-românismul, expresie a mișcării naționale românești în secolul al XIX-lea, își are rădăcinile adânc înfipte în istorie.

O altă temă care i-a inspirat pe istorici a fost lupta neîntreruptă a poporului român pentru păstrarea ființei de stat, a neatârnării. Situați într-o zonă nevralgică a Europei, românii au fost nevoiți să-și apere cu dârzenie libertatea, iar paginile de epopee scrise de la Mircea cel Bătrân până la cucerirea independenței în 1877 și apoi pentru menținerea și consolidarea ei, au inspirat și au oferit material bogat multor dintre istoricii noștri.

Firește, odată cu trecerea vremii, aria cercetării istorice s-a lărgit, în prezent ea extinzându-se asupra unei mari varietăți de aspecte: economice, sociale, demografice, politice, culturale etc., ale întregii noastre istorii.

Este paradoxal faptul că, ținând seama de rolul de loc neglijabil jucat de istoriografie în cultura noastră, nu există încă o cuprinzătoare lucrare de sinteză, care să expună întreaga desfășurare a științei istorice românești, de la primii cronicari până astăzi. Faptul pare cu atât mai ciudat cu cât istoria mai multor științe sau arte s-a scris, în timp ce istoricii au rămas în urmă cu scrierea istoriei propriei lor discipline.

Cercetări parțiale, desigur, s-au întreprins, începând cu generația de la 1848 a istoricilor romantici, care a înțeles marea însemnătate a vechilor cronici, aflate încă în manuscris. Mihail Kogălniceanu, Nicolae Bălcescu, August Treboniu Laurian au editat și au interpretat operele cronicarilor; opera lor a fost continuată, după 1859, de Alexandru Papiu Ilarian, editor de izvoare, inclusiv cronici, și istoric al Școlii Ardelene, și de Bogdan Petriceicu Hașdeu, de asemenea editor de cronici și original interpret al multor probleme privitoare la primele veacuri de cultură, inclusiv de istoriografie românească.

Primul care realizează o prezentare de ansamblu a istoriografiei românești, deși în scop mai mult polemic decât științific, este George Panu. În Studiul istoriei Ia români, o analiză destul de amplă, publicată în 1874-1875 în „Convorbiri literare”, el își propunea să sublinieze deficiențele istoriografiei anterioare, cu spiritul critic cunoscut al grupării junimiste din care făcea parte. Urmează, cronologic, dările de seamă privitoare la istoriografia românească, publicate spre sfârșitul secolului XIX, și în primii ani ai secolului XX, de A. D. Xenopol în „Revue historique” și de N. Densușianu în „Jahresberichte der Geschichtswissenschaft” (Berlin).

Contribuții de seamă la studiul istoriografiei românești a adus, în ultimul deceniu al secolului XIX și în primii ani ai secolului nostru, Ioan Bogdan, prin descoperirea și analiza celor mai vechi cronici, redactate în slavonă. Sintetizând preocupările sale în acest domeniu, I. Bogdan publică în 1905 o lucrare fundamentală: Istoriografia română și problemele ei actuale, în care, pe de o parte, încercând o periodizare, se referă la evoluția istoriografiei până în vremea lui, iar pe de altă parte prezintă sarcinile noi care stăteau în fața cerce tării istorice. Concluziile sale sunt deosebit de judicioase, lucrarea impresionând și astăzi prin modernitatea concepției.

În cadrul vastei opere a lui Nicolae Iorga se întâlnesc și câteva importante studii de istoriografie. Cele dintâi sunt cercetările privitoare la cronicari: Cronicele muntene (1899), Fragmente de cronici și știri despre cronicari (1901). În 1903, N. Iorga publică o prezentare de ansamblu, intitulată Despre adunarea și tipărirea izvoarelor relative la istoria românilor. Deși își propunea în acest studiu să prezinte numai un anumit aspect al științei istorice – publicarea izvoarelor –, totuși el înfățișează într-un tablou mai larg întreaga evoluție a cercetării istorice românești, făcând observații de valoare asupra activității multor istorici. În 1927, N. Iorga publică capitolul Roumanie, în lucrarea editată la Paris, Histoire et historiens depuis cinquante ans. Méthodes, organisation et résultats du travail historique de 1876 à 1926; în 20 de pagini, realizează o frescă a dezvoltării istoriografiei românești de-a lungul jumătății de secol care a marcat cristalizarea științei istorice în România.

