Doua secole de mitologie nationala

Rețete de fericire

Istoria omenirii reunește în fapt două istorii: istorii succesive, îmbinate, dar care nu se aseamănă. În cea dintâi oamenii au trăit strâns grupați în comunități restrânse. Chiar marile imperii, conglomerate monstruoase, nu făceau decât să acopere structuri de viață predominant locale. Timpul se scurgea încet, imperceptibil. Sentimentul era al unei lumi mereu aceeași, cel puțin în datele ei fundamentale. O lume organică, fără rupturi, fără invenții susceptibile să modifice radical datele existenței.

Apoi lucrurile încep să evolueze spre o lume deschisă, și să se miște din ce în ce mai repede. Aceasta este modernitatea. Proces intrat pe la mijlocul secolului al XVIII-lea într-o fază de accelerare, amplificată până astăzi, generație după generație. Structurile tradiționale s-au fisurat, apoi s-au năruit. Ce oare avea să le ia locul? Omenirea a intrat în era invențiilor. Față de lumea tradițională, dată (nu în sens absolut, dar oricum în sensul transmiterii aproape nealterate a fondului de civilizație de la o generație la alta), lumea modernă este inventată, inventată fără încetare.

O dată cu invențiile intrăm însă într-o logică nouă, dominată de neprevăzut. O idee este doar o idee. Cum are să

funcționeze ea o dată prinsă în angrenajul social, nimeni nu poate prevedea cu adevărat. Construim fără încetare cea mai bună dintre lumi, cu riscul de a nimeri peste cea mai rea.

În fond, spre ce năzuim? Spre două mari țeluri: ființă fragilă, pândită de moarte, împresurată de neant, omul are nevoie mai presus de orice de protecție și de speranță. Toate alcătuirile umane, efective sau imaginare, își propun să rezolve cât mai eficient această dublă necesitate.

Cu siguranță că cele mai simple și mai funcționale soluții de apărare sunt cele oferite de formele elementare de coeziune socială, celulele alcătuitoare ale societăților primitive și, într-o măsură încă apreciabilă, ale lumii pretehnologice. Familia, tribul, clanul, comunitatea rurală — solidarități primare, apropiate — îl prind pe individ ca într-o carapace, limitându-i drastic libertatea, dar asigurându-l în fața neprevăzutului. Simplitatea și coerența raporturilor interumane se prelungesc în raporturi nu mai puțin simple și coerente cu lumea "cealaltă". O lume transcendentă responsabilă de ordinea lumii materiale și de destinul omului. Un mecanism închis și perfect. Totul se leagă și totul are sens. Nimic nu rămâne în afara sistemului. Este lumea de care ne-am eliberat. Lumea pe care am pierdut-o.

Nimic nu rezistă la uzura timpului. Secol după secol, istoria a erodat sistematic structurile simple și închise de solidaritate, împingându-i pe oameni într-o lume din ce în ce mai mare și mai puțin coerentă. Un curs lent mai întâi, apoi intrat, o dată cu modernitatea, într-o fază de accelerare. Mașinăria socio-economică a ultimelor secole — industrii, comerț, căi ferate, migrații, urbanizare — a măcinat fără cruțare construcțiile tradiționale. Peste tot cercurile protectoare se estompează și se pierd în structuri tot mai largi și mai impersonale. Oamenii devin mai liberi dar și mai dezorientați. Erau obișnuiți să meargă pe un drum, unul singur, deja trasat, acum li se deschid în față o mulțime de drumuri potențiale. Trebuie să aleagă, trebuie să inventeze. Lumea veche era, preponderent, prinsă în datele naturale ale existenței (cu adăugiri și adaptări limitate, care nu afectau "ecosistemul"). Lumea nouă cuprinde, pe zi ce trece, o doză tot mai mare de artificialitate: este pe cale să devină o lume artificială.

Nici cerul nu se mai vede la fel de limpede din metropolele lumii moderne. Proiecțiile transcendente se diversifică și se complică pe măsura diversificării și complicării lumii. Declinul credințelor religioase tradiționale este incontestabil, însoțind declinul structurilor sociale tradiționale. Chiar acolo unde credința se păstrează, nu mai prezintă intensitatea de odinioară, naturalețea gesturilor cotidiene și acea firească întrepătrundere dintre viața de aici și cea de dincolo, care încărca lumea cu sens. În plus, fiecare tinde să creadă în felul lui; foarte mulți credincioși de astăzi ar fi fost considerați eretici potrivit normelor de acum câteva secole.

