Scrisori imaginare

Cuvânt înainte

Am început să am unele reticențe față de cuvântul „eseu”. Ele se datorează, poate, și ambiguității care face ca eseul să poarte, în accepțiunea curentă, povara unui sens livresc. Lumea n-a uitat că Montaigne s-a retras în celebra lui bibliotecă, la etajul al doilea al unui turn, să reflecteze asupra condiției umane și să-și scrie opera. (Deși ar fi trebuit să rețină și detaliul că trei ferestre spărgeau în trei direcții zidurile turnului și de-acolo se zăreau în depărtare văile și platoul din Périgord). Iată de ce simt nevoia să recunosc că nici dragostea, nici singurătatea nu le-am descoperit cu ajutorul cărților. Cu ajutorul lor am încercat să le înțeleg. Dar asta e cu totul altceva. Cât despre înțelepciune, ea reprezintă un domeniu în care nu mi-am făcut niciodată iluzii. Zeița Atena mi-a zâmbit totdeauna ironic.

De fapt, vreau să spun că nu în bibliotecă am găsit morala acestor scrisori imaginare adresate, unor umbre, dintre care unele mi-au dominat lecturile și foamea de a admira, ci pe stradă, pe țărmul mării sau printre amintiri. N-am urmărit aici mai mult decât să mărturisesc ceea ce am aflat cu ajutorul inimii de la viață. Și, probabil, tot de aceea am așezat după fiecare scrisoare un poem, fiind hotărât să respect nu legile literare, ci ale melancolicilor care m-au împins la confesiuni. Aceste versuri ale lui Rilke m-ar fi putut scuti de altă introducere: „Doamne, e timpul. Vara a fost mare,/coboară-ți umbra peste cadavrele, solare / și lasă vântul liber… De-acum cel singur va fi singur multă vreme,/ va sta de veghe, lungi scrisori va scrie”. Dar trebuie să adaug ceea ce oricine a descoperit măcar o dată: că în singurătate e nevoie de o dragoste sporită pentru a supraviețui. Și mă interesează mai puțin dacă așa ceva se poate numi înțelepciune, câtă vreme voi găsi în ceea ce simt logica de care am nevoie.

ÎNTÂIA IUBIRE
Scrisoare domnului Unamuno

Amuitat în ce împrejurări am văzut prima oară această moară de vânt. Țin minte doar că aripile aproape putrede, bălăbănindu-se în aer, mi s-au părut atunci produsul ironic al unuia dintre detractorii lui Don Quijote. Încă nu aflasem câte primejdii ascunde o lume fără întrebări. În vremea aceea am râs și eu de un bărbat cam ciudat care umbla prin păduri pândind flăcările ce dansează pe comori. Într-o zi, pe baza spuselor lui, a fost dezgropat din pământ un vas de lut plin cu monezi de aur. N-a mai râs nimeni și unii au început să-l urmărească pe ascuns, convinși că va găsi și alte tezaure. Dar n-a mai găsit. Pe urmă s-a aflat că și vasul acela îl descoperise din greșeală. Un copil îi mutase semnul pe care el îl lăsase ca să recunoască locul. Lumea a început să râdă din nou, fără să-și pună problema că, fără credința acelui om ciudat, n-ar fi existat nici greșeala norocoasă.

Totuși, altceva mă face să privesc această moară de vânt ca și cum abia acum am văzut-o. Probabil, mi-am amintit aici că iluzia luptă cu mâinile goale împotriva motivelor de tristețe, dar măcar ea refuză consolarea. Și, între timp, s-au schimbat multe în modul meu de a judeca lucrurile. Am aflat că nu poți să râzi liniștit de Don Quijote și în același timp să-ți faci iluzii. Apoi că toate acestea trebuie spuse mai devreme sau mai târziu. Și e mai bine să nu amân.

Într-un fel, știu că măreția lui Don Quijote nu poate nimic împotriva timpului. Eroismul lui nu poate birui o clepsidră. Am epuizat astfel singurul meu argument contra lui Don Quijote. Acum sunt liber, domnule Unamuno, să declar că-l iubesc tot atât de mult cât și dumneavoastră pe Cavalerul nostru. Al nostru, adică al celor care, în fond, nu l-am disprețuit niciodată, chiar când am greșit îndoindu-ne de el, și n-am socotit că ar trebui internat într-un spital pentru a fi vindecat de iluziile sale. Bineînțeles, se vor găsi totdeauna destui care să-l compătimească. Tocmai de aceea e nevoie să existe și unii care să-l apere; și vreau să mă recunosc printre ei, cel puțin acum când am înțeles, cred, ce datorăm Cavalerului. Iar noi nu vom vorbi de compasiune, ci de orgoliu.

Mi-aș îngădui chiar să propun o altă metodă decât dumneavoastră care îi sfătuiți pe cruciații ce vor pleca în căutarea mormântului lui Don Quijote să-i înfrunte pe hidalgii Rațiunii. Să-i înfrunte și, mai ales, să evite să discute cu ei. La argumente, ziceți dumneavoastră, cei plecați să răscumpere mormântul bunului Cavaler trebuie să răspundă cu insulte, cu pietre, cu strigăte pătimașe, cu lovituri de lance. Și motivați: dacă vii cu argumente în fața argumentelor, ești pierdut. Poate mă număr printre acești hidalgi ai Rațiunii și n-aș izbuti să iau parte la această cruciadă fără să mă întreb nimic. N-aș putea să le întorc spatele celor ce ne spun că există viitor și că nu se reduce totul la ce se întâmplă cu noi. Și totuși, îl iubesc pe bunul Cavaler și cred că-l putem apăra și altfel de ironiile și de batjocura scepticilor… Îmi vine în minte ce povestesc istoricii despre ziua când Sylla a renunțat la funcția de dictator al Romei și s-a îndreptat spre casă ca un individ oarecare. Trecătorii se fereau înfricoșați încă. Unul singur a început să-l urmărească, înjurându-l. Sylla nu se întoarse nici măcar când acesta scuipă în direcția lui. Dar spuse puținilor prieteni care îl însoțeau: „Ce imbecil! După acest gest, nu va mai fi niciun dictator în lume dispus să părăsească puterea”. Mă tem, domnule Unamuno, că dacă ne vom hotărî să răspundem cu insulte, cu pietre, cu strigăte pătimașe, cu lovituri de lance, în loc să venim cu argumente, mă tem că oamenii vor spune despre noi: „Ce imbecili! După acest gest, nimeni nu-i va mai urma spre mormântul Cavalerului”. Și nu văd de ce am evita argumentele când avem atâtea care pledează pentru Cavalerul nostru. De ce am renunța să le invocăm? Să ne spună domnii care râd de Don Quijote: faptul că nu vom ajunge niciodată să pipăim orizontul înseamnă oare că nu trebuie să mai tindem spre el? Să ne explice, de ce mai urmăresc corăbierii steaua polară dacă n-o ating niciodată? N-ar fi mai săracă lumea fără cei încăpățânați? Să ne răspundă.