În primii ani ai secolului XX, se remarcă studiile lui Constantin Giurescu privitoare la cronicari. În Contribuțiuni la studiul cronicilor muntene (1906) și Contribuțiuni la studiul cronicilor moldovene (1907), el a reușit, printr-o analiză minuțioasă și originală, să clarifice o serie de probleme controversate privitoare la vechea istoriografie românească.

În perioada dintre cele două războaie mondiale, cercetările istoriografice au continuat, ele referindu-se însă la anumite aspecte sau anumite perioade, fără realizarea unor sinteze de ansamblu. Ilie Minea a publicat studii despre cronicari și despre Dimitrie Cantemir, iar Ioan Lupaș a cercetat dezvoltarea istoriografiei din Transilvania (Cronicari și istorici români din Transilvania, 2 ediții, 1933, 1941), domeniu abordat și de Alexandru Lapedatu (Istoriografia română ardeleană în legătură cu desfășurarea vieții politice a neamului românesc de peste Carpați (1923). Istoriografia cronicărească, dar și aspecte mai recente ale evoluției sale (de pildă activitatea lui Nicolae Bălcescu) se reflectă și în preocupările lui Petre P. Panaitescu. La rândul său, Constantin C. Giurescu se interesează atât de lucrările cronicarilor, cât și de istoriografia contemporană, publicând în 1926 studiul Considerații asupra istoriografiei românești în ultimii douăzeci de ani, în care reia prezentarea din punctul unde se oprise I. Bogdan, arătând că cercetarea istorică a respectat în general jaloanele puse de acesta. Istoriografia perioadei interbelice se reflectă și în lucrarea publicată în 1946 de Alexandru V. Boldur sub titlul Știința istorică română în ultimii 25 ani. Constatări și remedii.

După 1944, pe lângă numeroase cercetări privind activitatea diferiților istorici, s-au făcut noi pași spre realizarea unor sinteze. În 1964 a apărut o lucrare colectivă (autori: Vasile Maciu, Ștefan Pascu, Dan Berindei, Miron Constantinescu, V. Liveanu, P. P. Panaitescu) referitoare la istoriografia română până la începutul secolului XX (titlul francez: Introduction à l’historiographie roumaine jusqu’en 1918). Lucrarea, foarte sintetică, este adresată mai ales cititorilor străini dar, în lipsa unor studii mai largi, poate fi folosită și la noi. Din păcate, ea nu cuprinde și perioada cea mai fructuoasă a întregii noastre științe istorice, din 1918 și până astăzi.

În 1970 Pompiliu Teodor, specialist în istoriografie la Universitatea din Cluj-Napoca, a publicat antologia Evoluția gândirii istorice românești. Deși nu poate pe deplin suplini o lucrare de sinteză, cartea amintită, care conține un larg studiu introductiv, scurte prezentări ale vieții și operei istoricilor mai importanți și extrase semnificative din scrierile acestora, este deosebit de folositoare. Și ea se oprește de fapt la începutul secolului nostru, dintre istoricii formați în perioada interbelică găsindu-și locul doar Lucrețiu Pătrășcanu.

Mai târziu, în 1972, P. Teodor a publicat o altă antologie, privind de data aceasta perioada interbelică, sub titlul Din gândirea materialist-istorică românească (1921-1944). Unele aspecte importante ale istoriografiei noastre până spre sfârșitul secolului al XIX-lea sunt cuprinse în lucrarea lui Aurel Răduțiu, Incursiuni în istoriografia vieții sociale, apărută în 1973.

Desigur, pe lângă lucrările amintite, care au un caracter sintetic, au apărut numeroase articole, studii sau chiar cărți, referitoare fie la viața și activitatea unor istorici, fie la diferite curente și probleme istoriografice. Un inventar detaliat al acestor cercetări se află în Bibliografia istorică a României, vol. I, 1970, cuprinzând perioada 1944-1969 (studiile de istoriografie la p. 5-17), și vol. II, 1975, cuprinzând anii 1969-1974 (studiile de istoriografie la p. 22-48). Nefiind posibil să consemnăm sute și sute de titluri, subliniem activitatea în acest domeniu a istoricilor P. P. Panaitescu, M. Berza, V. Maciu, Șt. Pascu, Șt. Ștefănescu, E. Stănescu, V. Netea, D. Berindei, V. Cândea, V. Cristian, V. Curticăpeanu, R. Deutsch, Al. Duțu, Al. Zub, A. Armbruster, Șt. Andreescu și a multor altora. Interesul pentru știința istoriei, pentru opera celor care ne-au precedat, este normal să se manifeste la fiecare istoric, indiferent de formația și preocupările sale. Mai este însă mult de făcut. Dacă, de pildă, despre Dimitrie Cantemir a scris o remarcabilă monografie P. P. Panaitescu, iar despre M. Kogălniceanu a tratat pe larg Al. Zub, încă nu există monografii reprezentative despre Nicolae Iorga, A. D. Xenopol, sau despre activitatea de istoric a lui B. P. Hașdeu. Nu există, de asemenea, nici sinteze complete.