Și totuși, nu s-a întâmplat ceea ce anunțau raționaliștii (gândind mult prea rațional, adică deloc rezonabil), și anume dispariția apropiată a religiei, sub loviturile necruțătoare ale științei și libertății de gândire. Ceea ce s-a petrecut, în contextul refluxului credințelor tradiționale, dovedește, paradoxal, nu renunțarea omului la idealurile religioase, ci, dimpotrivă, esența fundamental religioasă, indestructibil religioasă, a spiritului uman. Mai întâi, chiar în zona cea mai afectată de consecințele revoluției științifice și tehnologice — spațiul occidental de civilizație — credința și practicile religioase se mențin la un nivel încă semnificativ. Restul însă — și acesta este punctul cel mai interesant — nu s-a pierdut, ci s-a reinvestit. Proiecte și concepte de factură laică, adesea chiar agresiv laice, au fost marcate cu pecetea sacralității. Știința, progresul, viitorul, "societatea de mâine" au ajuns să fie divinizate, într-un spirit apropiat de al milenarismelor religioase medievale. Omul însuși s-a lăsat tentat de "autodivinizare", în așteptarea transfigurării sale în "supraom" sau "om nou". Mai cu seamă ideologiile totalitare ale secolului din urmă au fost manifestări tipice de religiozitate militantă, fără Dumnezeu, dar cu promisiunea fermă a împlinirii omului în această lume. Pentru alții, cerul s-a populat cu extratereștri, așezați în locul sfinților. Și așa mai departe ...

Există în om ceva chiar mai adânc decât credința religioasă în sensul strict al termenului (ea însăși, sub forma diverselor ei manifestări, databile istoricește, un "derivat" și nu un dat originar). Este setea de absolut, obsesia depășirii limitelor derizorii ale existenței și înălțării în transcendent. Trebuie să fie un scop mai înalt și viața trebuie să însemne mai mult decât apare la prima vedere. Neînsemnată altminteri, fiecare existență capătă sens prin raportarea la un sistem de valori de esență superioară. De aici decurg toate: religiile, știința, neîntreruptele căutări, aventura speciei umane.

Am pornit foarte de departe pentru a ajunge la punctul precis al discuției: intrarea pe scena istoriei a națiunilor. Națiunea este un concept cu încărcătură masivă și simbolică, și aceasta deoarece s-a așezat la un moment dat în cadrele acelor structuri esențiale și perene ale spiritului uman la care tocmai m-am referit. Cariera ei începe atunci când vechile cercuri de sociabilitate nu mai fac față complexității noii faze istorice. Ceva trebuia să le ia locul, să li se suprapună, ceva nu gata făcut, ci construit, în stare să adune laolaltă și să sudeze segmente sociale disparate, dar chemate să funcționeze împreună. În măsura în care structurile tradiționale nu-și mai puteau îndeplini convenabil rolul de a-i reuni pe oameni într-un sistem coerent, alternativa la națiune ar fi fost anarhia generalizată. Aceeași funcție, de adunare și consolidare, a îndeplinit-o, desigur, și statul modem. Simplul mecanism instituțional nu ar fi fost însă de-ajuns. Era nevoie, mai presus de toate, de un sentiment, de o credință. Nimic durabil nu s-a construit vreodată numai prin forță. Națiunea este așadar prin excelență formula de solidaritate și de identitate proprie epocii moderne. Dar nu numai atât. A fost și una dintre principalele beneficiare ale transferului de sacralitate. Nu doar un concept sau un sistem socio-politic, ci, în egală măsură, o religie. O religie potrivit căreia umanitatea este alcătuită (prin voință divină sau dispunere naturală) din entități naționale, istoria are să se împlinească, în universalitatea ei, prin fiecare națiune în parte, iar individul, la rându-i, nu se poate mântui decât în interiorul propriei națiuni, ca parte infimă a unui destin colectiv. Poate nici o altă invenție umană nu a cuprins atâta concentrare de sens ca națiunea.

Se explică ușor și manifestările de intoleranță. Adepții unor ideologii de factură cvasireligioasă nu au nici un motiv să fie îngăduitori cu cei care gândesc altfel. Nimic mai firesc decât să identifice adversari. Ei știu că au dreptate, adevărul fiind unul singur. Ei știu că ceilalți tulbură ordinea universală, mersul lucrurilor așa cum se cade el să fie. Ca și religiile tradiționale, religiile moderne (comunismul, naționalismul...) predică armonia și înfrățirea. Ele oferă rețete de fericire, imaginând spații ideale în care toți oamenii își vor afla cu siguranță rostul și desăvârșirea. Cu atât mai mult trebuie curmat ceea ce stă în calea fericirii. În numele marilor religii se și ucide. Cum altfel ar putea fi stârpită necredința?

Mai presus de orice...

Putem prinde-n vorbe toate câte ne-nconjoară? Trebuie mai curând să ne resemnăm cu ideea că definirea datelor realității se înscrie într-un joc fără sfârșit. Nu au cum să existe formule ultime și unanim acceptabile. Motivul este structural: vorbele pe care le folosim sunt de altă esență decât lumea pe care își propun să o reprezinte. Transpunem lumea potrivit unui cod, recompunând-o în altă dimensiune. Cuvintele sunt prea puține și prea abstracte față de inepuizabila bogăție a universului. Ordonând, simplificând și abstractizând, dăm lumii, firește, mai mult înțeles, dar aceasta nu mai este lumea adevărată, ci o imagine a ei. Cuvântul națiune — fiindcă națiunea este în discuție — nu poate acoperi, decât în urma unei convenții și cu toate simplificările și deformările de rigoare, o nesfârșită diversitate de manifestări. Chiar dacă am numi fiecare varietate națională cu un cuvânt specific — așa cum eschimoșii apelează la o mulțime de cuvinte pentru a denumi zăpada sub feluritele ei aspecte — nu am rezolva în nici un chip problema; am pierde ideea generală, fără a atinge mai îndeaproape substanța lucrurilor. Nu este cazul să disperăm, dar, atunci când vehiculăm idei, se cade să fim conștienți de limitele și constrângerile demersului; cel puțin nu ne va mai uimi diversitatea și chiar nepotrivirea rezolvărilor propuse.