Mai ales că noi nici n-am pretins vreodată că Don Quijote vede lumea corect. Am fost numai convinși că el nu minte și nici nu se joacă atunci când pornește să ia cu asalt morile de vânt. Și să ne spună detractorii Cavalerului nostru cum ar arăta o lume fără iluzii. Și dacă nu vor ști, să le explicăm noi… Să presupunem, așadar, că Don Quijote vede, dintr-o dată, totul ca și ei. Pe obrazul său se întipărește mai întâi uimirea. Cum a putut să creadă că banala moară de vânt din fața sa este un uriaș cu care trebuie să se lupte? Se ferește să se întoarcă spre Sancho Panza, de teamă să nu vadă lucind în ochii lui ironia. Cum a putut să se avânte de atâtea ori într-o luptă ridicolă în care nu avea de învins decât fantome și de cucerit decât batjocura celorlalți? Și ce sunt aceste arme stupide pe care le ține în mâini? Și ce este acest cal demn de milă pe care a încălecat? Strivit de rușine, Don Quijote se pregătește să coboare… Apoi? Ce va face apoi? Se simte deodată foarte singur. Totul a devenit absurd și nu știe încotro să se îndrepte. Se va despărți, firește, de Sancho Panza, acest scutier caraghios și fidel și va încerca să uite totul… (Coborând însă în praful drumului, Don Quijote zărește în apropiere un cimitir, iar, în fața morții, până și hidalgii Rațiunii au nevoie de ajutorul Cavalerului. Mai există deci, se gândește el, o cavalcadă care nu va fi niciodată fără sens, în ciuda faptului că a fost totdeauna înfrântă. Se va avânta asupra morții s-o răpună. Și iată că Don Quijote crede din nou în sine. Se întoarce spre Rosinanta și se pregătește să încalece iarăși, în vreme ce Sancho Panza răsuflă ușurat.) Și dacă denigratorii bunului Cavaler nu sunt mulțumiți cu acest exemplu, să le dăm altele. Să-l oprim pe Gauguin din călătoria sa spre Tahiti. Să-l întoarcem din drum și să scoatem din muzee toate pânzele pictate de el la tropice. Cu ce vom umple aceste goluri? Să-i smulgem lui Proust tocul cu care scrie În căutarea timpului pierdut. Să dărâmăm edificiul imens al amintirii construit de el din parfumul unei flori. Să-l obligăm să uite. Să-i provocăm o amnezie totală pentru a-și uita nu numai iluziile, ci și cărțile. Să dărâmăm piramidele și să lăsăm deșertul singur. Dacă va fi nevoie, s-o ucidem și pe Fata Morgana. Să-l scoatem pe Marc Aureliu din cortul unde noaptea își nota reflecțiile și să-l trimitem printre ceilalți împărați romani. Să-l împiedicăm pe Van Gogh să mai creadă că după moarte va ajunge într-o stea și să mai picteze chiparoși cu o stea în vârf. Să-i arătăm lui Leonardo un șarpe târându-se în țărână și să-l convingem să nu mai viseze la aparatul său de zburat. Să-l oprim pe Socrate în clipa când vrea să-și soarbă otrava pentru a-i șopti să nu-și facă nicio iluzie în legătură cu nemurirea… Să le înfățișăm toate acestea celor care preferă iluziei blazarea. Și apoi să-i întrebăm ce-au clădit pe lume scepticii? Dacă se vor uita mirați la noi și, în loc să ne răspundă, vor ține să le explicăm ce vrem să susținem prin aceste exemple, avem ce le spune. Există iluzii care nu s-au opus niciodată certitudinilor și adevărului, ci numai îndoielilor și morții. Știm și noi că piramidele n-au apărat de moarte pe nimeni. Dar la fel de bine știm că dreptatea aparține acelora care cred în ceva, nu scepticilor. Credința că moartea poate fi învinsă printr-un mormânt n-a fost oare, cum s-a spus, una dintre valorile civilizației egiptene? Numai o asemenea încredere era capabilă să ridice piramide. De altfel, într-o lume pe deplin logică, acolo unde există un deșert ar trebui să existe și o piramidă. Și oriunde nu mai e o speranță ar trebui să-l chemăm pe Cavalerul nostru. Cei rătăciți în deșert încep să moară în clipa când încetează să mai creadă în apa salvatoare. Înainte de a deveni nisip, capătă suflete de nisip. Crezând că recunosc numai zădărnicia oricărui efort, ei recunosc de fapt, moartea.

Cel mai adesea, domnule Unamuno, mi-l imaginez pe bunul Cavaler nu luând cu asalt morile de vânt, ci străbătând deșertul și amintindu-și că piramidele el le-a ridicat. Îl văd punându-și coiful, luând în mână lancea și sulița, înstrunindu-și calul și pregătindu-se de atac împotriva singurătății din fața lui. Vântul spulberă nisipul și ridică un nor uscat care se va risipi în câteva clipe. Apoi fantoma deșertului aleargă pe nisipul fierbinte, fără să lase urme, dansând în calea caravanelor înnebunite de sete și călăuzindu-le tot mai mult în adâncul deșertului, în adâncul singurătății unde își vor găsi moartea. Păsările, halucinate la rândul lor de sete, așteaptă să le bea sângele după ce le vor rupe venele cu ciocul. Dar Cavalerul nostru nu se teme. El pornește pe urmele acestor Circe ale pustiurilor, acestor sirene cu trup de nisip și, în clipa când strigă, din strigătul său se înalță piramide.

Acolo m-a dus steaua strălucitoare și sonoră care ne va călăuzi, spuneați, spre mormântul lui Don Quijote; acolo m-a dus de câte ori m-am îndoit de dreptatea Cavalerului. Lângă majestatea funebră a piramidelor. Acolo nu e mormântul Cavalerului, ci al faraonilor, dar noi am recunoscut în piramide semnele lăsate de el în timp ce urmărea ielele singurătății prin deșert.

