Rugati-va sa nu va creasca aripi

Confesiunile unui semibarbar

O lectură neatentă a piesei care deschide acest fals apel la mediocritate poate induce cititorul în eroarea de a considera discursul lui Paler o simplă lamentație pe marginea navalei barbarilor în cetate. E vorba despre aceeași eroare pe care o fac cei ce consideră conferințele și articolele lui Ortega y Gasset care compun Revolta maselor o ieremiadă îndreptată împotriva invaziei vulgului în teritoriul rezervat celor puțini, în arealul elitelor.

Nu, cele două texte trebuie privite cu maximă și asemănătoare precauție. Aceasta pentru că, pe de o parte, eseul care deschide volumul de față face parte din volumul Polemici cordiale, unde obiectul „agresiunii” este ridicat de la bun început la rangul unui partener civilizat de discuție și unde, pe de altă parte, vocea auctorială are în mod evident tendința de a-și submina propriul discurs. La fel cum în eseul său y Gasset „descrie”, obiectivează, constată (fără a putea afirma cu hotărâre că s-ar simți măcar un strop pasional de amărăciune în acea constatare), eseul lui Paler abandonează din start arma cea mai eficientă a agresiunii intelectuale: ironia. Îndrăznesc să afirm însă că ironia ar fi, de fapt, o armă improprie lui Octavian Paler: ironia e accesibilă melancolicului puternic, de esență tare, celui care a asimilat bilă neagră, devenind una cu ea. Octavian Paler face, în schimb, o armă din propria slăbiciune. Cred că este unul dintre cei mai puternici intelectuali slabi pe care i-am citit vreodată. Timiditatea lui este evidentă din primele rânduri pe care le parcurgi: o timiditate îmbrățișată cu luciditate (amintiți-vă paginile în care descrie primele zile la internatul bucureștean, din Viața ca o coridă: copilul îmbrăcat ca acasă, în Lisa, lipit de ziduri, încercând să devină una cu „mediul înconjurător”, dar oricând gata să sară, să sfâșie), o timiditate ranforsată de materia dură a orgoliului, de conștiința propriei valori.

Două siluete își dispută întâietatea simbolică (și antagonică!) în acest eseu, ambele aflate însă la picioarele figurii tutelare, a umbrei luminoase ce ordonează ambițiile și năzuințele vocii auctoriale: Napoleon Bonaparte. Cele două siluete, strajă unui Bruxelles turistic, sunt Contele de Egmont și... Manneken Pis. Simboluri pe care Paler le utilizează pentru a pune în scenă înfruntarea sa preferată: trecut versus prezent. Paler face parte din galeria marilor pesimiști: e complet lipsit de acea orbire atât de necesară câteodată supraviețuirii. Privirea lui e întotdeauna îndreptată spre trecut, însă nu spre unul „glorios” (varianta banală a pesimismului), ci tocmai spre acela pictat în culorile înfrângerii. Napoleon e modelul urmat tocmai datorită episodului Waterloo, Austerlitzul este evitat cu tenacitate. Sfânta Elena e matca în care se formează adevăratele caractere, nu pântecele Măriei Walewska. De altfel, oximoronul, paradoxul sunt adevăratele instrumente de lucru pe care eseistul le cultivă.

„Ca să vedem câmpia unde s-a desfășurat bătălia adevărată, am urcat pe o colină. Mai exact, pe o scară de beton. De sus, nu se vede însă nimic altceva decât un câmp gol. Ți se arată o lunetă. Pentru a o folosi trebuie să introduci, firește, o monedă. Totul se plătește azi. Inclusiv iluziile. Dar nici prin lunetă nu se vede nimic. Și ce-ar putea să se vadă? Am coborât. Din gheretă, portarul în uniformă ne-a strigat: «E mai ușor la coborâre, nu-i așa?». Da, desigur. Și pentru Napoleon a fost la fel.”

Nostalgia merge mână în mână cu luciditatea, urechea nu poate auzi zgomotele bătăliei, ochii nu se pot închide pentru a imagina dimensiunile epice ale înfrângerii, toate simțurile sunt trase de tentaculele prezentului, cu ajutorul micilor sale mașinării, într-un peisaj poate dezolant, însă real. „în destinul nostru, ingredientul teribil îl constituie torențiala și violenta revoltă a maselor, echivocă, impunătoare și de neîmblânzit ca orice destin. Încotro ne poartă? Spre un rău absolut ori spre un bine posibil? Iat-o aici, colosală, suspendată deasupra timpului nostru, ca un imens și cosmic semn de întrebare, semn mereu echivoc, care are, într-adevăr, ceva de ghilotină și totodată de spânzurătoare, dar care se străduiește uneori să și aducă a arc de triumf!”[1]

În acest echivoc al condamnării/acceptării cu indiferență trebuie căutată sursa tensiunii ce străbate eseurile de față. Sau, ca să folosim chiar simbolurile alese de Paler, între Egmont și Manneken Pis. Ne amintim de replica lui Valéry, care prevedea, ca replică de secol XX a Comediei umane balzaciene, o Comedie a Bestialității... Ei bine, eseistul Octavian Paler nu e atât de categoric, tocmai pentru că are curiozitatea de a se apropia de Obiect, de a încerca să descopere absolut toate nuanțele care ar putea deturna condamnarea.