Pentru cunoașterea istoriografiei noastre vechi se pot consulta cu folos diferite istorii ale literaturii. Dacă Istoria literaturii române a lui George Călinescu, scrisă după criterii strict estetice, nu oferă prea mult în legătură cu cronicarii și Școala Ardeleană, în schimb se pot găsi multe date și aprecieri în Istoria literaturii românești de Nicolae Iorga, Istoria literaturii române vechi de N. Cartojan, excelentă pentru cunoașterea culturii noastre în secolele XV-XVII, Istoria literaturii române de Alexandru Piru etc. Până în secolul trecut, istoria nu se despărțise complet de literatură, așa că este explicabilă prezența ei în istorii literare. Ureche, Costin, Neculce sunt atât istorici, cât și scriitori. Afirmația este, cel puțin parțial, valabilă și pentru istoricii mai apropiați de vremurile noastre: Nicolae Bălcescu, M. Kogălniceanu, B. P. Hașdeu, Nicolae Iorga etc.

Periodizarea, potrivit căreia vom prezenta evoluția istoriografiei românești, este următoarea:

I. Istoriografia medievală, corespunzând, pe plan social economic, epocii orânduirii feudale. Ea cuprinde două etape:

1. Istoriografia română în limba slavă (secolele XV-XVI);

2. Influența umanistă (secolul XVII și prima jumătate a secolului XVIII).

II. Istoriografia modernă, corespunzând destrămării relațiilor feudale și orânduirii burgheze. Am împărțit-o în patru etape:

1. Istoriografia luministă (cca. 1770-1830);

2. Istoriografia romantică (cca. 1830-1860/70);

3. De la romantism la școala critică (cca. 1860170-1900);

4. Istoriografia primei jumătăți a secolului XX, caracterizată în general prin eclectism.

III. Istoriografia contemporană marxistă, corespunzând noilor realități economice, sociale și culturale create în România după 23 august 1944.

Ne-am propus să înfățișăm drumul urmat de istoriografia românească de la originile ei până la anul 1944, care a marcat și în acest domeniu începutul unor profunde transformări.

Cele mai importante realizări ale istoriografiei românești contemporane fiind de fapt opera ultimilor ani, o analiză aprofundată, critică și obiectivă – nu o simplă înșiruire a preocupărilor și studiilor apărute – credem că s-ar fi putut cu greu întreprinde. Am considerat de aceea mai potrivit ca unele aspecte actuale ale cercetării, problemele fundamentale ale istoriografiei contemporane și profunda ei angajare politică să le enunțăm succint, fără pretenția unei analize, în încheierea acestei lucrări.

O prezentare de ansamblu a dezvoltării științei istorice românești va da o imagine mai clară rolului important jucat de aceasta în cultura noastră, în mișcarea noastră națională, în istoria poporului român. Căci istoria și scrierea istoriei au fost mereu strâns legate. Istoricii au scris istoria dar, de multe ori, prin scrisul sau prin fapta lor, au contribuit, ca factori activi, la trezirea și consolidarea conștiinței naționale, la lupta pentru o viață mai liberă și mai dreaptă.

Bibliografie generală

ADOLF ARMBRUSTER, Romanitatea românilor. Istoria unei idei, Editura Academiei R.S.R., București, 1972.

N. BAGDASAR, Filosofia contemporană a istoriei, București, 1930.

IOAN BOGDAN, Istoriografia română și problemele ei actuale, București, 1905.

N. CARTOJAN, Istoria literaturii române vechi, 3 vol., București, 1940-1945.

ALEXANDRU DUȚU, Sinteză și originalitate în cultura română, Editura Enciclopedică, București, 1974.

NICOLAE IORGA, Despre adunarea și tipărirea izvoarelor relative la istoria românilor, în Prinos lui D. A. Sturdza la împlinirea celor șaptezeci de ani, București, 1903, p. 1-127.