Așa cum am înțeles că mormintele au valoare nu pentru morți, ci pentru cei care trăiesc și le văd. Într-adevăr, piramidele există în deșert tocmai pentru că au existat oameni care au crezut atât de mult în ceva, încât au ridicat un munte ca s-o dovedească. Ele nu mai au nicio însemnătate pentru faraoni, în schimb au o însemnătate covârșitoare pentru toți cei care le privim. Ne vom putea consola vreodată cu ideea că ele sunt inutile? Nu cumva piramida e o filosofie necesară, chiar dacă sarcofagele sunt goale? Astăzi știm că nu putem să facem nimic împotriva morții, dar că trebuie să facem totul în favoarea speranței. Mai mult decât o problemă de inginerie, piramidele sunt o problemă de morală. Și, oricum, acesta nu e locul cel mai potrivit pentru cei obișnuiți să ridice din umeri. Dar parcă îi aud pe sceptici ricanând din nou: „Nicio piramidă n-a salvat până acum vreun om de la moarte”. Și nu m-aș mira să-i aud punând fel de fel de întrebări veninoase. „Din moment ce mumiile îngropate în ele nu mai există, nu înseamnă că piramidele nu și-au îndeplinit rolul? Nu înseamnă că au fost înălțate în zadar?” Ridicând asemenea obiecții, ei ne dovedesc încă o dată că n-au priceput nimic din frământările bunului Cavaler pentru defăimarea căruia nu cruță nici pietrele, nici vorbele de ocară sau ironiile. N-au priceput că rostul piramidelor nu era să ocrotească liniștea faraonilor, ci să conteste deșertul, să demonstreze că nu totul se reîntoarce în nisip ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Rostul acestor munți de piatră nu era să apere mumiile îngropate în ei, ci să arate celor vii că oamenii n-au acceptat niciodată în întregime ideea morții. Și oare trebuie să judecăm piramidele după faptul că ascund sarcofage goale sau după faptul că, de mii de ani, ele se opun deșertului? „Sunt monumentul unei iluzii”, vor ocoli răspunsul dușmanii Cavalerului. Și pentru prima dată vor spune astfel, fără voia lor, un lucru adevărat. Așa este, piramidele sunt monumentul unei iluzii. Dar atât cât a supraviețuit din Egiptul antic a supraviețuit datorită acestei iluzii! Imperiul lui Alexandru s-a măcinat sub copitele cailor deoarece a crezut numai în sabie, în vreme ce piramidele au supraviețuit. Într-un fel, faraonii înmormântați în ele și-au câștigat totuși nemurirea, chiar dacă nu la această nemurire au visat. Nimeni, în afară de specialiști, n-ar mai ști azi ceva despre Keops, Kefren și Mikerinos, dacă în deșert nu s-ar înălța cele trei piramide, corăbii pe o mare de nisip care au refuzat să se scufunde și să eșueze, navigând prin timp sub pavilionul unei speranțe care a fost, să le reamintim asta scepticilor, a celor ce le-au construit, nu a celor înmormântați în ele.

Să le reamintim, de asemenea, cum și-a petrecut ultimul an de viață Carol Quintul: încercând zadarnic să facă patruzeci de pendule să meargă la fel. Ceea ce înseamnă că Don Quijote poate locui uneori și într-un palat regal, numai că atunci el nu vrea să obțină nimic pentru alții și nimeni n-are îndrăzneala să-l ia în derâdere. Dacă se tem mai puțin de singurătate decât de regi, să îndrăznească scepticii să-și debiteze ironiile în tăcerea teribilă a deșertului. Să ia un pumn de nisip și să-l arunce disprețuitor în obrazul și așa mutilat al Sfinxului. Oh, Sfinxul îi va ignora cu aceeași superbă liniște ca și Cavalerul nostru. Cu ochii împăienjeniți de nisip, el înfruntă la fel timpul, moartea și aroganța celor care nu cred în nimic decât în deșertul din ei înșiși.

Am descoperit, domnule Unamuno, că surâsul Sfinxului seamănă cu surâsul Cavalerului. Dacă nu cumva bunul Cavaler și-a fixat el însuși pe față această mască de piatră prin care contemplă invizibilul. Aflăm de la el de ce în doresc palmierii și de ce o piramidă care nu poate nimic împotriva nedreptăților și a morții ne poate da totuși un răspuns în privința celor blazați și înrăiți de mărginirea lor. Pe trupul lui se văd cicatricile tuturor luptelor pe care le-a purtat, le-a pierdut sau le-a câștigat. Și, de fapt, așa trebuie să arate chipul Cavalerului. Și chipul artei. Nu frumos, delicat, ca al unui efeb grec. Căci împotriva tuturor ironiilor, el n-a încetat să spere că moartea poate fi îngenuncheată pe propriul ei domeniu. Vorba dumneavoastră, domnule Unamuno, cel care suferă trăiește și cel care trăiește iubește și speră chiar dacă deasupra porții sale scrie Lasciate ogni speranza. Și, poate, ceea ce ni se cere în primul rând nu e atât curajul de a ridica piramide, cât curajul de a crede în ele.

Există, poate, o clipă în viața fiecăruia când vede limpede că nu negația era rostul lui. Îmi place să visez că într-o asemenea clipă scepticii aroganți vor cădea în genunchi pe nisip implorând pe Cavalerul nostru să-i dezlege de beția deznădăjduită de a spune „nu”. Căci abia atunci vor pricepe că piramidele nu sunt fiicele geometriei, ci ale unei filosofii care refuză să se resemneze. Și că ele nu sunt ca fațadele satelor ridicate de Potemkin de-a lungul drumurilor pe care trecea Ecaterina cea Mare când își vizita imperiul. Dincolo de ele există un adevăr de care avem nevoie. Sunt lucruri despre care merită să vorbim chiar dacă nu le vom avea niciodată.

Deși, există riscul să mă înșel. Ei sunt atât de trufași, uneori, și atât de obișnuiți cu mărginirea lor, încât s-ar putea ca boala lor să fie fără leac. Dacă-i vom chema la piramide, vor face călare pe cămile înconjurul lor și pe urmă mă tem că se vor plictisi, vor pleca, nerăbdători să ajungă la hotel.

Tocmai de aceea trebuie să fim pregătiți să găsim în noi ceea ce caută Don Quijote. Chiar și steaua strălucitoare și sonoră care m-a călăuzit spre piramide, chiar și această stea care, ziceți, va rămâne neclintită, liniștită deasupra capetelor noastre, strălucește, de fapt, în noi. Sunt convins, ca și dumneavoastră, ca toți singuratecii, fără să se cunoască, fără să-și știe unii altora numele, merg împreună, ajutându-se între ei. Și cum ne-am putea ajuta mai bine decât întărindu-ne unul altuia încrederea în ceea ce simțim fiecare? De aceea vă simt alături de mine și tot de aceea mi-am luat îngăduința să vă scriu acum, când am descoperit lucind în mine din nou steaua strălucitoare și sonoră a celor singuri și totuși solidari în dragostea lor pentru bunul Cavaler.