Mecanismul e de regăsit în cele mai bune pagini ale volumului: de la respingerea fără echivoc a coridei, gândirea execută volute demne de cel mai bun retor asianic, demonstrând atât lucrul, cât și contrariul său. Corida este crudă, corida este nobilă, corida se supune totuși unor reguli (scrise, vom afla cu surprindere) ce aduc o undă de dreptate în peisaj...

Dar poate cel mai frumos fragment, demn de proclamat mise-en-abîme? alvolumului, e cel al comparației dintre Parthenon și zidul lui Temistocle, comparație între Frumos și Utilitar, răsturnată însă de acea insistență a privirii, de curiozitatea despre care am vorbit: „Mai întâi mi-a atras atenția zidul lui Temistocle, care se vede încă în apropiere. Zid ridicat în grabă, de frica invaziei perșilor, având toate caracteristicile menirii sale; îți dai seama, chiar fără să știi istorie, că a fost făcut nu de artiști, ci de luptători, cu unică dorință de a-l construi cât mai repede, cât mai înalt și cât mai solid; nu există nici o preocupare estetică în el. Și ce e mai normal decât să-ți spui că în cazul Parthenonului lucrurile s-au petrecut invers? Că Parthenonul a fost ridicat nu de luptători, ci de artiști. Au dispărut în construcția lui urgența, panica și teamă. Apoi, am privit Parthenonul așa cum nu se recomandă să vezi o operă de artă: din imediată apropiere. Și am avut o revelație. M-am convins că templul nu mai e același când e privit de la baza coloanelor. Eleganța ansamblului se risipește și ai impresia că te afli lângă o citadelă, nu lângă un sanctuar”.

Această încăpățânare de a nu da verdicte, de a reveni, câteodată supărător, asupra aceleiași teme duce, în final, la descoperirea porilor de pe suprafața aparent marmoreană a statuilor, face ca mâna ce ridicase piatra să o așeze la loc.

Să ne amintim cuvintele lui Julien Benda: „Numai că, la sfârșitul secolului al XIX-lea, s-a produs o schimbare esențială: cărturarii încep să facă jocul pasiunilor politice, cei care alcătuiau stavilă în calea realismului popoarelor acum îl stimulează”[2]. Și, dacă încercăm să le combinăm cu eseul lui Paler, care pune în scenă cei cincisprezece intelectuali francezi colaboraționiști, aflați în pelerinaj spre Weimar, în plin război, ce chiasm sclipitor! Un pelerinaj spre inefabil, în slujba realismului istoric!

Am vorbit despre prezența fantomatică a unui Napoleon (uluitoare, deconcertantă pentru mine; dar, din păcate, gândirea mea mai are destul până a se deprinde cu acea privire „de aproape” paleriană) admirat în plină strălucire a înfrângerii. Un alt personaj întors pe toate părțile, condamnat, analizat, admirat, plimbat de-a lungul istoriei și prezent de-a lungul întregului volum este Don Juan: Paler revine la el pentru a-l opune omului comun, mai exact bărbatului, văzut de multe ori ca un cumul de defecte (apropo, mi se pare că Paler e fascinant de antimisogin pentru un intelectual român), fostul erou al Frumuseții metamorfozat în amantul alintat „Pisoiu”... Tendința aceasta de a măsura cu centimetrul proiecția umbrei zeilor de odinioară se găsește în mai toate eseurile volumului: a se vedea mai ales dialogul vulturului lui Zeus cu un Prometeu uitat înlănțuit, în timp ce doar satirii mai populează Olimpul, mormânt gol. Paler privește spre trecut cu fascinația celui aflat în prezența Sacrului nemediat, însă acea privire periferică iscoditoare despre care vorbeam surprinde fardurile care curg de pe obrazul boit al prezentului.

Cuvintele lui Valéry din Criza spiritului i se potrivesc perfect: „Elam, Ninive, Babilon erau niște vagi nume frumoase și ruină totală a acestor lumi avea la fel de puțină semnificație pentru noi ca și existența lor. Dar Franța, Anglia, Rusia vor fi și ele niște nume frumoase.

Lusitania e și el un nume frumos. Vedem că prăpastia istoriei este destul de încăpătoare pentru toată lumea. Simțim că o civilizație are aceeași fragilitate ca și o viață. Circumstanțele care ar trimite operele lui Keats și pe cele ale lui Baudelaire alături de cele ale lui Menandru nu sunt chiar de neimaginat; ele se află în toate ziarele”[3].

Și oare cuvintele lui Valéry de la începutul secolului trecut nu-și găsesc încheierea/izbăvirea în cele ale unui eseist român care vede cum trecerea lui Baudelaire alături de Menandru s-a încheiat deja, cum umbra lui Manneken Pis acoperă atât Parthe-nonul, cât și Hotel Pimodan?