În fapt, complexității realului și condiției particulare a limbajului li se mai adaugă o complicație: aceea a unghiului de privire. Aprecierea oricărei probleme, chiar identificarea ei ca atare, depind de punctul de observație, care este mereu altul (în funcție de o multitudine de determinări, de la fondul cultural și ideologic al unei epoci sau civilizații până la traiectoria personală a fiecărui ,,interpret").

Ce este, așadar, națiunea? Brutală întrebare dacă ținem seama de tot ce am spus până acum. Națiunea este un cuvânt, un concept, care nu poartă în sine, în mod obiectiv, o semnificație gata făcută. Ceea ce înseamnă "națiune" depinde de alegerea noastră, de modul cum vrem să decupăm, să privim, să abstractizăm și să interpretăm o anume fază a evoluției istorice. Nu îmi propun așadar să deslușesc ce ar însemna națiunea în absolut, fiindcă nu există concepte absolute. Nu pot decât să schițez și să încerc a sintetiza interpretările actuale privitoare la națiune, dezvoltând pe marginea lor propria mea înțelegere.

Majoritatea autorilor occidentali (mă refer la ei fiindcă mai toate ideile vehiculate pornesc din Occident) care au supus analizei, în ultimele decenii, ideologia națională concură în a afirma modernitatea și artificialitatea fenomenului. Cristalizarea acestuia este plasată nu mai devreme de secolul al XVIII-lea, în partea ultimă îndeosebi a acestui secol, și exclusiv în Apusul Europei și în Statele Unite ale Americii, urmând extinderea procesului, după 1800, spre Europa Centrală și Răsăriteană, și generalizarea sa, într-o perioadă mai recentă, la scară mondială (urmare a dezmembrării structurilor coloniale). Puțini sunt cei care aduc națiunea mai de departe: dintr-o fază timpurie a modernității, din Evul Mediu, eventual din Antichitate. În principiu, desigur, totul este permis. Natio este un cuvânt latinesc. Romanii defineau prin el ceea ce noi numim astăzi trib sau popor. Conceptele, încă o dată, își au partea lor de artificialitate și de consens (relativ). Pentru cei mai mulți dintre exegeții săi națiunea presupune astăzi o anume sumă de trăsături și de valori, sau o anume dispunere a lor, pe care nu le întâlnim sau le întâlnim altfel structurate în epocile anterioare. În lipsa unei definiții general acceptate, termenul tinde totuși să se așeze între anume limite, pe care nu le putem depăși decât cu riscul de a sparge complet conceptul.

Una dintre primele concluzii privește caracterul voluntar, construit, artificial al națiunii. Națiunea este proiecția în concret a unei ideologii. Este o comunitate imaginată (potrivit sintagmei care a făcut carieră, a britanicului Benedict Anderson). Antecedentele — spun unii autori — contează prea puțin sau chiar deloc. Nu o anumită istorie face națiunea, ci națiunea, o dată constituită, își inventează istoria care, aparent, ar fi întemeiat-o. Nu o anume limbă, împărtășită, îi reunește pe oameni în națiune, ci națiunea, o dată constituită, elaborează o limbă standard pe care o impune tuturor membrilor săi. Nu căile de comunicație moderne fac națiunea, ci națiunea, o dată constituită, are grijă să-și lege toate segmentele componente într-o rețea centralizată de căi de comunicație (funcția, nu numai economică, dar și națională, a căilor ferate în secolul al XIX-lea). Și așa mai departe...

Trebuie spus că autorii recenți nu iubesc națiunea, și asta se vede. Prejudecăților naționale li se impută conflictele și actele de intoleranță ale ultimului secol. Mai ales în spațiul occidental națiunea pare a-și fi epuizat o bună parte din resurse și din prestigiu (cel puțin printre intelectuali, principalii făcători și desfăcători de concepte). Viitorul nu mai este al ei. Iar cine pierde viitorul riscă să piardă și trecutul. Națiunea apare ca o construcție artificială, oarecum curioasă, cu o carieră limitată în timp, și fiindcă cei care o supun acum investigațiilor nu mai cred în ea. Cu totul altfel judecau confrații lor acum un veac sau un veac și jumătate; aceia credeau cu tărie în națiune, și într-o istorie sortită să se împlinească tocmai prin națiuni. Pe când astăzi națiunii îi sunt retezate rădăcinile, pe atunci ele erau împinse până departe, în preistorie. Definind orice, ne definim și pe noi înșine, și realizăm astfel sinteze secunde, în care realitatea este impregnată de atitudinile noastre față de ea.