NICOLAE IORGA, Istoria literaturii romanești, vol. I-III, București, 1925, 1929, 1933; Istoria literaturii românești în veacul al XIX-lea, vol. I-III, București, 1907-1909; Istoria literaturii romanești contemporane, vol. I-II, București, 1934; Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea (1688-1821), vol. I-II, București, 1969.

ALEXANDRU LAPEDATU, Istoriografia română ardeleană, în legătură cu desfășurarea vieții politice a neamului romanesc de peste Carpați, București, 1923.

IOAN LUPAȘ, Cronicari și istorici români din Transilvania, ediția II, Craiova, 1941.

P. P. PANAITESCU, Contribuții la istoria culturii românești, Editura Minerva, București, 1971.

GEORGE PANU, Studiul istoriei la români, în E. Lovinescu, Antologia ideologiei junimiste, București, 1942, p. 283-398.

ȘTEFAN PASCU, EUGEN STĂNESCU, Istoriografia modernă a României. Încercare de periodizare și fixare a principalelor curente și tendințe în „Studii”, nr. 111964, p. 133-158.

ALEXANDRU PIRU, Istoria literaturii române, vol. I-II, Editura didactică și pedagogică, București, 1970.

AUREL RĂDUȚIU, Incursiuni în istoriografia vieții sociale, Editura Dacia, Cluj, 1970.

POMPILIU TEODOR, Evoluția gândirii istorice românești, Editura Dacia, Cluj, 1970.

* * * Introduction d l’historiographie roumaine jusqu’en 1918, Editura Academiei R.S.R., București, 1964.

* * * Istoria literaturii române, Editura Academiei R.S.R., vol. I, ed. II, București, 1970; vol. II, București, 1968.

Istoriografia medievală

1. ISTORIOGRAFIA MEDIEVALĂ ÎN LIMBA SLAVĂ (secolele XV-XVI)

Primele scrieri istorice românești se prezintă sub forma analelor sau cronicilor[1], a unor înșiruiri de date și evenimente, legate între ele nu prin logica dezvoltării istorice, ci prin simpla succesiune cronologică. Se întâlnesc, desigur, și unele încercări, în general naive, de explicare a faptelor (subordonate viziunii mistice, providențialiste a istoriei), sau o anumită tendință politică, de pildă glorificarea domnitorului. Cronicile sunt scrise, până la sfârșitul secolului al XVI-lea în slavonă, pe atunci limba oficială a statului și a bisericii; influența slavă se observă și în stil, autorii cunoscând și folosind unele lucrări similare slave sau bizantine (ultimele tot prin filieră slavă). Centrele producției istoriografice sunt curtea domnească și mânăstirile; se consideră, în general, că primele cronici au avut un caracter oficial, fiind redactate la curte, din ordinul domnitorului.

O problemă mult controversată (și încă neelucidată pe deplin) este aceea a datării primelor cronici. Unele dintre ele s-au pierdut, altele s-au păstrat în copii sau prelucrări târzii; terenul deducțiilor și ipotezelor este astfel foarte larg. Se poate presupune că îndată după întemeierea statelor feudale Țara Românească și Moldova s-a ivit necesitatea consemnării succinte a unor evenimente importante. S-au păstrat pe diferite manuscrise din secolul al XV-lea asemenea însemnări (privind uciderea lui Ștefan, domnul Moldovei, în 1447, ocuparea Chiliei și Cetății Albe de turci în 1484). Ele trebuie să fi fost mai numeroase și nimic nu ne împiedică să presupunem – deși nu s-au păstrat asemenea manuscrise – că existau și în secolul al XIV-lea. Dar, simple consemnări ale unor fapte istorice nu înseamnă încă istorie. Întrebarea este: când s-a făcut pasul de la aceste însemnări disparate la adunarea faptelor în cuprinsul unei expuneri unitare.

