Fiesta

CARTEA ÎNTÂI

Capitolul 1

Robert Cohn fusese cândva campion de box, la categoria mijlocie, al Universității Princeton. Să nu vă închipuiți că un asemenea titlu câștigat la box mă impresionează în mod deosebit, dar pentru Cohn însemna foarte mult. Nu prea îi păsa lui de box, ba în realitate chiar nici nu putea să-l sufere, însă îl învățase cu mult chin și într-adevăr temeinic pentru a contracara complexul de inferioritate și timiditatea pricinuite de faptul că la Princeton toți îi aduceau aminte că e evreu. Gândul că ar fi în stare să trântească la pământ pe oricine l-ar fi jignit reprezenta un anumit suport moral, deși fiind foarte timid și totdeauna îndatoritor, niciodată nu se bătea în afara sălii de sport. A fost cel mai strălucit elev al lui Spider Kelly. După obiceiul său, Spider Kelly îi învăța pe toți tinerii ce-i erau elevi să boxeze ca la categoria pană, indiferent dacă ar fi cântărit o sută cinci sau două sute cinci funturi. Dar se părea că lui Cohn metoda i se potrivește. Era într-adevăr foarte iute în mișcări. Se dovedise atât de înzestrat, încât Spider i-a alcătuit numaidecât un program supraîncărcat, făcându-l să umble întruna cu nasul zdrobit. Lucrul acesta a sporit aversiunea lui Cohn față de box, dar în același timp i-a oferit o satisfacție oarecum ciudată, și nu încape nicio îndoială că i-a corectat forma nasului. În ultimul an petrecut la Princeton, a citit prea mult și a trebuit să-și pună ochelari. Niciodată n-am întâlnit vreun coleg de-al lui care să-l mai țină minte. Nu-și mai aminteau nici măcar că fusese campion de box la categoria mijlocie.

N-am de fel încredere în oamenii sinceri și modești, mai ales atunci când istorisirile lor sunt convingătoare, și totdeauna m-a încercat o vagă bănuială că probabil Robert Cohn n-a fost niciodată campion de box la categoria mijlocie, și mai curând îl călcase un cal pe mutră, ori maică-sa se speriase sau văzuse cine știe ce, sau el însuși; poate, se izbise în copilărie cu nasul de ceva, însă în cele din urmă am pus un prieten să verifice toată povestea întrebându-l pe Spider Kelly. Iar Spider Kelly nu numai că-l ținea minte pe Cohn, dar deseori se gândise ce s-o fi ales de el.

După tată, Robert Cohn se trăgea din una dintre cele mai bogate familii evreiești din New York, iar după mamă din una dintre cele mai vechi. La liceul militar, unde se pregătise pentru a intra la Princeton și unde făcuse figură foarte frumoasă ca fundaș în echipa de fotbal, nimeni nu-i dăduse prilej să se jeneze din pricina originii sale rasiale. Nimeni nu-l făcuse vreodată să simtă că e evreu, și prin urmare deosebit de orice alt semen – asta până la Princeton. Era un băiat drăguț, foarte prietenos și foarte sfios, și jignirile l-au înăcrit. Și-a vărsat necazul în box și a plecat de la Princeton cu un dureros complex de inferioritate și cu nasul turtit, apoi a fost luat în căsătorie de cea dintâi fată care s-a purtat drăguț cu el. A rămas însurat vreme de cinci ani, a avut trei copii, a tocat cea mai mare parte din cei cincizeci de mii de dolari lăsați de taică-său, întrucât restul averii îi rămăsese mamei, și sub apăsarea nefericirilor casnice pricinuite de o nevastă bogată, s-a închistat într-o carapace foarte puțin plăcută; apoi, chiar când se hotărâse să-și părăsească nevasta, l-a părăsit ea pe el și a fugit cu un pictor miniaturist. Dar cum luni întregi se tot gândise să-și părăsească nevasta și n-o făcuse numai fiindcă nu putuse fi atât de crud încât s-o lase el, fuga consoartei a fost o lovitură deosebit de binefăcătoare.

Chestiunea divorțului s-a aranjat repede și Robert Cohn a plecat pe coasta Pacificului. În California s-a întâmplat să dea peste oameni cu veleități literare, și cum tot îi mai rămăsese ceva din cei cincizeci de mii de dolari, în scurtă vreme a ajuns susținătorul financiar al unei reviste de artă. Revista lui Cohn a apărut mai întâi la Carmel, în California, apoi și-a încheiat existența la Provincetown, în Massachusetts. Cohn, care fusese socotit un adevărat dar al providenței și al cărui nume apăruse pe copertă doar înșirat printre ceilalți membri ai consiliului de conducere, ajunsese la data aceea să figureze ca unic conducător al revistei. Banii ai lui erau, și deodată a descoperit că prestigiul de publicist îi procură satisfacții. Așa încât i-a părut rău când revista a devenit prea costisitoare și a trebuit s-o lase baltă.