A iubi înseamnă, poate, a lumina partea cea mai frumoasă din noi. Și cum blazații au prins gustul adevărurilor echivoce, s-ar putea să-i aud murmurând: „O dragoste adevărată e mai mult decât o iluzie”. Știam și noi asta, domnilor! Dar bunul Cavaler nu ne-a cerut niciodată să renunțăm, ci să învingem deșertul cel puțin printr-o iluzie, dacă nu printr-o piramidă. Și ne-a învățat că nicio îndoială n-are dreptul să transforme gesturile noastre în nisip. Cu acest gând colindă drumurile, absorbit de idealurile lui și compătimindu-i pe cei ce-l insultă și-l ridiculizează: „sărmanii, sunt de nisip înainte de a muri; nici n-au așteptat să moară și au dat dreptate morții”…

În mod normal sunt destule adevăruri aici pentru ca scepticii să aibă ce rumega. Din păcate, faptul că piramidele sunt goale i-a făcut și pe unii oameni demni de toată stima să creadă că ele sunt nu numai goale, ci și inutile. Acestora ar trebui să le reamintim că omul e mai măreț cu cât încearcă mai încăpățânat imposibilul. Suntem, într-adevăr, singurele animale care au descoperit că moartea e cel mai grav inconvenient. Asta nu ne-a ajutat să rezolvăm problema morții, ci, dimpotrivă, a complicat-o. Totuși, ne-a ajutat să deosebim nisipul de ceea ce durează. Lăncile au ruginit, ambițiile găunoase s-au amestecat cu țărâna, în schimb lumea e plină de monumente, cel puțin acolo unde nu s-a flecărit împotriva părții de eternitate din noi. Misiunea uscățivului și sublimului nostru Cavaler nu era de a ne obișnui cu iluziile, ci cu încăpățânarea. El era tot atât de necesar lumii ca și piramidele, și din aceleași motive. Căci bunul Cavaler al Iluziei este în realitate semețul Cavaler al Încrederii. Și niciodată nu-i vom respecta îndeajuns pe cei încăpățânați, chiar dacă nu-i putem urma.

Dar cine mai are vreme de Don Quijote?, ne strigă scepticii. Abia e timp să se râdă de el. Abia e timp pentru o remușcare, pentru a uita și pentru a râde iarăși. După moarte vom avea vreme destulă să ne războim cu morile de vânt. Acum suntem ocupați în cursa aceasta care gonește spre moarte.

Și, în definitiv, e treaba lor. N-au decât să gonească și să facă glume deșucheate dacă asta le dă curaj. Proștii, nici măcar nu-și dau seama că, atins de râsetele lor, Cavalerul primește ca prin minune noi puteri. Batjocura, ironiile nu fac decât să-l înalțe. Jignit, el devine măreț. Lovit, devine invincibil. În vreme ce râd cu gura până la urechi, ei nu înțeleg că nu fac decât să ne dea dreptate. Nu-și dau seama că nu mai e vorba demult de o carte și că însuși Cervantes dacă s-ar amesteca printre cei care râd ar păți același lucru ca și hidalgii scepticismului.

Ultimul nostru argument împotriva scepticilor va fi cel folosit de Napoleon într-o discuție cu cardinalul Fesch, căruia i-a arătat cerul în plină zi și l-a întrebat: „Vedeți steaua aceea?” „Nu”, i-a răspuns cardinalul și, într-adevăr, pe cer nu se zărea nimic. „Ei bine, a adăugat Napoleon, cât timp voi fi singurul care o vede îmi voi urma drumul și nu voi suporta obiecții.” Așa vom face și noi, deși nu vrem să cucerim lumea, ci doar o speranță. Cât timp vom vedea steaua strălucitoare și sonoră care arde luminoasă în noi, ne vom urma drumul și nu vom suporta obiecții. Din păcate, istoria și viața nu respectă legendele, iar sabia lui Damocles nu atârnă totdeauna deasupra cui trebuie.

Aceeași vârstă

Am exact vârsta la care Don Quijote și-a început aventurile,

am aceeași vârstă și iubesc lumea la fel,

nu-mi mai lipsește nimic.

Poate, un scutier îmi lipsește, dar nu-i nimic,

voi porni singur la drum.

Am aceeași vârstă, și aceeași nevoie să cred,

nu-mi mai lipsește nimic.

Poate-mi va lipsi Rosinanta,

dar nu-i nimic, voi merge pe jos.

Și poate morile sale de vânt,

dar nu-i nimic, le voi inventa și pe ele.

Am aceeași vârstă cu Don Quijote și drumul m-așteaptă

și în afară de un scutier, de Rosinanta și de morile sale de vânt

nu-mi mai lipsește nimic.

Ba da, eu m-am născut după Descartes.

A DOUA IUBIRE
Scrisoare domnului Hölderlin

Ați scris undeva într-un vers: „La ce bun poetul, în vreme de secetă?” Și tocmai asta îmi dă îndrăzneala să mă adresez unui mare poet și să spuncă adevăratul curaj, adevăratul curaj al poeziei nu este probabil să cânte ploile când toată lumea le vede, adevăratul ei curaj e să vadă cerul pârjolit și să spere. Și înainte de a fi ploaie adevărată care udă câmpiile, ploaia să fie astfel speranță și cântec.

Poetul

anunță cetății, pământului că ploaia există,

anunță oamenilor că au datoria să spere. Un poet

în fața unui cer ars, în fața unui câmp pârjolit

și care nu e în stare să cânte și să creadă în ploi,

să ne aducă aminte că ploaia există, că ea va înflori

pământul bolnav,

așadar un poet care nu e un profet al speranței,

un poet cu buzele arse care nu simte nevoia să cânte ploile lumii

n-a înțeles că poezia e în primul rând o formă a speranței.

La ce bun poetul în vreme de secetă?

Să cânte ploile tocmai atunci,

când avem cea mai mare nevoie de ele, când ne lipsesc și

ne dor,

când soarele arde și mâinile miros a îndoială,

când arbori de nisip se risipesc la cea mai mică adiere,

când amintirile au gust de eroare și speranța e un cuvânt

dificil

și cel care cântă ploile riscă să fie disprețuit și lovit

ploile, care cântă torentele când oamenii ridicând brațele

rămân răstigniți în aer ca pe dealul Golgotei. Cine să

anunțe ploile

dacă nu poezia? Cine să aibă curajul să vadă pe cerul gol

nori de ploaie,

cine să-și ia riscul de a profeți ploile dacă nu poezia,

cea care a stat cu grecii sub zidurile Troiei

și cea care a coborât cu Dante în Infern?