Cea dintâi realizare a istoriografiei românești este Cronica lui Ștefan cel Mare, scrisă la curtea domnitorului, din porunca și sub supravegherea sa[2]. Epoca lui Ștefan (1457-1504), caracterizată prin consolidarea puterii domnești și lupta neîntreruptă pentru menținerea independenței Moldovei, a generat în chip firesc și prima cronică românească cu caracter oficial, reflectând interesele statului, ale domniei în acea perioadă. De la bun început istoriografia apare strâns legată de realitățile politice. În centrul desfășurării evenimentelor se află în permanență personalitatea lui Ștefan cel Mare, reflectându-se astfel sporirea autorității centrale, în dauna privilegiilor marii boierimi. Valoarea informativă a letopisețului este remarcabilă, calitate explicabilă prin faptul că cele scrise sunt contemporane evenimentelor; se observă o preocupare deosebită pentru precizia cronologică, datarea cuprinzând anul, luna și ziua evenimentului. Și stilul este de osebit, remarcându-se prin simplitate și vigoare. În explicarea faptelor istorice se recurge adesea la intervenția forțelor supranaturale[3]. Din păcate, această primă cronica românească nu s-a păstrat în original, ci prin intermediul compilațiilor ulterioare.

O chestiune controversată este aceea a redactării primei Cronici a Moldovei, deci a unei expuneri a evenimentelor începând de la întemeierea statului. S-a presupus că încă în timpul lui Ștefan cel Mare s-a adăugat cronicii domniei lui și prezentarea, mult mai succintă, a istoriei Moldovei înainte de 1457, realizându-se astfel Letopisețul de când s-a început Țara Moldovei. Recent s-a propus însă (de Ștefan Andreescu) o dată mai târzie; prima Cronică a Moldovei de la începuturile statului, s-ar fi alcătuit în prima jumătate a secolului al XVI-lea, mai probabil în timpul domniei lui Ștefăniță (1517-1527).

Cronica lui Ștefan cel Mare, devenită Cronica Moldovei, în urma adausurilor făcute, privitoare la epoca anterioară ca și la evenimentele ce au urmat, a constituit baza pentru alcătuirea altor cronici, în realitate variante mai mult sau mai puțin asemănătoare ale prototipului. Cel mai apropiat de versiunea inițială – prin mijlocirea căruia ni se păstrează mai fidel cronica amintită a lui Ștefan cel Mare – este Letopisețul de la Bistrița, care narează evenimentele de la întemeierea Moldovei (1359) până la anul 1507. A fost numit așa de către descoperitorul său, Ioan Bogdan, care credea că fusese redactat la mânăstirea Bistrița. Mai este cunoscut sub numele de Letopisețul anonim al Moldovei. Altă variantă este Letopisețul de la Putna, care cuprinde epoca 1359-1526. De asemenea, există trei versiuni în limbi străine. Prima dintre ele, Cronica moldo-germană, a fost tradusă în perioada 1499-1502 și cuprinde anii 1457-1499; descoperită în 1911, a dat cercetătorilor unele informații ce nu se găsesc în alte cronici. A doua, Cronica moldo-rusă, de valoare istorică mai redusă, a ajuns în Rusia în timpul domniei lui Bogdan al III-lea (1504-1517); prezintă evenimentele până la moartea lui Ștefan cel Mare. A treia, Cronica moldo-polonă, cuprinzând istoria Moldovei până la 1564 (începutul celei de-a doua domnii a lui Alexandru Lăpușneanu), a fost tradusă în anul 1566.

Toate aceste variante care, chiar când tratează istoria Moldovei de la întemeiere, au în centrul lor domnia lui Ștefan cel. Mare, dovedesc marele interes de care s-au bucurat, și în afara granițelor țării, figura marelui voievod și politica moldovenească în perioada de maximă înflorire a statului[4]. Dacă până spre mijlocul secolului al XVI-lea autorii cronicilor rămân anonimi, începând cu această perioadă, identitatea lor ne este cunoscută. Ei nu fac decât să continue, tot la porunca domnilor, vechiul letopiseț al Moldovei. Niciunul nu reușește însă să egaleze frumusețea sobră a paginilor scrise în vremea lui Ștefan cel Mare. În ce privește forma, sunt influențați de cronicarii slavi și bizantini, mai ales de Constantin Manasses, din secolul XII, cunoscut pentru stilul său retoric și pompos.

Primul și cel mai important dintre ei este Macarie, egumen al mânăstirii Neamțu în 1523 și episcop de Roman în 1531, mort în 1558. El scrie din porunca lui Petru Rareș, copiind pentru evenimentele dintre 1504-1525 o versiune a vechiului letopiseț și, de aici înainte, până la anul 1551, redactând partea sa proprie. Cronica este prețioasă pentru informațiile ce ni le transmite, deși este lipsită de obiectivitate și scrisă într-un stil ce-l imită pe cel al lui Manasses. Macarie merge până la transpunerea unor pasaje întregi din opera bizantinului, care nu se potriveau întotdeauna cu realitățile Moldovei. Cronicarul, scriind în interesul lui Petru Rareș, manifestă aceeași tendință politică – de centralizare a statului feudal – ca și autorul anonim al Cronicii lui Ștefan cel Mare.