Nicoleta Sălcudeanu încheia foarte frumos prefața volumului Polemici cordiale, dorindu-și că succesul lui Octavian Paler să devină din ce în ce mai firav, odată cu nașterea unei societăți în care minciună să nu mai fie un mecanism. Da, suntem cu totul de acord în cazul lui Paler moralistul. Dar nu putem accepta sub nici o formă dispariția unui Paler „semi-barbar”, așa cum se autodefinește: „Mă număr printre cei pe care grecii antici i-au îmblânzit și i-au îmbolnăvit cu vorbăria lor despre frumusețe, dar nu mi-am pierdut într-atât capul încât să nu văd ce se întâmplă cu mine. Am căzut prizonier în războiul troian, dar nu m-am predat cu totul nici până în ziua de azi. M-am îmbolnăvit de frumusețe, dar n-am uitat urâtul, încă mai am nostalgia lui”.

Dacă privirea aruncată în viitor a Casandrei îi aducea acesteia moartea, privirea întoarsă spre trecut, pentru a-l pune mereu în oglinda strâmtă a prezentului, va condamna gânditorul, în orice societate, la singurătate.

Bogdan-Alexandru Stănescu

Inițial, această carte trebuia să fie o simplă versiune românească a unui volum apărut în Franța în 1991, alcătuit pe baza textelor alese de autor din volumele Polemici cordiale și Viața ca o coridă, publicate în 1983 și, respectiv, 1987. Ulterior, dorința de a o îmbogăți în latura ei confesivă a impus mai multe adăugiri care au cerut, firește, unele renunțări, pentru a nu împovăra numărul de pagini.

I Rugați-vă să nu vă crească aripi

Ce-am notat într-o zi de mai

în Grand-Place din Bruxelles

Din multe puncte de vedere, Grand-Place seamănă cu o scenă. Pătrunzi aici după ce ai rătăcit prin culisele străduțelor strâmte din jur; iar, pe margini, la mesele așezate în fața celor câtorva braserii din acest salon de piatră, clienții devin pe nesimțite spectatori.

Spectacolul se schimbă mereu. Dimineața, piața e invadată de flori. Se vând și păsări în colivii, cuiburi de păsări, semințe pentru păsări. Natură la domiciliu. Suntem prea obosiți să-l mai urmăm pe Rousseau. Și prea grăbiți în același timp. Am văzut asta și la Waterloo.

Acolo erau multe cafenele. În mijloc, bineînțeles, o cafenea care se chema Wellington. Și alta Bonaparte. Față în față. Fiecare vrea să ia clienții celeilalte. Lupta continuă, deci.

Ca să vedem câmpia unde s-a desfășurat bătălia adevărată, am urcat pe o colină. Mai exact, pe o scară de beton. De sus, nu se vede însă nimic altceva decât un câmp gol. Ți se arată o lunetă. Pentru a o folosi trebuie să introduci, firește, o monedă. Totul se plătește azi. Inclusiv iluziile. Dar nici prin lunetă nu se vede nimic. Și ce-ar putea să se vadă? Am coborât. Din gheretă, portarul în uniformă ne-a strigat: „E mai ușor la coborâre, nu-i așa?”. Da, desigur. Și pentru Napoleon a fost la fel.

Spre prânz, vânzătorii de flori din Grand-Place se retrag. Păsările reintră în colivii. Nu mai rămân decât vânzătorii de baloane colorate și mulțimea pestriță a celor ce se plimbă, se fotografiază sau privesc altoreliefurile aurite de pe fațada primăriei sau edificiile (baroc flamand) care erau cândva casele diverselor corporații, de pe celelalte trei laturi ale pieței. Unii stau pur și simplu la soare. Sunt rare, se spune, zilele însorite aici. De obicei plouă sau e nor. Și prin parcuri am văzut lume multă. Toți vroiau să profite de această duminică frumoasă, să evadeze în natură, cu toate că nu evadau decât într-o seră. Rousseau e din ce în ce mai anacronic. Numai Rastignac e din ce în ce mai actual. „Între noi doi...” Dar nu, el și-a schimbat provocarea.

Rastignac, la Bruxelles, e un copil de bronz care face pipi spre hazul echivoc al turiștilor ce merg, undeva foarte aproape de Grand-Place, să vadă celebra sculptură ajunsă mascota orașului și proliferată în toate suvenirurile posibile: Manneken Pis. O fântână și o legendă. Un ștrengar durduliu, imaginat parcă de Rubens, întreține prin gestul său necuviincios bună dispoziție a celor care privesc jetul de apă cu pricina, ce-i stropește uneori. Când suflă vântul.