O soluție de compromis a fost propusă de britanicul Anthony D. Smith, într-o lucrare, cu titlu grăitor, privitoare la originea etnică a națiunilor (The Ethnic Origins of Nations, 1986). Punctul de plecare al demonstrației sale l-a constituit relativa concordanță, gradul semnificativ de suprapunere dintre etnii (sau spații lingvistice) și națiuni. Națiunile s-au constituit în jurul unor nuclee etnice, și chiar dacă ele au ajuns să reprezinte altceva, originea lor se prelungește în Evul Mediu și până în Antichitate. Sunt de altfel o serie de elemente pe care etniile le împărtășesc, într-o măsură variabilă, cu națiunile moderne: mituri fondatoare, amintiri istorice, valori culturale, o anume limbă, un teritoriu sau un nume. Se explică astfel mai bine excepționalul atașament de care a beneficiat națiunea; multe dintre trăsăturile și simbolurile ei au fost simțite ca autentice, fiindcă veneau de departe, transmise de la o generație la alta.

Dată fiind complexitatea realităților și nu mai puțin a raporturilor noastre cu ele, interpretările sunt în mod firesc divergente, fără ca unele să fie neapărat adevărate și altele neadevărate. Națiunea poate fi ceva cu totul nou, înglobând totodată o sumă de elemente preexistente. Sub acest aspect nu există contradicție decât dacă vrem să existe. Vom încerca să o soluționăm.

Ceea ce caracterizează națiunea este sensul ei totalizant. Avem de-a face cu o națiune atunci când nimic nu se mai află în concurență cu ea și cu atât mai puțin deasupra ei. Este un principiu suprem. Evident că nu avea cum să se manifeste în lumea de dinainte de 1750 sau de 1800, așezată pe alte valori. Franța poate oferi în această privință un model interesant. Cazul său este mai net decât oricare altul, prin conturarea, cu multe secole în urmă, a cadrului teritorial și politic în care se va afirma la un moment dat națiunea franceză. Franța există, dacă nu de la Clovis (rege al francilor, nu al Franței), într-o primă schiță de la destrămarea Imperiului Carolingian, prin tratatul de la Verdun, în anul 843, și cu siguranță din jurul anului 1000, odată cu instaurarea dinastiei capețiene. De atunci până astăzi se perpetuează aceeași Franță, între granițe clar desenate de la început, care vor cunoaște doar o anume extindere spre Est. Cu un an înainte de tratatul de la Verdun, la 842, este redactat și primul text cunoscut în limba franceză, încă departe de franceza de astăzi, dar deja desprinsă de latină (Jurământul de la Strasbourg).

Teritoriu, stat, limbă, ceva mai târziu acțiunea centralizatoare a regilor, Franței nu-i lipseau defel multe din ingredientele națiunii. Cadrul era gata pregătit, dar a trebuit să aștepte aproape un mileniu pentru ca națiunea să-și intre în drepturi. Până în veacul al XVIII-lea, nimic nu a promovat-o și totul i se opunea. Orizontul principal al oamenilor era, ca pretutindeni, cel al solidarităților locale. Turla fiecărei biserici, și nu catedrala Notre-Dame. Țara era un conglomerat de provincii, și așa a rămas până la Revoluția din 1789; centralizarea practicată de regi a atenuat, fără a anula însă, structurile regionale. Revoluția își va face un titlu de glorie abolindu-le și înlocuindu-le cu sistemul administrativ al departamentelor dirijate de la centru. Ceea ce îi unea pe locuitorii Franței era monarhia. Regele, nu națiunea, era sursa autorității și simbolul suprem. Nu numai că Franța nu era o națiune, dar apărea împărțită în ceea ce am putea numi "națiuni" concurente : nobilimea și starea a treia. O teorie care a avut viață lungă îi făcea pe nobili să descindă din războinicii franci, cuceritori ai Galiei, în timp ce oamenii de rând ar fi fost descendenți ai autohtonilor galo-romani. Revoluția le-a apărut acestora din urmă ca o revanșă împotriva celor care îi dominaseră mai bine de un mileniu. Nici limba franceză — dacă vrem să erijăm limba în argument prim al națiunii — nu era vorbită de toată lumea; în vremea Revoluției, cam jumătate din populația Franței nu vorbea franțuzește, exprimându-se fie în varietăți dialectale ale francezei (normandă, picardă...), fie în alte limbi: provensală, bretonă, dialecte germane (Alsacia) sau italiene (Corsica)... (Este drept, cealaltă jumătate vorbea! Atunci când invocăm rădăcinile etnice ale națiunii, depinde cum privim lucrurile.)