A TREIA IUBIRE
Scrisoare domnului Camus

Îl aud în această noapte pe Sisif rostogolindu-și stânca spre vârful muntelui. Nu mi-l pot imagina, ca dumneavoastră, fericit, dar simt că n-are acum mai multe motive ca altădată să se plângă. El trebuie să știe că acest munte este tot ce are. În afara lui nu există nimic. Am mai gândit asta despre Sisif și faptul că nu s-a schimbat nimic în felul cum îl privesc înseamnă că unele, cel puțin, dintre ideile noastre nu sunt întâmplătoare și, poate, ele exprimă chiar mai mult decât vrem. Stânca se va rostogoli, e adevărat, dar important este ce simte Sisif câtă vreme urcă muntele. Cât de bogat sau cât de sărac ajunge sus. Deoarece acest munte este chiar viața lui. Iar Sisif are de dovedit nu faptul că poate reține stânca în vârf, ci că o poate sui. Iată, cred, înțelepciunea de care avem nevoie. Știind că vom muri, să găsim aici un argument pentru a iubi și mai mult viața. Și astfel fiecare lucru își va primi prețul său într-o lume unde trebuie să mergem până la capăt în orice speranță.

Aici, pe acest munte se întâmplă totul. Se face noapte și tot aici vor străluci zorii, tot aici îl vom găsi mâine-dimineață pe Sisif urcându-și stânca. Zeii au crezut că-l condamnă la zădărnicie, dar el a descoperit că ascensiunea însăși e o aventură minunată. Că soarele care îi încălzește brațele lipite de piatră merită să fie iubit, ca și iarba pe care pășește, ca și păsările care zboară deasupra lui și, uneori, în ceasurile de amiază, când ierburile parfumate le îmbată cu mirosul lor, cântă. Apoi, pe munte coboară toamna, iarba se îngălbenește, florile se scutură și, în amurg, Sisif simte că îmbătrânește și devine melancolic. Își aduce aminte câte veri au trecut de când a suit prima oară acest munte. Atunci era foarte tânăr, nici nu simțea greutatea stâncii. Îl înfuria numai gândul că efortul său e zadarnic. Pe urmă a învățat să descopere frumusețea muntelui și, pe măsură ce timpul a trecut, a înțeles că toată bogăția lui se află în aceste urcușuri, găsind astfel înăuntrul efortului său o recompensă la care zeii nu s-au gândit deoarece ei n-au priceput niciodată de ce o amiază caldă, când cerul miroase a iarbă dogorită de soare, e de-ajuns uneori pentru a face pe cineva fericit; și nici de ce, alteori, fără niciun motiv aparent, oamenii simt nevoia să se grăbească.

Mă gândesc, domnule Camus, că în același timp doi oameni au dovedit aceeași înfricoșătoare grabă sub cerul meridional, iubind la fel lumina și amenințați de aceeași noapte: Van Gogh și Nietzsche. Unul terminând o carte în câteva zile sau câteva săptămâni. Altul, un tablou în câteva ore. Amândoi simțind parcă presiunea necruțătoare a destinului. Știind că nu mai au timp. Că trebuie să se grăbească dacă vor să spună ceva. Poate niciodată nu s-a scris și nu s-a pictat în acest ritm. Mâna lui Nietzsche nu mai corectează frazele, mâna lui Van Gogh nu mai corectează liniile. Nu e timp de nuanțe. Fiecare cuvânt, fiecare linie sunt definitive. Și amândoi strigă. Nu e timp de șoapte. Nuanțele, șoaptele sunt ale celor care au timp. Amândoi luptă împotriva bolii, care se apropie cu pași întunecați. Și amândoi își iau în această luptă disperată soarele ca aliat. Amândoi se comportă, unul cu penelul, altul cu pana, ca Napoleon cu sabia în mână. Vor să cucerească imperiul primejdios al luminii. Și amândoi știu sau presimt că această lumină pe care o iubesc le arde nervii și îi carbonizează. E o lumină excesivă, care le dă un fel de insolație extatică, greu de suportat, ca un abis alb, plin de otrava luminoasă a soarelui, o fericire ucigașă și străvezie prin care corbii trec ca păsările vestitoare de furtună… Și după toate acestea să ni se spună din vârful buzelor, cum se întâmplă din păcate prea des, că totul n-a fost decât un avertisment al nebuniei?

Știm că Van Gogh visa să ajungă după moarte într-o stea. Oare în ce stea rătăcește acum fantoma lui? Întreaga noapte se umple parcă de chiparoși negri, așa cum îi picta el, deasupra cărora ard stelele adevărate ale cerului. Într-o asemenea noapte Sisif își amintește, poate, câte întâmplări ciudate au avut loc pe. Muntele său. N-au fost numai amieze strălucitoare și parfumate, numai veri cu iarbă caldă. Au existat și destule suferințe pe munte. Și, poate, cei care au spus cel mai mult sunt cei care au suferit cel mai mult. Cei care au cerut tăcerii să strige și durerii să spere. Care, pentru a-și combate suferința, au constrâns-o ca și el, ca Sisif, să înflorească. Unii dintre ei au murit nebuni sau cu plămânii ciuruiți, iar lumea, domnule Camus, s-a obișnuit să le explice geniul prin boală. Nedreptății bolii i-am adăugat astfel o nedreptate și mai strigătoare la cer, care îi frustrează și de lupta lor. Simplă superficialitate? Poate nu e prea mult să afirmăm că mai ales un anumit tip de mediocritate, care nu suportă decât superioritatea lui Dumnezeu și se uită bănuitor la toți cei care și-au permis să nu-i semene, a găsit în acesta îndeletnicire o voluptate aparte.