„Vântul suflă unde vrea”, așa scria pe coperțile unor caiete roz pe care le-am văzut tot azi. Intrasem în catedrala Sacré-Cœur. Un tânăr cu o ghitară cânta acolo acompaniat de altul la flaut, de o fată aplecată peste o pianină și de un cor alcătuit numai din adolescenți. Aveau, toți, în față, acele caiete cu foi roz pe care era copiat la xerox textul recitativelor și al corului. Am ascultat ce zicea, aproape șoptit, solistul: „Să uităm câteva clipe obișnuita agitație a celor care se încrucișează pe trotuare, care se grăbesc să traverseze, care se înghesuie la porțile magazinelor, care se înghiontesc la intrarea în metrou, care se îmbrâncesc peste tot. Să facem să tacă această forfotă ca să auzim glasul speranței...”.

Nu departe de mine, un grup de adolescenți, arătând cu totul altfel decât cei de la Sacré-Cœur, s-au așezat jos, pe trotuar. Sunt mai multe fete decât băieți. Aproape toate blonde. Băieții fac glume și râd. Fetele cântă. Pe urmă se plictisesc. Izbucnesc și ele în râs.

În acest timp la Waterloo vizitatorii privesc prin lunetă.

Și foarte aproape de aici, un băiețel de bronz face pipi peste toate Waterloo-urile noastre.

Secolul XX: între rugăciuni și Manneken Pis.

Un adolescent se apropie de mine. Se uită pe o bucată de hârtie și mă întreabă:

— Scuzați-mă, domnule, ce este o tetralogie? Recunosc, nu mă așteptam să mi se pună o

Asemenea întrebare. Îi explic. Îi vorbesc despre Eschil, despre Orestia și Prometeu. Se uită la mine. Eschil? Orestia? Renunță să mai întrebe altceva.

— Merci, monsieur.

Da, merci. Merci micului nerușinat care face pipi. Merci celor care cântă la Sacré-Cœur. Merci celor care urcă scara la Waterloo. Merci celor care o coboară. Merci celor care mor. Merci celor care se nasc. Merci celor care au venit să vadă Grand-Place. Merci celor care n-au văzut-o niciodată.

Clădirea primăriei e chiar în fața mea. E cel mai vechi și mai impunător edificiu din Grand-Place. Aripa dreaptă e în mod vizibil mai scurtă decât cea stângă și legenda pretinde că, descoperindu-și greșeala de calcul, arhitectul s-a aruncat din turn pentru a-și ispăși vina. Pe atunci încă mai erau naivi care credeau că nu e bine să se prezinte nepedepsiți în fața Judecății de Apoi.

Piața îmi pare acum o imensă corabie de piatră pe care toți cei de aici suntem îmbarcați. „De unde venim? Ce suntem? Încotro ne îndreptăm?” Iată că-mi pun din nou întrebările lui Gauguin. Merci, domnule Gauguin.

Cei de la mese beau bere.

— Plata, vă rog.

Un chelner face nota unor consumatori care pleacă și se întoarce spre mine:

— Domnul ce dorește?

Sunt gata să întreb ce este o tetralogie.

— Rien. Merci.

Cum scria în afișul pe care l-am văzut la Sacré-Cœur? Je perds mon temps. Tu perds ton temps. Tout le monde y gagne?

În această piață a fost decapitat Egmont. Pe o placă de bronz scrie: „Devant cet édifice furent décapités le 5 juin 1568 les comtes d'Egmont et de Harnes, victimes du despotisme et de Vintolérance de Philippe II”. Egmont nu era tânăr, cum spune Goethe. În realitate, el avea în momentul executării sale patruzeci și cinci de ani și era tatăl a nouă copii.

Dar pe cine mai interesează asta?

O mașină veche trece prin piață.

Câțiva porumbei ciugulesc grăunțe. Sunt numai câțiva. Lipsește regia ornitologică de la Veneția.

Orologiul din turnul primăriei anunță orele, jumătățile de oră și sferturile. Sau poate secolele.

Din Declarația drepturilor omului, glumea Baudelaire, lipsesc dreptul de a contrazice și dreptul de a pleca. Unde să ne ducem plecând de aici, din Grand-Place? Să-l vedem pe Manneken Pis? La Sacré-Cœur? Sau la Waterloo? Acum trece o trăsură. Vizitiul n-are nici o țintă. Așteaptă un client care să-i indice o adresă, un țel. Dar noi ce așteptăm? Cine e clientul nostru? A, da, noi îl așteptăm pe Godot. Godot e clientul nostru. Va veni și ne va șopti o adresă. Ne va da un țel.

Până atunci să privim în jur. Tot n-avem altceva mai bun de făcut. Să notăm totul. Fără gânduri. Ne vom gândi mai târziu la semnificații. Deocamdată, jos semnificațiile! Trăiască detaliile goale! Ele domnesc aici. Ca și pe câmpia de la Waterloo.

O femeie își plimbă cățelul.

De ce există oare un indicator de circulație în mijlocul pieței? Ce dirijează? În nici un caz pașii celor care se plimbă.

Florile au dispărut cu totul.