Fragmentării interioare — sesizabilă atât în datele reale ale societății franceze, cât și în reprezentările sociale, așadar în imaginarul politic — îi corespundea, dimpotrivă, o deschidere "Spre exterior, care nici ea nu anticipa în vreun fel distinctele frontiere naționale. Nobilii francezi se simțeau cu siguranță mai apropiați de ceilalți aristocrați europeni decât de "compatrioții" lor țărani. Pentru intelectuali frontierele au apărut târziu (în bună măsură prin propria lor contribuție teoretică). Timp de secole a funcționat în Evul Mediu o "republică intelectuală", a cărei limbă de comunicare a fost latina. Începutul epocii moderne a multiplicat soluțiile lingvistice de comunicare, într-un spirit care nu avea nimic "național": latina, spaniola, germana, franceza, sau greaca în Orient (precum în Țările Române) au funcționat ca limbi "transnaționale" ale elitei, cu intensități și durată variabile de la o zonă la alta. Rareori nobilii sau intelectualii se exprimau în aceeași limbă cu oamenii de rând. Secolul al XVIII-lea a fost marele secol al limbii și culturii franceze. Elita europeană vorbea franțuzește într-o vreme când jumătate din populația Franței nu cunoștea această limbă! Frederic cel Mare, regele Prusiei, scria numai în franceză și își manifesta ostentativ disprețul față de limba germană. Nici Voltaire, prietenul său francez, nu se lăsa mai prejos în materie de cosmopolitism. El n-a pierdut ocazia de a-l felicita pe rege — desigur în franțuzește — pentru victoria obținută la Rossbach în 1757 împotriva francezilor. Comportamente insolite din punctul nostru de vedere, chiar astăzi, când virtuțile ideologiei naționale s-au mai tocit.

Pentru ca națiunea să-și facă intrarea pe scena istoriei, trebuiau să dispară (în fapt sau în imaginar, mai ales în imaginar) barierele și compartimentările interne și să se traseze totodată linii clare, despărțitoare și deosebitoare, între diversele spații politico-culturale. Este ceea ce s-a întâmplat, sau a început să se întâmple, în secolul al XVIII-lea. Secolul acesta, cosmopolit prin excelență, a inventat și naționalismul. Încă o dovadă că istoria nu are un curs simplu, ci reprezintă o sinteză de evoluții contradictorii.

Voința de a fi

Două cărți spun de la început esențialul și anunță ce avea să se întâmple. Mai întâi Contractul social al lui Jean-Jacques Rousseau, apărut în 1762 și, un sfert de veac mai târziu, Ideile asupra filozofiei istoriei omenirii publicate de Johann Gottfried Herder între 1784 și 1791.

Suveranitatea aparține poporului, afirmă răspicat Contractul social. Nu există altă autoritate legitimă decât cea delegată de comunitatea cetățenilor. Se prăbușește, mai întâi în imaginar, în așteptarea Revoluției, întreg eșafodajul Vechiului Regim. Conglomeratul de stări, privilegii și structuri particulare lasă locul unei alcătuiri omogene, unui singur principiu diriguitor.

Omenirea — argumentează Herder — este alcătuită din popoare, fiecare cu caracterul său bine definit, cu spiritul său propriu, manifestat în limbă și cultură, cu destinul său în lume.

Și astfel, națiunile îi adună pe oameni și își împart lumea. Nimic nu se petrece în afara cadrului național. Prin voința lui Dumnezeu, prin porunca Naturii, sau prin decizia oamenilor: oricum, faptul în sine acesta este. Cu variantele respective, mai mult teoretice până la urmă: Rousseau anunță varianta contractuală, caracteristică filozofiei franceze în materie, Herder varianta culturală, etnică și lingvistică, preferată de teoreticienii germani. Cu alte cuvinte, te naști german, dar alegi să fii francez. Însă, fie prin naștere, fie prin opțiune, trebuie să aparții unei națiuni. Altceva nu mai există.

Ambițios proiect, menit să substituie sistemului complex de solidarități moștenite o singură mare solidaritate. Cum să aduni laolaltă oameni pe care mai nimic nu-i leagă? Ei nu se cunosc între ei și, exceptând valorile naționale care li se recomandă, au interese, preocupări și credințe de tot felul. Fără liantul național ar fi străini unii de alții. Acesta a fost până la urmă miracolul națiunii. A creat, nu din nimic, dar oricum din elemente disparate, o credință care s-a dovedit mai puternică decât oricare alta și care, chiar contestată și diminuată, își păstrează încă ceva din seducția ei originară. Acest succes uluitor al mitologiei naționale l-a îndemnat, după cum am văzut, pe Anthony Smith să lege, cu oarecare justificare, fenomenul național modem de evoluțiile anterioare, îndeosebi de substratul etnic: o manieră de a explica adeziunea oamenilor la un principiu altminteri abstract.

Fapt este că declinul, în realitate și poate încă și mai mult în imaginar, al structurilor și valorilor tradiționale nu putea să nu genereze o nouă formulă de coeziune. Mai complexă și mai simplă în același timp. Societățile moderne sunt atât de complexe, încât pentru a funcționa sau pur și simplu pentru a supraviețui au nevoie de un principiu împărtășit de unitate, de un consens care să anuleze sau cel puțin să țină în frâu mulțimea contradicțiilor. Putem defini națiunea drept o comunitate complexă dar simplificată și omogenizată în imaginar, învestită cu un înalt grad de coerență și cu un destin specific care o delimitează și o deosebesc de celelalte comunități similare.

