Aniela

Aniela de Henryk Sienkiewicz

Roma, 9 ianuarie 1883

ACUM CÂTEVA LUNI M-AM ÎNTÂL-

nit cu colegul și prietenul meu Józef Sniatyński, care în ultima vreme ocupă un loc de seamă printre scriitorii noștri. În discuțiile, purtate atunci pe tema literaturii, Sniatyński acorda o deosebită importanță memorialisticii în genere. Spunea că omul care lasă în urma lui un jurnal, indiferent dacă-i scris bine sau rău, important e să fie sincer, acela transmite viitorilor psihologi și romancieri nu numai tabloul timpului său, ci unicele documente veridice pe care să se poată baza. De asemenea, preconiza că în viitor romanul va avea în exclusivitate forma de jurnal; și, în sfârșit, mai susținea că cine scrie un jurnal, depune implicit o activitate pentru binele poporului său și-și dobândește astfel dreptul la recunoștința acestuia.

Deoarece am treizeci și cinci de ani și nu-mi amintesc să fi făcut vreodată ceva pentru poporul meu, fie și pentru faptul că de la terminarea universității am stat, cu mici întreruperi, aproape numai în străinătate, și deoarece, cu tot umorul cu care vorbesc despre asta și cu tot scepticismul de care sunt îmbibat ca un burete, e destulă amărăciune în constatarea acestui fapt, m-am hotărât să scriu un jurnal. Dacă-i adevărat că asta-i o activitate meritorie, atunci măcar în felul acesta să am și eu un merit.

Aș vrea să fiu însă absolut sincer. Mă apuc să scriu acest jurnal nu numai pentru criteriile de mai sus, ci și pentru că mă amuză ideea în sine. Sniatyński susține că dacă te obișnuiești să-ți scrii impresiile și gândurile, asta se transformă cu timpul în una din cele mai plăcute îndeletniciri. Dacă s-o dovedi dimpotrivă – atunci n-o să iasă nimic din jurnalul meu. Ar însemna să mă amăgesc pe mine însumi, dacă n-aș prevedea cu toată convingerea c-o să se întrerupă la un moment dat, ca o coardă prea întinsă. Sunt gata să suport multe pentru binele societății, dar să nu mă plictisesc! Asta, nu! N-o s-o fac, pentru că nu pot!

M-am hotărât însă să nu demobilizez la primele greutăți; voi încerca să mă obișnuiesc și să simt gustul acestei activități. În timpul discuțiilor noastre, Sniatyński îmi tot repeta: „Nu trebuie să adopți un stil anume, nu încerca să faci literatură”. Auzi vorbă! Atâta lucru știu și eu că, cu cât un scriitor e mai talentat, cu atât face mai puțină literatură; dar eu sunt un diletant și nu stăpânesc forma. Știu, din proprie experiență, că omul care gândește mult și simte intens are adesea senzația că, dac-ar înregistra pur și simplu ceea ce gândește și simte, ar da naștere unui lucru neobișnuit. Dar când se apucă de treabă, alunecă fără să vrea într-o anumită manieră stilistică și chiar dacă este convins că scrie numai pentru sine, tot adoptă o anumită poză și frazeologia obișnuită; gândurile noastre refuză să se scurgă pe hârtie așa cum sunt prin brațul, degetele și penița cu care scriem și s-ar putea spune, că nu capul dirijează pana, ci pana dirijează capul și că cel mai adesea o face într-un mod plat, banal, nenatural. Tocmai de asta mă tem, că lipsindu-mi îndemânarea, limbajul plastic, stilul simplu etc. Și totodată nefiind lipsit de gust, o să mă scârbesc în asemenea măsură de propria mea scriitură, încât o să-mi fie de-a dreptul imposibil să continui. Dar – vom vedea cum va fi. Deocamdată, intenționez să-mi încep jurnalul cu o scurtă introducere biografică.

Mă numesc Leon Ploszówski și am, așa cum am mai amintit, treizeci și cinci de ani. Provin dintr-o familie bogată, care a reușit să-și păstreze până acum o avere mai mult decât medie. În ceea ce mă privește, sunt sigur că n-o să sporesc averea familiei, dar nici n-am s-o risipesc. Prin poziția pe care o dețin, nu-s silit nici să mă cațăr pe cine știe ce culmi și nici să plătesc bani grei pentru asta. Nu cheltuiesc nici pe plăcerile costisitoare, care ruinează de regulă averile, pentru că sunt un sceptic, care știe ce cât merită, sau mai bine zis, știe că nimic nu merită.