Privesc statuetele din altoreliefuri. O lume de piatră care nu se mai roagă, nici nu râde. Stă mută între rugăciunile de la Sacré-Cœur și acel necuviincios de bronz care atrage mai mulți curioși decât muzeul de artă.

Am văzut la muzeu un tablou de Bruegel: Prăbușirea lui Icar. Pe un țărm, în mijlocul turmei sale, un păstor stă cu spatele la mare și privește cerul. Un cer gol. În apropiere, un om ară, aplecat deasupra brazdei întoarse de plug. Pentru el cerul nu există. Un al treilea personaj aflat pe țărm stă aplecat deasupra apei ca și cum și-ar examina imaginea reflectată în mare. În acest timp, dincolo de niște corăbii ce plutesc liniștite, un trup se îneacă. E ultimul pe care-l descoperim pe suprafața tabloului. Deasupra apei se mai zăresc picioarele goale, gata să se afunde și ele în nepăsarea luminoasă a mării.

Icar se prăbușește, deci, în indiferența generală. Nimeni pe țărm n-are timp de compasiune. Fiecare își vede mai departe de treburile lui, de parcă nimic nu s-a întâmplat. Dacă vreunul din cei trei a auzit țipătul zburătorului, își va fi zis că fiecare trebuie să plătească singur pentru nebuniile lui.

Aud pe cineva întrebând, un american, probabil, după accent: „Egmont? Cine a fost Egmont?”. Poate că într-o zi ne vom întreba privind pânza lui Bruegel: „Icar? Cine a fost Icar?”.

Sub soarele care arde, un polițist cu brațele încrucișate privește, de pe trotuar, piața. O clipă mi-l închipui în locul lui pe ducele de Alba privind decapitarea lui Egmont și nemulțumit de ceva. Înțeleg. În cea mai adâncă înfrângere a omului există ceva care nu depinde de cel care l-a înfrânt. Consimțământul victimei. Și câtă vreme acest consimțământ lipsește, învingătorul cel mai vanitos se simte limitat și frustrat, destinul cel mai implacabil încetează de a fi atotputernic, un „da” suspinat care nu vine lasă opera lui imperfectă.

Ei bine, orice s-ar întâmpla, ne rămâne măcar asta: să nu ne dăm consimțământul.

Un bătrân conversează cu porumbeii. Singurele păsări care au rămas de azi-dimineață.

Polițistul stă în același loc.

Trecut de amiază, soarele începe să coboare încet. Se micșorează partea însorită a pieței. Umbrele se alungesc ușor. Întrebările încep să se audă mai clar. Dar nu, nu-mi dau consimțământul.

Un tânăr, singur, citește așezat pe trotuar. Altul pictează.

Două călugărițe care trec. Îmi aduc aminte de Sacré-Cœur.

Un cățel care face pipi. Îmi aduc aminte de Manneken Pis.

O mașină a poliției. Apoi o mașină a Salvării. Salvare? Nu există salvare. Singura soluție e să fim păziți. Dar cine ne păzește? Polițistul care stătea pe trotuar a dispărut. Suntem singuri.

Și dintr-odată orologiul sună din nou. Anxios. A, nu, putem să fim liniștiți. Polițistul a reapărut. Se uită la tânărul care pictează. Stimați artiști, continuați să lucrați liniștiți, poliția veghează, între cei care se roagă pentru voi și cei care au vocație de Manneken Pis, rămâneți calmi și meditați la condiția umană. Acesta e Waterloo-ul vostru. Poate veți avea norocul și, într-o zi, se va instala o lunetă prin care doritorii, plătind o taxă oarecare, vor privi spre ceea ce ați fost fără să vadă nimic.

Poate că, într-adevăr, orologiul din turn nu anunță orele, ci secolele. Dar dacă ar da cineva arcul înapoi? Ne-am trezi, brusc, martori ai decapitării lui Egmont. Și mi-i închipui pe toți de aici martori la execuție. Mâncând înghețată, bând bere, discutând, cântând, în vreme ce capul lui Egmont se rostogolește și polițistul a recăpătat trăsăturile ducelui de Alba.

Un duce de Alba știe, fără îndoială, că un om rațional e mai ușor de redus la tăcere. Frica este mai ales o boală a celor care gândesc. În vreme ce un om al pasiunii, ca Egmont, poate ignoră faptul că puterea există. Rațiunea e ca o piață luminată în care de la ferestrele poliției și de pe acoperișuri se vede totul. Orice gest, orice mișcare. Dar în spatele pieței, în cotloanele întunecoase ale pasiunii, ce se întâmplă? Orice e incontrolabil e, pentru ducii de Alba, suspect. Ei nu-și pot permite, așadar, să fie îngăduitori cu unul ca Egmont.

Porumbeii zboară inocenți. Sunt singurii inocenți. Noi toți suntem vinovați. Unii mai puțin, alții mai mult. Să cerem iertare? Cui? Adolescenții de la Sacré-Cœur o cer lui Dumnezeu. Dar Dumnezeu...

— Pardon, monsieur, mă întrerupe cineva...