Macarie este continuat de Eftimie, de asemenea egumen la mânăstirea Neamțu, pe la mijlocul secolului al XVI-lea. Cronica sa începe cu anul 1541 și merge până la al doilea an al domniei lui Alexandru Lăpușneanu (1554), din ordinul căruia o scrisese. Stilul este mai simplu, mai puțin influențat de exagerările lui Manasses.

În sfârșit, al treilea cronicar moldovean însemnat din secolul al XVI-lea, Azarie, ultimul care scrie în slavonă, își redactează cronica între anii 1574-1577, la porunca lui Petru Șchiopul. El copiază vechiul letopiseț, apoi cronica lui Macarie și redactează singur perioada 1551-1574. Se pare că nu a cunoscut cronica lui Eftimie, căci povestește altfel evenimentele relatate de acesta. Cronica ia sfârșit cu uciderea lui Ioan Vodă și urcarea pe tron a lui Petru Șchiopul, a cărui personalitate este idealizată. În ce privește stilul, Azarie încearcă să-l imite pe Macarie, al cărui „nemernic ucenic” se socotește, împrumutând ca și acesta o serie de fraze și expresii din cronica lui Manasses.

De-a lungul secolului al XVI-lea se constată o interesantă evoluție politică în opera cronicarilor. Toți scriu din porunca domnească, dar spre 1600 semnificația domniei nu mai era aceeași ca la 1500. Forța centralizatoare slăbise și marea boierime conducea din ce în ce mai mult după placul ei. Petru Rareș încercase să facă aceeași politică ca Ștefan cel Mare și un timp reușise, dar Petru Șchiopul nu mai era decât un reprezentant al boierilor. Această schimbare se reflectă și în cronici; ideologiei statului domnesc, prezentă în opera lui Macarie, îi ia locul o concepție mai apropiată de tendința de dominație a boierimii, așa cum observăm în paginile scrise de Azarie.

Dacă vechea istoriografie moldovenească poate fi considerată și reconstituită cu o anumită precizie, în cazul Țării Românești lacunele sunt mai mari decât operele ce ni s-au păstrat. Au existat și aici, ca și în Moldova, cronici scrise în limba slavă, redactate în secolul XVI, căci pentru secolele XIV-XV datele și evenimentele ni s-au transmis în chip denaturat, fiind deci puțin probabilă însemnarea lor detaliată de către contemporani. Cert este că Letopisețul Cantacuzinesc, o compilație alcătuită spre sfârșitul secolului al XVII-lea, cuprinde istoria Țării Românești de la începuturile sale, prezentată destul de vag și greșit pentru secolele XIV-XV, dar cu date mult mai precise, care presupun o cronică în limba slavonă, pentru secolul al XVI-lea. Aceeași afirmație este valabilă și pentru Istoria Țării Românești, atribuită de unii lui Radu Popescu.

Ni s-a păstrat, tot într-o variantă târzie, Viața și traiul Sfântului Nifon, fost patriarh al Constantinopolului, scos de turci din scaun și adus de Radu cel Mare (1496-1508) în Țara Românească. La comanda lui Neagoe Basarab (1512-1521) și a boierilor Craiovești, călugărul Gavril de la Muntele Athos a alcătuit biografia amintită, care cuprinde și o serie de date istorice privind Țara Românească între anii 1496-1521. Cum era firesc, domnia lui Neagoe Basarab este consemnată cu mari laude. Scrisă mai întâi în grecește, lucrarea a fost tradusă în slavonește, apoi în românește și intercalată în Letopisețul Cantacuzinesc, prin intermediul căruia ne-a fost transmisă. Din aceeași perioadă datează Învățăturile lui Neagoe Basarab, operă deosebit de interesantă, izvor prețios, care nu poate fi însă considerată o lucrare istoriografică, ci un tratat de politică.