Ni s-au făcut, știți foarte bine, liste întregi despre participarea suferinței la istoria artei și literaturii. S-au controversat diagnostice. Și pentru mulți nebunia lui Van Gogh a devenit o problemă mai interesantă decât arta lui Van Gogh. El nu mai e o operă. E „un caz”. Ca și Kleist. Ca și Nerval. Ca și Baudelaire. Întregi capitole din istoria culturii sunt transferate astfel istoriei medicinii. Dar pentru ce? Cu ce scop? Dintr-o curiozitate bolnăvicioasă? Din motive științifice, ni se spune. Se poate. Nu contest că știința are dreptul să se amestece aici și să ne aducă lămuriri, dacă poate. Dar nu de interesul științei e vorba, ci de insistența cu care unii țin să ni-l explice pe Baudelaire prin sifilis și pe Van Gogh prin nebunie. Nu cumva această pasiune suspectă ascunde ceva? Prea e lungă lista celor despre care ni se reamintește mereu că au murit nebuni, că s-au sinucis, că au suferit de diverse boli… Homer orb, Tasso tot atât de anxios ca și Strindberg sau ca Botticelli din ultima parte a vieții, Pascal suferind de migrene îngrozitoare, Rousseau victimă a eredității, Nerval nebun spânzurându-se, Keats răpus de tuberculoză, Hölderlin și Nietzsche murind nebuni, Leopardi urmărit de o melancolie neagră în care nu se știe ce rol a avut defectul său fizic, Proust retras în boala și singurătatea sa, Dostoievski scriind între crize de epilepsie, Toulouse-Lautrec infirm și bând, Goya întemnițat în surzenie, Byron șchiop, Gogol nebun, Kleist sinucigându-se, Pavese la fel… Și, cu inima strânsă, noi românii adăugăm acestor destine acute destinul lui Eminescu… Firește, se pot da destule exemple de nume celebre care au intrat în același timp în istoria culturii și în cea a suferinței. Dar ce vor cei pentru care capodopera e o problemă de sănătate și geniul o formă clinică? Și care cred că arta ar trebui studiată la Facultatea de Medicină și exemplificată în ospicii?

Să ne spună, poate, că bolile sunt necesare? Că le datorăm o mare parte din istoria culturii și din bibliotecile noastre?

Braque zicea odată că arta e o rană transformată în lumină. Și cred că avem aici una dintre definițiile cele mai frumoase ale artei. Chiar dacă unii n-au reușit să transforme rana lor decât într-o altă rană, victoria celor care au izbutit s-o prefacă în lumină compensează înfrângerile celorlalți. Dar cine are nevoie să insinueze că lumina astfel obținută trebuie privită cu prudență? Că ea nu e decât efectul unei răni, produsul unei răni și nimic altceva? Ni se arată sub lumină rana și ni se spune cu cinism: iată cauza! În loc să ni se spună: iată ce victorie a obținut aici inima omenească! Ni se arată mereu privirea rătăcită a lui Van Gogh, în loc să ni se arate incendiul cu care el a umplut pereții muzeelor în numai doi ani și jumătate. Ni se repetă diagnosticul lui Nerval, în loc să fim lăsați în pace să contemplăm soarele negru al Melancoliei. Ni se pun în față fișele medicale ale lui Dostoievski, ca să-i înțelegem, chipurile, opera. Cu această logică, ne-am putea pomeni că ni se propune într-o zi o inspecție sanitară și o dezinfecție generală prin muzee și biblioteci. Sau că Florilor Răului li se pune o banderolă prin care să fim avertizați să ne spălăm pe mâini după ce-am închis cartea…

Căci mediocritatea despre care dumneavoastră spuneți undeva că vrea să dăinuiască prin toate mijloacele, inclusiv bronzul, nu se mulțumește să dăinuiască. Uneori se simte ofensată. Și pentru că nu-i poate contesta geniului valoarea, îi contestă sănătatea. E mult mai greu să spui despre Lucrețiu că nu era un poet mare. E mai simplu să-l declari neurastenic. E greu, după ce un tribunal n-a reușit să-l distrugă pe Baudelaire, să vină cineva să declare că poezia lui n-are nicio valoare. E mai simplu să explici această poezie prin sifilis. Există oameni fără o vocație deosebită care știu să prețuiască și să admire; acest simplu fapt îi salvează de la mediocritate. În schimb, mediocritatea autentică nu-i iartă geniului că se deosebește de ea. Și atunci îl declară anormal. Îl trimite în ospicii, în spitale, luându-și ca aliat nu numai bronzul, ci și medicina. Geniul, insinuează ea, e o anomalie, o eroare tragică. Normală sunt numai eu, eu singură sunt sănătoasă. Nopțile lui Novalis? Da, desigur. Dar această scrânteală de a se teme de lumina zorilor… Baudelaire? Un bolnav dovedit. Van Gogh? Victimă a nebuniei… Și astfel, admirația e înlocuită cu un diagnostic. Căci mediocritatea nu vrea să explice. Ea vrea să coboare. Mai ales atunci când măreția este prea evidentă ca să fie contestată. Cum să-l contești pe Van Gogh? Rămâne totuși o soluție. Să vezi în pânzele lui nu o rană plină de soare, ci delirul însorit al unui nebun. Un om normal nu poate visa să ajungă după moarte într-o stea, convins de asta, așa cum e convins că morți nu ne putem urca în tren…

Ar trebui să înceteze odată acești domni care țin cu orice preț, probabil, să ne demonstreze că n-avem motive de venerație, întrucât geniul nu e decât un eșec al mediocrității. Și care, neputând să smulgă laurii de pe fruntea unor martiri ai artei, îi compătimesc pentru bolile lor. O, desigur, domnule Camus, nu pentru că inima le-ar fi însetată de milă. Aci nu e decât o stratagemă. Mila le dă un sentiment de superioritate, îi scapă de obligația neplăcută de a admira. Pentru că nu pot tăgădui febra din tablourile lui Van Gogh, îi privesc obrazul neras din autoportrete și murmură ipocrit „Bietul Van Gogh”, binecuvântând în aceeași clipă cerul că nu le-a tulburat și lor mințile. Ei pun suferința deasupra operei nu ca să admire eroismul celor care au înfruntat aceste suferințe, ci pentru a căpăta dreptul să-i compătimească, în loc să-i invidieze. Se uită de sus la sănătatea zdruncinată a lui Hölderlin și cu milă la infernul plin de soare în care pictează Van Gogh. Se consolează că nu sunt geniali, zicându-și că nu râvnesc boala, suferința și tristețea ospiciilor.