Nu continuă. Dacă mă întreabă ce fac aici? Ce-aș putea răspunde? Că notez tot ce-mi trece prin minte? Nu e oare un abuz? Cogito, ergo sum e o deviză total anacronică. Și, adesea, suspectă. Filosofia băiețelului de bronz e mai sănătoasă și te scutește de plictiseli. Dacă reușești s-o aplici. Dacă nu... Dar, în definitiv, de ce-ar fi atât de greu? Secolul nostru ne apără din ce în ce mai mult de obligația de a gândi. Într-un magazin din apropiere am văzut scrisori gata tipărite și puse pe categorii, ca sortimentele de detergenți. Scrisori de dragoste (Deplus en plus, je m'aperçois que mon soleil c'est toi. Tu me manques...), scrisori pentru prieteni (L'amitié qui nous lie rend la vie plus agréable. Des amis comme nous îl n'y en a pas beaucoup...}, scrisori de trimis cuiva care se află în convalescență (Sachez combien je pense à vous. Je suiș bien triste quand vous...}, în sfârșit, pentru toate împrejurările. Nu mai e nevoie să gândești. E destul să alegi ceva care să ți se pară convenabil. Am văzut, în același magazin, inclusiv un raion cu definiții ale dragostei pentru uzul celor comozi sau lipsiți de imaginație. Dragostea este:

- un buchet de flori de câmp;

- a aștepta cu aspiratorul până se termină meciul;

- a fi buiota lui când el nu se simte bine;

- o lumină care arde în tine și care nu trebuie să se stingă niciodată.

Asta îmi aduce aminte de inscripțiile de un umor dubios de pe suvenirurile din San Marino:

„Eva făcută din coasta lui Adam a început imediat să i le mănânce pe celelalte”.

Sau:

„Iubirea e un turnir”.

În Evul Mediu seniorii aveau măcar stil. Astăzi, vasalii au devenit valeți, iar seniorii sunt adesea pe măsura lor. Alchimiștii au devenit șperțari.

Cavalerii, banali intriganți. Lupta se dă de obicei în absența adversarului, cruciații au uitat pentru ce s-au înrolat și nimeni nu mai știe să admire. Manneken Pis și „Vântul suflă unde vrea”.

Un motociclist trece cu farul aprins. E 17 și 13 minute. Soarele arde încă, n-a coborât dincolo de turnul primăriei și totuși motociclistul are farul aprins la motocicletă. Nu-i folosește la nimic. Dar astfel iese din comun. Atrage atenția asupra sa. În fond, poate că asta facem cu toții.

Noaptea, unii înghit flăcări aici, tot ca să atragă atenția asupra lor. Am auzit de o nuntă cu miri goi și martorii la fel. Tot ca să atragă atenția asupra lor. Îi admir pe greci pentru că nu erau ipocriți și arătau trupul gol. Pe țărmul mărilor, Afrodita n-avea nevoie de nici un jurnal de mode. Îi ajungea gloria trupului ei. Și numai un cardinal stupid putea să fie indignat de trupurile goale ale lui Michelangelo din Judecata de Apoi și să ceară să fie îmbrăcate. Adică, vroia el să spună, nu ne putem prezenta oricum în fața Judecății de Apoi, trebuie să fim îmbrăcați decent când ne primim pedeapsa. Dar nunta cu miri goi și martori goi mi se pare de un exhibiționism la fel de stupid. Nu pot concepe Marseilleza cântată de o fanfară compusă din instrumentiști în pielea goală. Trupul trebuie să știe când să se ascundă. Ar fi ridicol să-i opunem lui Schopenhauer profesori de filosof ie făcând nudism în amfiteatre.

Manneken Pis este numai un copil hazliu. Deși faptul că el a fost răpit de atâtea ori și că unul din regii Franței l-a decorat cu ordinul Sfântul Ludovic spune, parcă, mai mult.

Un taxi „liber” pătrunde printre turiști în patrulaterul de piatră. Nimeni nu-l ia în seamă. Nimeni nu strigă: „Taxi!”. Secolul nu se mai grăbește. Secolul este numai indiferent. Je m'en fiche.” Ce-mi pasă? Spune acest secol.

Că martorii din tabloul lui Bruegel.

Sau ca micul vagabond de bronz care-și continuă ispravă.

În sfârșit, mi-am găsit un loc mai comod. Pe un scaun rămas liber la una din mese. Sunt chiar în spatele consumatorilor.

Un ziar de după-amiază anunță o crimă oribilă, petrecută în pădurea La Roche. Două tinere ucise. Găsite de un pădurar. Una împușcată în tâmplă. Alta, în colțul gurii. Cam douăzeci de ani fiecare. Nici o hârtie de identitate. Peste blugi, una purta un pulover grena. Alta, o vestă de piele de culoarea antracitului.

În sala mare a primăriei se desfășoară o dezbatere internațională despre pace. Cine e pentru? Cine e contra? Cine se abține? Între timp pericolul de război crește. Toți știu asta. Dar se consolează cu ideea că pacea e un lucru bun.