În ce privește cronicile oficiale din secolul al XVI-lea, analiza variantelor cuprinse în compilațiile ulterioare arată posibilitatea existenței unei cronici a lui Radu la Afumați (1522-1529), mergând până la anul 1525. În cazul că ipoteza va rezista, înseamnă că aceasta trebuie considerată prima cronică scrisă în Țara Românească; este o cronică de curte, reflectând interesele domniei, asemănătoare deci, sub acest aspect, cu primele realizări istoriografice din Moldova. O altă cronică se presupune a fi cea scrisă la porunca lui Mircea Ciobanul (până la 1559). Aceste cronici au fost legate între ele prin informații mai succinte și apoi continuate, făcând astfel legătura cu epoca lui Mihai Viteazul.

Când apare însă prima cronică a Țării Românești, de la întemeierea statului, cu alte cuvinte când s-a adăugat analelor amintite larga introducere acoperind intervalul dintre 1290 (legendarul „descălecat” al lui Negru Vodă) și începutul secolului XVI-lea? S-au dat răspunsuri foarte diferite la această chestiune. În timp ce P. P. Panaitescu considera că prima istorie completă a Țării Românești a fost alcătuită abia în vremea lui Matei Basarab, spre mijlocul secolului al XVII-lea (secolele XIV-XV fiind prezentate pe baza unor informații disparate, autorul apelând la tradiție și la unele combinații cărturărești, de unde și legenda lui Negru Vodă), alți cercetători înclină spre o dată mult anterioară: pe la 1525, deci în același timp cu cronica lui Radu de la Afumați, care ar forma astfel partea finală a unei lucrări mai ample, sau în vremea lui Alexandru Mircea (1568-1577).

La sfârșitul secolului al XVI-lea, epopeea lui Mihai Viteazul (1593-1601) și-a găsit ilustrarea într-o cronică oficială de curte, alcătuită de logofătul Teodosie Rudeanu. Nici aceasta nu s-a păstrat în original: o parte a cuprinsului său s-a transmis printr-o prelucrare latinească (mai curând o lucrare autonomă, căci folosește și alte izvoare) realizată după o alta, polonă, de germanul Baltazar Walter, care a stat un timp la curtea domnului muntean. Versiunea sa a fost tipărită în Silezia la Görlitz, în 1597, evenimentele fiind narate până la acest an. Walter afirmă că originalul cronicii lui Mihai era scris în românește. Ar fi, în acest caz, prima lucrare istorică scrisă în limba română. Problema este însă controversată; în timp ce unii cercetători (printre care și P. P. Panaitescu) susțin ideea originalului românesc, alții (I. C. Chițimia, G. Mihăilă) consideră mai plauzibilă, mai potrivită cu stadiul istoriografiei vremii, existența unei versiuni în limba slavă.

Domnia lui Mihai Viteazul este prezentată și de o altă cronică, favorabilă dar nu oficială, considerată în general a fi Cronica Buzeștilor, căci subliniază meritele acestei familii; a fost scrisă în românește pe la începutul secolului al XVII-lea și intercalată în Letopisețul Cantacuzinesc. Dacă unii specialiști (P. P. Panaitescu) au socotit-o drept o cronică independentă, interpretări mai recente (Dan Zamfirescu) consideră că se bazează la rândul ei pe cronica oficială scrisă de Teodosie Rudeanu. Domnia lui Mihai a fost cuprinsă și într-un poem în versuri grecești, alcătuit de vistierul Stavrinos în 1602, în Transilvania, publicat la Veneția în 1638. Câteva pasaje sunt reproduse în Letopisețul Cantacuzinesc (poate prin intermediul Cronicii Buzeștilor).

O problemă controversată – care nu se referă însă la o cronică internă a Țării Românești – privește reflectarea domniei lui Vlad Țepeș (1456-1462) în istoriografie. Personalitatea domnitorului muntean a trezit un interes deosebit în afara hotarelor țării. Dacă nu s-a păstrat nicio cronică internă despre el (am văzut că istoriografia Țării Românești începe mai târziu), au circulat însă câteva cronici germane, precum și una în limba rusă. P. P. Panaitescu a presupus (ipoteză reluată recent de Ștefan Andreescu) că autorul cronicii rusești referitoare la Vlad Țepeș (Povestire despre Dracula Voievod), redactată la Buda la 1486 și copiată în rusește la 1490, ar fi fost un român ardelean. A ajuns la această concluzie pe baza analizei limbii folosite, elementele sud-slave din textul rusesc presupunând intermediul unui român. Desigur, nu este decât o ipoteză.