Dar cine are nevoie de compasiunea lor? Dumneavoastră, domnule Camus, sunteți, poate, cel mai în măsură să știți că Van Gogh nu pledează cauza nebuniei, ci cauza soarelui. Nu v-ați explicat niciodată pasiunea dumneavoastră pentru lumină și pentru speranță prin boala dumneavoastră de plămâni, ci prin dorința de a da dreptate naturii omenești. Și dacă am învățat de la cineva ce înseamnă adevărata glorie, am învățat de la dumneavoastră că ea este dreptul de a iubi fără măsură. Sisif își ia revanșa asupra destinului iubind muntele pe care urcă. Tot suindu-și stânca, a avut timp să se gândească la muntele său și la sine și a învățat să înțeleagă frumusețea dureroasă a unui răsărit de soare. S-au găsit destui care să-i șoptească la ureche că orice efort este inutil, că ar trebui să blesteme muntele. Dar în vreme ce umărul său sângerează sub apăsarea stâncii, Sisif își amintește de toate ceasurile când mirosurile verii i-au îmbătat trupul. Fericirea are uneori culoarea simplă a unui cer spălăcit, iar Sisif știe că n-are rost să reproșeze acestui cer faptul că va exista într-o zi fără el. În felul acesta, el și-a cucerit o înțelepciune anevoioasă. A aflat că nu trebuie să risipească nimic din darurile pe care muntele i le oferă. Cum ați spune dumneavoastră, domnule Camus, a aflat că acest munte e singurul loc pentru Nunțile noastre. Aici sunt și exilul și împărăția, moartea, dar și nunta ruinelor cu primăvara la Tipassa unde totul repetă că primul lucru este acela de a nu dispera. Dacă nimic nu justifică moartea, viața are toate justificările. Și trebuie să le opunem celor care ne vorbesc despre resemnare hotărârea noastră de a străbate până la capăt împărăția plină de soare a vieții, mergând astfel nu numai până la capătul speranței, ci și până la capătul lucidității. Nu putem exista pentru renunțări. După cum nu putem fi de partea celor care suferă fără să fim împotriva celor care nu-i înțeleg sau îi jignesc prin mila lor.

Tocmai de aceea simt nevoia să mă împotrivesc celor care se uită chiorâș la Van Gogh, care se mulțumesc să știe despre Homer că a fost orb și despre Dostoievski că a fost epileptic. Ei cred că nebunia ține loc de talent? Și că sifilisul ține loc de geniu? Ei cred că între ospiciu și muntele Parnas nu e decât o problemă de termeni? Că Baudelaire a fost Baudelaire pentru că a fost bolnav de sifilis? Dar câți bolnavi de sifilis au scris Florile Răului? Ei cred că Van Gogh a fost Van Gogh pentru că a fost nebun? Dar câți pacienți ai ospiciilor au pictat Lanul de grâu cu corbi? Istoria culturii nu s-a scris în ospicii și arta nu e o problemă clinică, chiar dacă biografiile unor mari artiști au fost copleșite de suferință.

„Oamenii care văd, îmi spunea într-o zi un tânăr aproape orb, trec pe stradă fără să rețină atâtea amănunte câte memorează cineva amenințat să orbească.” Am stat în câteva rânduri de vorbă cu acest tânăr și mi-am dat seama că-l atrăgeau tocmai lucrurile legate de simțul care-l trăda. Citea mai mult decât un om obișnuit și se interesa insistent de pictură. Visa să colinde lumea, s-o vadă înainte de a orbi complet. Și vorbea despre artă cu o liniște care m-a impresionat mai mult decât orice accent patetic. M-am întrebat atunci dacă nu cumva e nevoie să suferim ca să discutăm serios despre fericire. Dacă nu cumva drumul spre Paradis trece obligatoriu prin Infern. Numai cel care a cunoscut deznădejdea poate înțelege violența luminii din pictura lui Van Gogh. Și poate că Van Gogh ne cere nu atât să cunoaștem legile artei, cât legile suferinței. Cine a coborât o dată în Infern va ști să prețuiască un răsărit de soare. Să binecuvântăm deci bolile pentru că ne-au învățat să luptăm împotriva lor? Să binecuvântăm moartea pentru că datorită ei iubim și mai mult viața? Puțini ne-au vorbit despre dragostea de viață ca acest pictor care desenează corbi deasupra unui lan de grâu cu câteva zile înainte de a se sinucide. Și puțini artiști au lăsat după ei o dâră de sânge care seamănă atât de bine cu lumina verii. Suferința i-a dat și lui, ca și altora, o libertate amară; o libertate cu care un om obișnuit nu are ce face, dar cu care un artist sensibil și decis să meargă până la capăt poate spune întreg adevărul, întrucât boala l-a eliberat de ceea ce era superficial și i-a dat curajul să privească destinul în ochi. Pornind de aici, cineva ne-ar putea argumenta că închisorile ne ajută să vorbim și mai convingător despre libertate, că erorile judiciare au stimulat dreptatea, că solidaritatea o datorăm singurătății, iar demnitatea dezgustului față de cei lași. De aceea ni se arată mereu corbii zburând deasupra lanului de grâu? Pentru a ni se dovedi că Van Gogh le datorează strălucirea grâului? De aceea ni se reamintește că El Greco a suferit de astigmatism? Pentru a ni se sugera că n-are rost să căutăm o altă explicație siluetelor lui alungite ca o flacără? De aceea ni se pomenește mereu de nebunia lui Hölderlin? Zeii albi ai Eladei, visați de el, nu fac decât s-o anunțe? Prea s-a făcut uz de această logică în toate felurile ca să nu mă tem că aici ni se întinde o cursă. Înseamnă că, într-adevăr, bolile sunt necesare? Că, într-adevăr, le datorăm o mare parte din istoria culturii și din bibliotecile noastre? Dar de ce n-am spune că Tolstoi datorează sănătății sale tot atât cât datorează Dostoievski bolii sale?

Orice durere se poate schimba în valoare, zicea Malraux. Și avem la îndemână oricând exemple care îi dau dreptate. Dar asta nu justifică suferința și nici nu înseamnă că valoarea nu se poate naște și dintr-o inimă fericită. Sănătatea nu își pune întrebări ca boala, mi se va spune. Iar Sisif s-a gândit la destinul său numai după ce zeii l-au pedepsit. Înainte trăia nepăsător în Corint. Dar nu vreau să cred că suferințele sanctifică și că înfrângerile sunt necesare. De ce-ar trebui să ne apropiem de adevăr numai plini de răni? De ce-ar trebui să fim sfâșiați de un vultur ca să avem curaj? Oare fericirea nu e aptă să ne învețe ceea ce ne învață suferința? Nu există un drum spre artă și spre noi înșine care să nu treacă prin infern? Nu poate ajunge la cer cine n-a străbătut pământul și iadul, scria Goethe. Dar îl putem cita liniștiți? Trebuie să ne temem de fericire, dacă vrem să atingem înălțimile din noi? Nu, nu vreau să ajung la această concluzie oricâte argumente s-ar aduce în favoarea ei. Măreția unui martir nu se măsoară după suferințele îndurate, ci după credința sa.