Națiunea este o mare solidaritate. Ea presupune o singură condiție obligatorie: voința de a fi. Limba, religia, teritoriul, istoria, structurile economice nu pun, fiecare în parte, vreo condiție obligatorie. Națiunea se poate face — dacă o anumită elită o dorește la un moment dat, și știe să fie suficient de convingătoare — și fără unul sau altul din factorii respectivi. Firește, nu pot să lipsească toți acești factori. Cum să imaginăm o națiune lipsită de orice liant? Dar lianții sunt diverși și amestecul lor mereu diferit. Universală este doar ideea în sine de națiune, de solidaritate a unei mari comunități.

Raportarea națiunii la etnie se justifică în numeroase cazuri, dat fiind că principalul liant (nu obligatoriu, însă foarte frecvent) al unei construcții naționale este o anume limbă. Nu vom complica lucrurile încercând să definim poporul sau etnia, categorii istorice înțelese ca precedând și susținând construcțiile naționale moderne. Termenul etnie este de altfel preferabil; cuvântul "popor" spune atât de multe, este atât de vag, de politizat și de uzat încât nu se poate face nici o discuție serioasă utilizându-l. Cât despre etnie, ea poate oferi trăsături bine cristalizate în societățile primitive, acolo unde au identificat-o mai întâi antropologii (structură familială, economică, socială, limbă și cultură comune). Dar în faza istorică mai evaluată, premergătoare constituirii națiunilor, cu greu am putea găsi elemente deosebitoare, net definite, între etnii sau "popoare" altele decât limba. Cu alte cuvinte, francezii sunt cei care vorbesc franțuzește și românii cei care vorbesc românește. În rest, nu există o manieră absolută — detectabilă științific — de a fi francez sau român, care să-i lege pe toți francezii sau pe toți românii între ei și să-i deosebească net de ceilalți. Nu există un tip de societate sau de relație cu Dumnezeu care să fie specific și exclusiv franțuzesc sau românesc. Deosebirile sunt sociale și de fază istorică, nu de esență etnică. Limba este, așadar, primul criteriu și unicul cu adevărat deosebitor. Dar și în acest caz, până-n faza națională, elita se exprima adesea în limbi altele decât limba "poporului". În plus, ce înseamnă, de pildă, a vorbi franțuzește? Este și nu este aceeași limbă cea vorbită în saloanele de la Versailles și cea vehiculată de țăranii francezi în diversele graiuri locale. Astăzi folosim limbi standard, unificate tocmai prin "voința națională". Națiunea nu le-a moștenit așa; a trebuit să le prelucreze pentru a face din ele expresia cea mai caracteristică a unui organism social omogenizat. Și de data aceasta adevărul are două fețe: națiunea își are obârșia (într-o măsură variabilă) în unitatea de limbă, dar și unitatea de limbă își are obârșia în națiune.

Cert este că limba se dovedește cel mai puternic dintre toți lianții utilizabili. Ce altceva poate reuni o masă de oameni care nu are multe alte trăsături în comun? Cazul german este tipic. Un spațiu fărâmițat politic, divizat și religios (între catolici și protestanți) începând din secolul al XVI-lea, și, în plus, prezentând, și în plan lingvistic, numeroase și foarte pronunțate forme dialectale. Vorbitorii unor dialecte distincte practic nu se înțeleg între ei. Limba literară germană, care datorează mult Bibliei traduse de Luther (în 1534), a unificat, în sens cultural, un spațiu extrem de fragmentat. Pentru germani, în momentul afirmării solidarităților de tip național, limba a devenit argumentul suprem. Ea singură îi unea pe germani. Limba, înțeleasă, firește, ca expresie a unei etnii distincte și purtătoare a unei culturi comune. Interpretarea germană a națiunii (în sens lingvistic, etnic, rasial) derivă logic dintr-o situație istorică specifică.

Și în constituirea națiunii franceze, limba și-a avut funcția ei, dar într-un proces diferit de cel german. Este o limbă care a cucerit treptat teren, pornind dintr-o zonă relativ restrânsă din jurul Parisului. Monarhia nu a urmărit cu tot dinadinsul francizarea Franței. Am văzut că în vremea Revoluției nu toți francezii vorbeau franțuzește. Alsacienii se exprimau într-un dialect german, și aici va fi un măr al discordiei între cele două națiuni vecine și rivale. Regii Franței au privit adesea spre Est, iar regimurile care s-au succedat o dată cu Revoluția, au vizat, perseverent, extinderea graniței franceze la Rin. Dreptul istoric invocat (așa se prezenta Galia în Antichitate, acestea erau frontierele naturale) trecea înaintea oricărei apartenențe etnice. Pe de altă parte Revoluția, pe urmele Contractului social, a așezat suveranitatea poporului mai presus de orice. Principiul națiunii era politic, nu lingvistic. Nu avea nimic de-a face cu sângele moștenit, ci cu sângele vărsat în comun. Oricine putea deveni francez, și această concepție — generoasă în sine —, ajutată de Revoluție și de războaiele napoleoniene, putea să întindă până departe Franța și națiunea franceză (la 1811, Franța ajunsese să numere 130 de departamente — față de 83 create de Revoluție — și cuprindea, în afara teritoriului ei actual, Belgia, Olanda, Renania și o parte din Italia). Criteriul teoretic de apartenență la națiunea franceză nu a fost așadar etnia sau limba, dar aceasta nu a împiedicat limba franceză să pună stăpânire pe teritoriul național. Nu oricine poate deveni german. Oricine poate deveni francez, dar cu condiția integrării sale în cultura franceză.