Mama a murit la o săptămână după ce m-a adus pe lume. Tata, care-o iubea mai presus de orice, a avut după moartea ei crize de melancolie. S-a tratat la Viena, dar după ce s-a vindecat n-a mai vrut să se întoarcă la moșie, unde amintirile îi sfâșiau inima; a cedat domeniul Ploszów sorei sale, mătușa mea, iar el s-a mutat din 1848 la Roma, de unde n-a plecat niciodată nicăieri, timp de treizeci și ceva de ani, nevoind să se îndepărteze de mormântul mamei. Căci, am uitat să spun, a transportat coșciugul mamei în Italia și l-a îngropat la Campo Santo.

Avem o casă pe strada Babuino, numită Casa Osoria, după blazonul familiei. Acum cam arată a muzeu, căci tata a strâns bogate colecții de vestigii romane, în special din perioada creștinismului primitiv. În prezent colecțiile astea reprezintă țelul suprem al vieții lui. În tinerețe a fost un bărbat strălucitor atât ca aspect fizic, cât și ca intelect. Și deoarece numele și bogăția îi deschideau toate porțile, i se prevedea un viitor mare. Știu asta de la cei ce i-au fost colegi la universitatea din Berlin. Îi pasiona filosofia și erau cu toții convinși că numele lui va ajunge cel puțin la fel de cunoscut ca cel al lui Cieszkowski, Libelt ș.a. Dar viața de societate și extraordinarul succes la femei l-au îndepărtat după aceea de munca strict științifică. Prin saloane era numit Leon l’Invincible. A continuat să se mai ocupe de filosofie și lumea aștepta ca într-o bună zi să-i apară o operă remarcabilă, care să-l facă renumit în întreaga Europă.

Speranțe zadarnice. Din vechea strălucire exterioară n-a mai rămas decât capul, care e și astăzi unul din cele mai frumoase și mai nobile din câte am văzut vreodată. Pictorii sunt de aceeași părere. Nu de mult mi-a spus unul, că tata e tipul perfect al patricianului. Din punct de vedere științific, tatăl meu a fost și rămâne un nobil-diletant foarte dotat și foarte cult. Într-o anumită măsură cred că toți din neamul Ploszówski sunt sortiți la diletantism și voi reveni la asta, când voi scrie despre persoana mea.

Știu că tata păstrează în manuscris un tratat filosofic îngălbenit de vreme, intitulat Despre trinitate, pe care l-am frunzărit odată și m-a plictisit. Țin minte doar că sunt acolo niște comparații între îmbinări de câte trei elemente reale – oxigen, hidrogen și azot – și trinitatea transcendentală, cristalizată de creștinism în noțiunile de Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul și Sfântul Duh. În afară de asta mai sunt tot felul de asemenea combinații de câte trei elemente, începând cu binele, frumosul și adevărul și terminând cu silogismul logic, alcătuit dintr-o premiză mai mare, una mai mică și o concluzie. E un amalgam ciudat de idei hegeliene cu concepțiile lui Hoene-Wroński[1], un efort de gândire de o mare prețiozitate artistică, dar totalmente inutil. De altfel, sunt sigur că tata n-o să-l dea niciodată la tipar, fie și pentru faptul că în ochii lui filosofia speculativă a dat faliment chiar mai înainte ca acest lucru să se fi produs în lume, în general.

Cauza acestui faliment din concepțiile lui a fost însăși moartea mamei. Cu toate că era poreclit l’Invincible și cu toate că avea opinia cuceritorului de inimi, tata a fost un om nespus de iubitor, care a divinizat-o pe mama. După moartea ei cu siguranță că a pus o mulțime de întrebări concepțiilor sale filosofice și neprimind niciun răspuns și nicio alinare, s-a convins de sterilitatea lor în fața vieții. Probabil că asta a constituit pentru el o tragedie imensă, când s-a văzut dintr-o dată privat de cele mai scumpe idealuri, când i s-au sfârșit dintr-o dată și fericirea și convingerile. Atunci s-a îmbolnăvit, după cum am mai pomenit, de melancolie; vindecându-se, a devenit foarte religios. Se spune că era o vreme când se ruga ziua și noaptea, îngenunchea în stradă în fața tuturor bisericilor, ajungând la asemenea elanuri religioase, încât unii îl considerau nebun, iar alții sfânt.