Pe stradă nu te întreabă nimeni dacă ești „pentru” sau „contra”. Dar în vitrina unei librării am văzut o carte pe coperta căreia scria: Violența calmului.

Când am venit spre Grand-Place, pe una din străduțele înguste, ca un gang, din jurul pieței, un tânăr își dezbrăcase bluză de la blugi, o așezase jos, pe capacul ghitarei și, rezemat de zid, cânta. Avea o față imobilă, absentă. M-am oprit la câțiva pași și l-am privit. Eram singurul care-i dădeam atenție. El cânta totuși imperturbabil. Când a terminat cântecul, a luat paharul cu bere pe care-l pusese jos lângă capacul ghitarei și l-a dus la gură. S-a oprit atunci o clipă, s-a întors spre mine și a zâmbit: „A votre santé, monsieur”.

Mai târziu l-am văzut însoțit de o fată. Se opriseră să-i asculte pe alți ghitariști. Stătea cu capul înclinat, cu aceeași mască impenetrabilă pe obraz. La un moment dat s-a smuls din această încremenire, i-a spus ceva fetei care-l aștepta tăcută, probabil „hai”, și au plecat împreună pe o străduță. I-am văzut pierzându-se prin lumea din Grand-Place. Și iarăși mi-am amintit de Baudelaire și de dreptul de a pleca. Unde? În Grand-Place? Și apoi? Oricum, merci, domnule Baudelaire. Nu putem sta pe loc. Merci.

Ziarele de după-amiază anunță și alte știri. Un răufăcător prins a fugit chiar din proces. Unul din complicii săi aranjase să i se pună un pistol sub bancă. Afară îl aștepta o mașină. Poliția a ajuns mașina din urmă și a ciuruit-o cu gloanțe... La Sacré-Cœur nu s-au auzit, probabil, împușcăturile ca să tulbure corul... în jungla filipineză a fost găsit un om, la 16 kilometri sud de Manilla. Se crede că este un soldat japonez dispărut cu 36 de ani în urmă, care s-ar fi căsătorit cu o femeie din tribul Mangyan, având mai mulți copii cu ea. Reporterul care l-a întâlnit a precizat că fostul soldat japonez nu i-a răspuns decât prin cuvântul care indica numele tribului „Mangyan, mangyan”. Poate că și-a îngropat în junglă memoria și nu mai vrea s-o trezească la viață... La Waterloo o tavernă se cheamă Leș Allies S.A... înainte de război, Europa și-a căutat scăparea într-un compromis care n-a fost până la urmă decât o complicitate. Compromisurile sfârșesc aproape totdeauna în complicitate. Și cele pe care le încheiem cu noi înșine. Și dacă nu orice eșec are la origină un compromis, cele mai triste eșecuri sunt, probabil, cele pe care le merităm. Devenim complici cu decepțiile noastre.

„Oui?” „Non?” „Abstention?” Tresar. Ar trebui să dau un răspuns. Și între timp am uitat care a fost întrebarea. N-am altă soluție, deci. Mă abțin. Cu toate că, vai de singurătatea celui care nu poate opta. El se află deja pe Golgota. „întindeți brațele, monsieur. N-o să vă doară. Merci.”

Nu, nu sunt calm. Și totuși... E ceva care nu merge în această logică. Asasinii fetelor din pădurea La Roche, dacă vor fi prinși, vor trebui să mărturisească. Dar cei care nici nu citim reportajul crimei? Ne-am plictisit de atâtea crime. Ucigașii pot fi, prin urmare, liniștiți. Pot conta pe noi. Pot să-și încarce pistolul. Există multe șanse să nu fie prinși. Și dacă vor fi prinși, există multe șanse să fugă din sala de judecată. Și dacă fug mai repede...

Dar noi? Între larve și metafizică ar trebui totuși să alegem un drum. Sau între cei care cântă la Sacré-Cœur și Manneken Pis. Pietrele unde a căzut capul lui Egmont. Sau câmpia de la Waterloo. N-avem ce face, trăim înlăuntrul istoriei și trebuie s-o facem mai bună sau să pierim odată cu ea. Nu există ucigași în metafizică. Nietzsche? Asasinatul lui Nietzsche a fost o glumă pe lângă crimele din acest secol. Nimeni n-a fost aruncat în închisoare pentru că Nietzsche l-a ucis pe Dumnezeu. În schimb, Doamne, câți au îngrășat pământul... Cine e pentru? Cine e contra? Pas d'objections? Aplauze. La Sacré-Cœur corul cântă. Manneken Pis își continuă gestul indecent. Il pisse toujours. Între cântecele evlavioase și susurul apei aplauzele se opresc. Toți sunt mulțumiți. Se pot felicita reciproc. Și-au făcut datoria vorbind despre pace. Acum războiul poate începe. Se aude Dalida cântând la un tranzistor.

M-am adresat vânzătorului:

— Am văzut ieri la dumneavoastră o carte. Se chema Violența calmului. Aș vrea s-o cumpăr.