Ajungem astfel la o altă problemă, de asemenea insuficient clarificată, aceea a începuturilor istoriografiei românești în Transilvania. Desigur, aici existau condiții specifice, pătura dominantă, în cea mai mare parte, nefiind românească. Istoriografia medievală prezentându-se în esență ca o expresie a clasei feudale, este lesne de înțeles că în Transilvania literatura istorică românească nu avea aceleași posibilități de manifestare ca în Moldova și Țara Românească. S-a susținut deci, de către Al. Lapedatu de pildă, ideea că istoriografia începe aici cu adevărat abia odată cu renașterea națională din secolul al XVIII-lea când, în timp relativ scurt, se trece peste etapele de dezvoltare care, în celelalte țări române, duraseră câteva veacuri. Exista totuși și în Transilvania o nobilime românească, după cum era organizată și biserica ortodoxă. În aceste medii se putea produce – chiar dacă la un nivel mai modest decât de partea cealaltă a munților – o anumită istoriografie. Este presupunerea lui Ioan Lupaș care, studiind cronica latinească (Chronicon Dubnicense), păstrată din secolele XV-XVI la familia nobiliară Dragfy, de origine română, a ajuns la concluzia că ultima parte, privitoare la anii 1473-1479 (în care se vorbește, spre deosebire de cronica ungară oficială a lui Bonfini, elogios despre victoria lui Ștefan cel Mare la Vaslui) ar fi scrisă de cineva de la curtea voievodului transilvănean Bartolomeu Dragfy, poate chiar de un român. Desigur, și aceasta este o simplă ipoteză, ca și încadrarea în istoriografia românească transilvăneană a lucrării amintite despre Vlad Țepeș.

În ce privește istoriografia bisericească, se poate porni de la cronica mai târzie, scrisă în limba română, de popa Vasile de la biserica Sf. Nicolae din Brașov, în prima jumătate a secolului al XVII-lea. Ea cuprinde, foarte succint, evenimente dintre 1392-1633, prezentate cu destulă precizie începând cu sfârșitul secolului al XV-lea. Se poate deci presupune că, pentru perioada mai veche, autorul a tradus și adaptat însemnări anterioare, redactate în slavonă. Este însă evident că, în stadiul actual al cunoștințelor, dacă vrem să ne situăm pe un teren sigur, putem cu greu vorbi despre o istoriografie română transilvăneană înainte de secolul XVII. Existența ei rămâne însă posibilă, cercetările vor aduce poate noi lămuriri.

Cronicile slavo-române din secolele XV-XVI constituie izvoare importante pentru cercetarea istoriei noastre medievale. Întâlnim în ele numeroase știri interne, pentru care nu posedăm altă documentație: răscoale, conflicte între diferite grupări, raporturile domnului cu boierii, familiile domnești etc. Se găsesc, de asemenea, date privind organizarea societății feudale, diferite instituții, armata, dregătoriile. Ideile politice sau religioase ale cronicarilor sunt interesante pentru cunoașterea mentalității oamenilor acelor vremi. Pe de altă parte, trebuie desigur ținut seama de faptul că letopisețele nu sunt opere; de multe ori viziunea asupra evenimentelor este deformată de diferite interese, de clasă, politice sau personale, sau pur și simplu din pricina ignoranței autorului. În măsura posibilă este bine deci, ca datele și interpretările oferite de cronici să fie comparate cu alte izvoare. În orice caz, o critică permanentă a textelor se impune.

Cronicile româno-slave au intrat mai târziu în circuitul științific decât cronicile redactate românește din secolele XVII-XVIII. Faptul este explicabil, dat fiind că descoperirea și descifrarea lor necesitau eforturi și cunoștințe sporite. Primul istoric român care s-a ocupat cu cercetarea lor a fost Bogdan Petriceicu Hașdeu. El a publicat și comentat în „Arhiva istorică a României”, în 1867, Cronica moldo-polonă (de fapt, reeditare după o ediție mai veche polonă). Pasul decisiv în cercetarea începuturilor istoriografiei românești a fost făcut de Ioan Bogdan, care a tipărit majoritatea vechilor letopisețe inedite. În Vechile cronice moldovenești până la Ureche, lucrare apărută în 1891, el a adus la lumina zilei Letopisețul de la Putna, cronica lui Macarie și cea a lui Eftimie; în 1895 a publicat Letopisețul de la Bistrița, iar în 1909 cronica lui Azarie. În felul acesta a înviat o întreagă epocă a culturii românești, până nu cu mult înainte aproape complet necunoscută. Cu toate cercetările întreprinse, lacunele sunt încă numeroase; viitorul mai poate aduce, eventual, interesante descoperiri.