Nu voi pretinde că suferințele n-au plămădit uneori mari artiști, călăuzindu-i spre o morală intransigentă. Pretind doar că aceasta nu motivează suferința și nu-i dă niciun drept. Aceeași morală putem și e firesc s-o obținem și de la lumină și de la fericire. Martiri? Da, au existat și în artă. Curaj? Da, adesea, măreția s-a născut din durere. Și sunt destui cei care, fiind loviți, au pus întrebări în loc să se plângă. Cultura nu s-a făcut numai cu creatori fericiți și nici măcar în primul rând cu creatori fericiți. Dar nu arta e de vină pentru asta. Ea nu cere să înflorească în răni. Și, oricum, nu ea le-a produs. Ea vrea numai să le transforme în lumină pe cele produse de alții.

La urma urmei, ce rost au aceste obiceiuri de a împărți lumea în oameni sănătoși și suferinzi, când ar trebui s-o împărțim în cei care există și cei care ard? Dacă suferința a avut un rol important în cultură, l-a avut pentru că a fost combătută. Istoria artei nu e istoria rănilor, ci numai a rănilor transformate în lumină. Și nu suferința a umplut muzeele și bibliotecile, ci lupta împotriva ei și a singurătății. Nu datorăm nimic bolilor și suferinței în domeniul adevărului, ci numai în domeniul curajului. Așa cum nu datorăm nimic singurătății și lui Dumnezeu. Datorăm totul celor care li s-au împotrivit. Nu datorăm nimic absurdului, ci lui Kafka. Nu datorăm nimic epilepsiei, ci lui Dostoievski. Nu datorăm nimic nedreptăților, ci acelora care le-au combătut. Dacă oamenii au găsit mijlocul de a transforma rănile în lumină, aceasta nu interesează medicul legist, ci înfruntarea noastră cu destinul. Altfel ar trebui să ne întrebăm: ce defect optic trebuie să aibă cineva pentru a deveni Don Quijote? Și ce diagnostic pentru a deveni Van Gogh?

Mulți dintre cei a căror inimă a sângerat au fost învinși ca oameni, dar au învins ca artiști. Arta a fost revanșa lor. Singura dreptate care le-a rămas. După ce nimeni nu știe cât i-a costat această dreptate, iată-i amenințați de compasiuni. „Sărmanul Van Gogh.” „Bietul Nerval.” Nu e revoltător, domnule Camus? De la dumneavoastră am aflat că boala nu e un sfârșit, ci un început. Că singurătății trebuie să-i răspundem cu tandrețe, iar trupului care știe că va muri să-i recunoaștem dreptul de a se bucura de sărbătorile luminii. Jumătate din cantitatea de energie cu care e înzestrat un om, ziceți dumneavoastră, se risipește spunând în fel și chip „nu”. Dar uneori e foarte important să facem tocmai asta. Altfel, cum să ne descurcăm într-o lume unde, aveți dreptate, florile și vântul nu vor face niciodată să fie iertat restul?

Să mă întorc la Sisif. Acum îl văd mergând printre lanuri de grâu. Întreg muntele său miroase a grâu copt și e inundat de culoarea grâului. Sisif are un obraz cotropit de o barbă țepoasă, galbenă și ea. Deasupra zboară corbi care amenință să atingă dintr-o clipă în alta spicele calde și mâinile lui Sisif. „Ah, viața, pricina despărțirilor, a plecărilor”, murmură el. Grâul e obosit de soare, iar corbii planează sub cerul verii. Destinul este acolo, în aripa lor amară. Sisif nu trebuie decât să întindă mâna ca să-l atingă. Și el știe că iubind lumina grâului își pledează cauza. După cum știe că istoria oamenilor e ca istoria grâului. Iată, zborul negru al corbilor a devenit mai amenințător. Amenință gloria acestei zile în care se va decide soarta lui Sisif. Dacă aripa lor va atinge grâul, stânca se va prăbuși, stropită de data aceasta de sânge. Pe munte domnește o așteptare tragică. Nu se mai aud decât foșnetele spicelor. Aerul a încremenit. Sisif suie cu pași înceți și nimeni nu știe ce se va întâmpla. Numai un lucru e din ce în ce mai evident. Obrazul său are din ce în ce mai mult culoarea grâului. Și putem oare uita că acest Sisif a comparat totdeauna galbenul cu dragostea? Undeva dincolo de aceste lanuri galbene trebuie să existe un chiparos cu o stea. Steaua în care el se va duce după moarte. Nu zicea cineva odată că bolile sunt călătorule celor săraci?… Dar toate astea nu spun, desigur, nimic celor ce ne vorbesc despre cauzele clinice ale geniilor. Ca de obicei, mediocritatea continuă să rămână bănuitoare. Corbii? Grâul? Soarele? Prostii! Nebunia lui Sisif și pistolul. Iată singurele lucruri care vor interesa medicul legist când va consemna decesul.

Cei care explică geniul lui Baudelaire prin sifilis și al lui Van Gogh prin nebunie n-au decât s-o facă mai departe dacă nu vor să priceapă nimic din misterul artei. Ceilalți vom repeta că arta nu e o maladie, fie ea și subtilă, ci o formă de luptă pentru adevăr… În această noapte în care în muzee chiparoșii lui Van Gogh foșnesc îndelung și nunta ierburilor cu vara îmi amintește de dumneavoastră, domnule Camus, știu poate mai bine ca altădată că avem arta nu pentru a suferi, ci pentru a ne lupta. Lanurile de grâu ale lui Van Gogh nu ne spun nimic despre grâu, dar ne pot spune, dacă le ascultăm cu atenție, toată povestea noastră. Secerătorul va veni nu pentru a secera grâul, ci pentru a ucide un om. Când corbii vor atinge spicele, pe unul dintre ele va începe să picure sânge. În clipa aceea, în singurătatea acestei priveliști va răsuna o detunătură și mâna pictorului va cădea inertă strivind între degete un spic de grâu. Propria-i viață sfărâmată.

Dar Van Gogh n-a murit, domnule Camus. Biografiile mint. Și numai arta are dreptate. Van Gogh trăiește, căci corbii n-au atins încă spicele lanului de grâu. Aripile lor planează deasupra grâului, întunecă vara, o umplu de presimțiri. Dar degetul n-a apăsat încă pe trăgaci. Van Gogh trăiește încă. Inima lui a luat foc, dar nu s-a prefăcut încă în cenușă. Abia în clipa când corbii vor mai coborî puțin și vor lovi primul spic de grâu, atunci va răsuna împușcătura și atunci inima lui Van Gogh va fi arsă. Van Gogh trăiește în această secundă tragică și fără sfârșit. Toți cei care povestesc sfârșitul său au mințit. Și mai ales cei care nu vor să-i vadă decât ochii rătăciți din clipa aceea.

Nu-l mai aud pe Sisif împingându-și stânca. Undeva, la mijlocul muntelui, s-a oprit și privește stelele…