— Dacă nu mai este unde ați văzut-o înseamnă că s-a vândut, domnule. Îmi pare rău.

— Merci.

Afroditele surâd pe coperțile albumelor. Numai Afrodita lui Magritte are o pată de sânge pe obraz. Ca fetele din pădurea La Roche.

Sau poate că nu mai există statui curate.

„Nu mă atingeți”, scria pe un copac bătrân în parc. Inscripția se afla pe o tablă bătută în cuie. Piroane groase care au străpuns copacul. Așa s-a întâmplat și cu Arhimede pe plajă de la Siracuza unde desena cercuri pe nisip. În clipa când a strigat „Nu te atinge de cercurile mele”, centurionul roman căruia i se adresase l-a străpuns. Oamenii abia mai au timp să audă strigătul prin care cer să nu fie atinși. În clipa următoare sunt asasinați.

Dacă mă întreabă cineva: „Scuzați-mă, domnule, ce este condiția umană?”.

Abia acum văd ce pictează tânărul spre șevaletul căruia se uita mai devreme polițistul. Un număr de dresură de circ.

Și, în timp ce privesc, îmi imaginez animalul, cândva sălbatec, care se teme de biciul dresorului și ascultă porunca. A uitat pădurea în care a trăit în libertate. S-a învățat cu aplauzele, cu reflectoarele și cu pocnetul biciului. Sare prin cercul de foc la comandă. Face tot ce i se cere. În fiecare zi același spectacol, aceleași aplauze și aceeași întoarcere în cușcă. Numai noaptea aude parcă un vânt ciudat: murmurul stins al libertății. Adoarme târziu și, a doua zi, abia la al doilea pocnet de bici dispare orice urmă de tristețe...

Câțiva turiști trec sugându-și preocupați cornetele de înghețată. Un ghid le dă lămuriri arătându-le aripa dreaptă din clădirea primăriei. Nu aud ce spune. Le vorbește, probabil, despre arhitectul care s-a aruncat din turn.

Unde am mai văzut asemenea scene? A, da, la Waterloo. Jos, în muzeu, se află acolo o pictură circulară care redă bătălia și pe care lumea o privește ronțăind ciocolată de la bufet.

Mi s-a făcut foame. Dacă aș avea bani, m-aș așeza la o masă. Dar n-am.

Lui Monet, care a pictat de atâtea ori fațada catedralei din Rouen, i-ar fi plăcut cu siguranță să picteze și fațada primăriei din Grand-Place la diverse ore ale zilei. Dimineața. După-amiaza. Mereu aceeași și mereu altă.

Nici eu nu mai sunt același de azi-dimineață. Am mai îmbătrânit. Ar fi poate timpul să-l revăd pe Manneken Pis. Ca să nu devin melancolic.

Fără nici o noimă, îmi amintesc ce povestește Cocteau despre cura de dezintoxicare de opium. Fumase zece pipe pe zi. Apelase la acest echilibru artificial ca să se opună unui dezechilibru nervos. Cel puțin așa se plângea. Oare dacă aș fi avut ocazia, aș fi fumat vreodată opium? Nu cred. Mi-ar fi fost frică, probabil. Frică de consecințe, întotdeauna m-am temut de consecințe. Au fost multe lucruri în viața mea pe care nu le-am făcut nu pentru că le socoteam rele. Poate nici nu erau. Dimpotrivă. Dar m-am temut de consecințe. Și mă gândesc din nou cu ciudă la pușlamaua de bronz.

Un alt grup.

Un alt ghid.

Aceleași explicații despre capul lui Egmont.

Pe marginea pieței se bea bere. Se stă la soare. Se cântă. Se doarme. Se speră. Nu, asta nu. Speranța este invocată în alte părți. „în acest timp pe trotuare...”, cânta corul de la Sacré-Cœur, în acest timp în fața pieței care se golește, încerc să mă conving că poți să surâzi fără să fii un imbecil. Totul, îmi zic, e să-ți găsești în orice situație justificări, să ai grijă exclusivă a micii tale afaceri cu viața. Într-o lume în care atâtea lucruri te împing la indiferență, poate că asta nici nu e prea greu...

Chiar. Puțină voință, domnilor. Merci. Acum e bine. Semănăm toți cu cei care își văd de treburi în tabloul lui Bruegel în vreme ce Icar se scufundă în mare. Dar cine e Icar? Nu știți? Nu vă faceți probleme. N-are importanță. Poate că a fost omul din jungla filipineză.

Piața e aproape goală acum. Urmează un antract. După aceea va începe alt spectacol. Cel de seară.

Până atunci, „à votre santé, messieurs”. Și câtă vreme puteți să surâdeți, plimbați-vă liniștiți între caietele roz și băiețelul rubicond care face pipi. Chiar dacă ați văzut tabloul lui Bruegel, nu uitați în ce secol suntem. Rugați-vă numai să nu vă crească aripi.

mai 1980