Treptat s-a liniștit și a început să trăiască normal. Toată căldura de care era capabilă inima lui s-a revărsat atunci asupra mea, iar înclinațiile lui estetice și intelectuale au apucat-o pe făgașul cercetării culturii romane din epoca creștinismului primitiv. Mintea lui ageră avea nevoie de hrană. După un an de ședere la Roma a început să se ocupe de arheologie și studiind imens a ajuns specialist în epoca antică. Preotul Calvi, primul meu preceptor, care era totodată un bun cunoscător al Romei, l-a îndemnat cu stăruință să-și canalizeze preocupările spre istoria orașului veșnic. Acum mai bine de zece ani, tata s-a împrietenit cu marele Rossi, cu care stătea zile întregi în catacombe. Datorită unei capacități extraordinare, a ajuns în scurt timp la o asemenea cunoaștere a Romei, încât îl uimea de multe ori chiar pe Rossi. Adeseori s-a apucat să scrie, dar niciodată n-a terminat ce-a început. Poate că și completarea colecțiilor îi ia tot timpul, sau poate că, pur și simplu, n-o să lase nimic altceva în urma sa în afara colecțiilor, fiindcă n-a știut să se limiteze la o singură epocă sau la un anumit domeniu în cercetările lui. Încetul cu încetul Roma baronilor medievali a început să-l atragă cu aceeași tărie, cu care cercetase epoca antică. A fost o vreme când nu se gândea decât la familiile Colonna și Orsini. Pe urmă s-a apropiat de Renaștere și a făcut o adevărată pasiune pentru ea. De la inscripții și morminte ca prime mărturii ale creștinismului a trecut la epocile următoare, de la pictura bizantină la Da Fiesole[2] și Giotto[3], de la ei la alți quatro- și cinquecentiști[4]. Pasionat după sculpturi și tablouri și-a tot îmbogățit valoric colecțiile, însă marea operă scrisă în limba noastră, despre cele trei Rome, operă la care visase de la începuturile carierei sale, a trecut în domeniul dorințelor neîmplinite.

În legătură cu colecțiile, tata are o părere nițel cam ciudată. Vrea să le lase prin testament Romei, cu condiția să fie plasate într-o sală separată, care să poarte numele Muzeul Osori-Ploszówski. Sigur, va fi așa precum dorește; mă mir însă de el că are impresia că în felul acesta face un serviciu cu mult mai mare patriei sale, decât dacă ar transfera colecțiile undeva în țară.

Nu de mult, mi-a spus:

— Înțelegi, acolo nu le-ar vedea nimeni, nu le-ar folosi nimeni, în timp ce aici se perindă oameni din toată lumea și fiecare din ei va considera această strădanie a unui polonez drept un merit al întregii Polonii.

Nu mi se cade mie să chestionez cât orgoliu de familie e în treaba asta și dacă nu cumva n-a fost hotărâtor gândul că numele de Ploszówski va fi săpat în marmură, în orașul veșnic. Ca să fiu sincer, asta-i convingerea mea, dar mie mi-e absolut indiferent dacă au să fie păstrate aici sau în altă parte.

În schimb, mătușa mea de la Varșovia, la care plec zilele astea, e de-a dreptul revoltată la gândul că colecțiile vor rămâne la Roma și, pentru că-i o persoană pe care nimic în lume n-o poate împiedica să spună ceea ce gândește, își exprimă revolta, fără niciun înconjur, în fiecare scrisoare pe care-o trimite tatălui meu. Acum câțiva ani a fost la Roma și se certa zilnic cu tata pe tema asta și poate că cearta lor ar fi dus la o ruptură definitivă, dacă n-ar fi reținut-o dragostea realmente nespus de mare, pe care mi-o poartă.