Franța a câștigat bătălia lingvistică. Alții nu au reușit. Modelul francez i-a tentat pe maghiari în a doua jumătate a secolului trecut. În mare, Ungaria regimului dualist austro-ungar (1867- 1918) număra cam jumătate maghiari și cealaltă jumătate minoritari. Era însă, în mod oficial, o singură națiune, națiunea ungară, în care erau integrate diversele naționalități. Le-a lipsit maghiarilor și ponderea, față de ceilalți, și timpul, și forța Franței și a culturii franceze, după cum nici contextul, nici momentul istoric nu mai erau aceleași (naționalitățile împotrivindu-se maghiarizării, cu atuul suplimentar al unor state naționale susținătoare: România, Serbia). Ungaria a eșuat în a deveni o Franță, însă mecanismul în sine al reușitei ar fi fost același.

Sunt și situații când limba comună nu folosește la nimic sau când se face și se desface, ca limbă comună, după cum cer interesele politice. Printr-o lungă istorie, ca și prin limbă, austriecii nu ar fi mai puțin germani decât germanii. Ei nu mai sunt totuși germani, ci austrieci : așa a decis istoria, așa au decis ei înșiși. Basarabenii își spun acum moldoveni. Este dreptul lor să o facă; dacă vor, pot rămâne sau redeveni români, dacă nu vor, nu mai sunt. Limba poate ajuta, dar, evident, nu obligă. Sârbii și croații au descoperit pe la 1820 că vorbesc aceeași limbă: sârbo-croata (de fapt s-a procedat la o unificare lingvistică a unor varietăți dialectale). A fost punctul de plecare al unei potențiale națiuni iugoslave. Statul iugoslav o dată dezmembrat, limba urmează aceeași cale: sârba și croata sunt proclamate din nou limbi distincte.

Ca liant, religia poate fi uneori la fel de importantă sau chiar mai importantă decât limba. Nu există reguli. Germanii sunt protestanți și catolici; conflictele dintre aceste comunități care au însângerat Germania și chiar Europa (Războiul de treizeci de ani) sunt anterioare constituirii națiunii. Sârbii și croații însă, vorbind o limbă comună sau cel puțin considerată comună, au rămas separați prin religie (primii ortodocși, ceilalți catolici). Religia neînsemnând doar o chestiune de dogmă, ci un întreg complex de reprezentări și de repere culturale. Principala falie a continentului european este cea care separă Europa catolică și protestantă de Europa ortodoxă. Exact de-a lungul acestei linii s-a divizat Iugoslavia, cu circumstanța agravantă a intervenției celui de-al treilea factor: factorul islamic. Relativa unitate lingvistică nu a putut rezista unei întreite ofensive religioase (și, încă o dată, nu exclusiv religioase, ci unor disensiuni adânci de ordin cultural).

Marea Britanie prezintă alt caz interesant al unei limbi comune care nu reușește să mai fie liant național. Engleza a cucerit întreaga lume, lăsând mult în urmă franceza; dar franceza — ca factor de unitate — s-a descurcat mult mai bine la ea acasă decât engleza. Rezultatul divergent a două filozofii politice: una centralizatoare, cealaltă acceptând specificul și autonomiile locale. Cert este că

insulele britanice cuprind astăzi patru spații naționale sau în curs de a se afirma ca atare: Anglia, Scoția, Țara Galilor, și, firește, Irlanda, care în cea mai mare parte a ei s-a desprins de ansamblu (un al cincilea spațiu, Irlanda de Nord, amestecă identități distincte și contradictorii). Și totuși, engleza, ca și franceza în Franța, s-a impus, cu secole în urmă, în întregul perimetru britanic, împingând spre periferie graiurile celtice. A supraviețuit însă conștiința identităților regionale, alimentate nu numai, dar și de distincțiile religioase: Anglia este anglicană, Irlanda catolică și Scoția calvină. Fenomenul recent este cel al "reînvierii", voite, artificiale, a limbilor "originare", solicitate, dacă nu să triumfe asupra englezei, cel puțin să confere nota identitară de rigoare. Când toată planeta se exprimă astăzi englezește, scoțienii, a căror limbă maternă este engleza, își propun să reactualizeze limba aproape uitată a strămoșilor lor îndepărtați!