Mătușa e cu câțiva ani mai în vârstă decât tata. După moartea mamei, plecând din țară, tata a luat capitalul și i-a lăsat ei domeniul familiei, Ploszów. Mătușa îl administrează de treizeci și ceva de ani și se descurcă minunat. E o persoană cu un caracter deosebit, de aceea voi încerca s-o zugrăvesc în câteva cuvinte.

La douăzeci de ani s-a logodit cu un tânăr, care a murit în străinătate tocmai când mătușa intenționa să plece după el. De atunci a refuzat toate cererile în căsătorie și a rămas domnișoară bătrână. După moartea mamei mele, l-a însoțit pe tata la Viena și Roma, locuind cu el câțiva ani și înconjurându-l cu multă căldură, pe care apoi a revărsat-o asupra mea. Este o doamnă în adevăratul înțeles al cuvântului, nițel cam despotică, semeață și spune adevărul în față cu acea siguranță de sine pe care ți-o dă averea și poziția socială, dar e cinstea, și onoarea întruchipată. Dincolo de aparența severă se ascunde o inimă de aur, indulgentă și iubitoare nu numai față de ai săi, nu numai față de tata, de mine și de cei ai casei, ci față de toți oamenii. Este atât de cinstită, încât pur și simplu nu știu dacă ăsta-i meritul ei, sau dacă este așa pentru că nu reușește să fie altfel. Bunătatea ei a ajuns proverbială. Supraveghează munca oamenilor ca un jandarm, dar se și îngrijește de ei ca sf. Vincent à Paulo. E foarte religioasă. Niciodată nu i s-a strecurat în suflet vreo umbră de îndoială. Ceea ce face, face în baza unor convingeri imperturbabile și în consecință nu șovăie niciodată în alegerea căii de urmat. Tot datorită acestui fapt e întotdeauna liniștită și nespus de fericită. Din cauza asprimii ei aparente, la Varșovia e denumită le bourreau bienfaisant[5].

Unii – și mai ales, unele – n-o agreează. În general însă, are mare priză în toate păturile sociale.

Ploszów este așezat în apropierea Varșoviei, unde mătușa are o casă a ei, așa că iarna o petrece la oraș. Și în fiecare iarnă se străduiește să mă tragă acolo, ca să mă însoare. Chiar și acum am primit o scrisoare foarte secretoasă și insistentă, în care mă conjură să vin. În cele din urmă va trebui să mă duc, mai ales că n-am mai fost de multă vreme în țară și pentru că-mi scrie că a îmbătrânit și ar vrea să mă vadă înainte de moarte.

Mărturisesc că nu plec cu plăcere. Știu că dorința cea mai scumpă a mătușii e să mă însoare și de câte ori mă duc îi provoc o amară dezamăgire. Mă îngrozește gândul unui pas atât de definitiv, după care trebuie să începi într-un fel o altă viață, iar eu mă simt nespus de obosit și de viața de-acum. Și în sfârșit, mai e ceva stingheritor în relațiile mele cu mătușa. Tot așa cum îl priveau înainte cunoscuții pe tatăl meu, tot așa se uită ea acum la mine, ca la un om cu calități deosebite, de la care aștepți lucruri mari. Faptul c-o las în această credință mi se pare un abuz din partea mea; dacă i-aș declara cinstit că nu numai la lucruri mari, dar că nu se poate aștepta la nimic bun din partea mea, ar însemna să taxez un viitor potențial și totodată să-i dau bătrânei lovitura de grație.

Poate că, din nefericire pentru mine, mulți dintre cei ce-mi sunt apropiați împărtășesc convingerea mătușii. Odată ajuns aici, pot trece la schițarea propriului meu portret, ceea ce nu-i deloc o treabă ușoară, având în vedere că sunt realmente o făptură nespus de complicată.

Am venit pe lume cu niște nervi foarte sensibilizați, rezultat al rafinamentului generațiilor întregi de strămoși, în primii ani ai copilăriei s-a ocupat mătușa de mine, iar dună plecarea ei, așa cum e obiceiul în familiile noastre – bonele. Deoarece locuiam la Roma, într-un mediu străin iar tata voia să stăpânesc bine limba maternă, una dintre bone a fost poloneză. Mai locuiește și acum în casa noastră de pe Babuino, dirijând gospodăria.