Teritoriul comun pare o condiție de la sine înțeleasă. În fapt, nu este întru totul așa. În ciuda unei continuități nu numai teritoriale, dar și lingvistice, națiunile Americii Latine sunt distincte. Se întâmplă ca teritoriul comun să sudeze culturi diferite, dar încă și mai frecvent spațiul geografic nu poate nimic împotriva diversității culturale. Europa centrală și de sud-est oferă în acest sens un exemplu aproape perfect. Națiunile care s-au desprins din acest amalgam erau departe de a dispune de un teritoriu propriu exclusiv. Chiar acum, la capătul unui secol de relativă omogenizare, minoritățile, atașate cultural și sentimental unor națiuni concurente, sunt prezente pretutindeni, și uneori, în zone limitate, chiar ca majorități (maghiarii din sudul Slovaciei sau din Covasna și Harghita, albanezii din Kosovo...). Această nepotrivire dintre structurile teritoriale și culturile naționale i-a determinat la începutul secolului pe socialiștii austrieci ("austro-marxiștii") să ia în considerare un proiect de autonomii naționale pe baze strict culturale, fără o dezmembrare de ordin politic greu de realizat și în multe privințe păgubitoare pentru toți. Soluția lor nu a prins, dar nu înseamnă că nu ar fi fost posibilă o confederare de națiuni, definite cultural și nu teritorial.

Cazul evreilor este încă mai special. Erau sau nu o națiune înaintea constituirii statului Israel? Nici vorbă de teritoriu, fie el și împărțit cu alții, ci doar o comunitate cultural-religioasă răspândită în întreaga lume. Nu numai teritoriul lipsea, dar nici limba vorbită nu era aceeași. Și totuși, această comunitate a creat la un moment dat un stat - sau a recreat statul antic al Israelului — și a reactualizat o limbă moartă — ebraica. Este una dintre cele mai pure manifestări ale națiunii. Națiunea ca voință, națiunea care nu este creată de limbă, teritoriu sau de alți factori "obiectivi", ci se creează ea însăși pe sine.

Evoluțiile socio-economice nu pot fi, pe drept cuvânt, ocolite atunci când încercăm să definim determinările fenomenului național. Este greu să ne imaginăm națiunea fără burghezie, fără căi de comunicație moderne, fără activități economice în măsură de a "suda" un teritoriu, fără mobilitate socială. Tocmai acești factori, în mare măsură, au spart îngrădirile tradiționale și i-au adunat pe oameni în spații mai ample și mai coerente. Nu este deloc nelegitimă, firește, o interpretare socio-economică a națiunii. Doctrina marxist-comunistă, îndeosebi prin tentativa lui Stalin de a defini națiunea potrivit primatului acordat de Marx forțelor economice (Marxismul și problema națională, 1913), a instituit "piața economică unitară" în criteriu obligatoriu al națiunii. Nu ar exista, cu alte cuvinte, națiune, fără un grad semnificativ de coeziune economică. Nu putem spune decât că acest criteriu este la fel de adevărat sau de neadevărat ca și criteriile precedente. Dacă se tinde spre formarea unei națiuni, modernitatea economică, forțele capitalismului, firește, ajută. Dacă nu, ele nu servesc la nimic. Forțele naționale și cele economice pot trage de altfel și în direcții complet opuse. Cazul Austro-Ungariei este cât se poate de edificator. Ca unitate economică a reprezentat o reușită. "Piața unitară" a susținut până la capăt soluția austro-ungară, nu mișcările centrifugale ale micilor națiuni. Nu din motive economice a dispărut monarhia habsburgică, ci, pur și simplu, fiindcă cea mai mare parte dintre supușii ei nu au mai vrut-o. Nu a fost un imperativ al istoriei, ci o decizie voluntară.

Nu se poate da până la urmă un răspuns simplu la întrebarea dacă națiunile reprezintă ceva cu totul nou sau continuă și reelaborează structuri și valori deja existente. Răspunsuri simple în genere nu există, mai ales când vorbim despre oameni și despre istorie. Națiunea a folosit ce a avut la îndemână. Nu a ieșit din neant. Însă a prins elementele de solidaritate existente într-o structură care, calitativ, este cu totul nouă. Continuitatea și discontinuitatea nu se exclud, decât în prea săracul nostru limbaj, și în comoditatea interpretărilor istorice curente! Pe de altă parte, nu vom întâlni două națiuni care să se fi constituit riguros la fel. Fiecare a jucat în felul ei cu cărțile pe care i le oferea istoria. Remarcabil rămâne faptul că din îmbinarea atât de diferită a unor elemente constitutive foarte diverse (limbă, religie, teritoriu, tradiție istorică, factori socio-economici...) au rezultat construcții, desigur nu identice, dar care au un aer de familie foarte accentuat. Dovadă că până la urmă nu atât materialul a contat, cât proiectul ideal.

Și încă o remarcă: fără a desconsidera ceea ce se află la originea națiunilor, să nu ne lăsăm înșelați de cum arată națiunile astăzi. Relativa coerență pe care o înfățișează este rezultatul acțiunii lor asupra lor înșile. Totul se prezintă astăzi mult mai net: și limba națională, și spațiul național, și structurile economice naționale, decât în momentul dintâi. Națiunea este un produs al istoriei. Națiunea este însă și propriul ei produs.