Pe vremea aceea, însă, avea alte griji. Încăpuse pe mâna unei cucoane care nădăjduia să facă o carieră strălucită cu ajutorul revistei. Fiind o femeie foarte voluntară, Cohn n-avea nici cea mai mică șansă de a scăpa din chingi. De altminteri era și convins că o iubește. Când doamna își dădu seama că revista nu are de gând să înainteze pe calea succesului, începu să fie cam dezgustată din pricina lui Cohn și hotărî că totuși ar fi bine să pună mâna pe ce mai rămăsese, atâta vreme cât mai exista ceva disponibil, așa că-i ceru stăruitor să plece amândoi în Europa, unde Cohn ar avea putința să scrie. Au venit deci în Europa, unde doamna își făcuse studiile, și au rămas aici vreme de trei ani. În acești trei ani, dintre care primul l-au petrecut călătorind iar ultimii doi stând la Paris, Robert Cohn a avut doi prieteni: pe Braddocks și pe mine. Braddocks era prietenul lui literar. Eu, prietenul lui de tenis.

Către sfârșitul celui de al doilea an, doamna care îl ținea sub stăpânire, și pe care o chema Frances, a descoperit că farmecele încep să i se veștejească, iar atunci atitudinea ei față de Robert a trecut de la stăpânire și exploatare nepăsătoare la hotărârea neclintită de a-l face să se însoare cu ea. În aceeași vreme mama lui Robert îi instituise o rentă, cam de trei sute de dolari pe lună. Timp de doi ani și jumătate cred că Robert Cohn nu se uitase la altă femeie. Era îndeajuns de fericit, singurul lui necaz fiind că, asemenea multor americani aflați în Europa, ar fi preferat să trăiască în America, iar pe deasupra mai descoperise și plăcerea scrisului. Scrisese un roman, și de fapt nu un roman chiar atât de prost pe cât au spus criticii mai târziu, deși era un roman foarte slab. Citise o mulțime de cărți, jucase bridge, jucase tenis și boxase într-o sală de cartier.

Atitudinea doamnei față de el am înțeles-o prima oară într-o noapte, după ce câteșitrei luaserăm masa împreună. Cinaserăm la „L’Avenue” și după aceea am plecat să bem cafeaua la „Café de Versailles”. După cafea am băut mai multe fines[1], iar la o vreme am anunțat că trebuie să mă retrag. Cohn vorbise despre niște proiecte de-ale noastre privitoare la o excursie pe care plănuiam s-o facem împreună de week-end. Dorea neapărat să plece din oraș și să facă o lungă plimbare pe jos. Eu propusesem să plecăm cu avionul până la Strasbourg, iar de acolo s-o luăm pe jos până la Saint Odile sau către orice altă localitate din Alsacia.

— La Strasbourg cunosc o fată care ne-ar putea arăta orașul, adăugasem.

Cineva m-a lovit cu piciorul pe sub masă. Mi-am închipuit că e vorba de o simplă întâmplare, și am continuat:

— Șade acolo de doi ani și știe tot ce merită să fie știut despre Strasbourg. E o fată încântătoare.

Din nou am primit pe sub masă o lovitura de picior și, ridicând ochii, am văzut-o pe Frances, doamna lui Robert, cu bărbia împinsă înainte și chipul încruntat.

— Dar în definitiv, am spus eu atunci, ce să căutăm la Strasbourg? Ar fi mult mai bine să ne ducem la Bruges, ori în Ardeni.

Cohn răsuflă ușurat. De data asta n-am mai primit nicio lovitură pe sub masă. Am spus noapte bună și am plecat. Cohn a pretextat că vrea să-și cumpere un ziar și s-a oferit să mă conducă până la colț. Pe drum mi-a spus:

— Pentru numele lui Dumnezeu, ce ți-a venit să vorbești despre fata aceea de la Strasbourg? Nu te-ai uitat la Frances?

— Nu. Pentru ce să mă uit? Ce dracu o privește pe Frances dacă eu cunosc o fată din America și care trăiește acuma la Strasbourg?

— Asta n-are nicio importanță. Nu contează cine e fata. Numai că n-am să mai pot merge acolo, atâta tot.

— Nu mai face pe nebunul.

— N-o cunoști pe Frances. Să n-audă de fete. N-ai văzut cum se schimbase la față?

— Bine, am răspuns eu. Hai să mergem la Senlis.

— Să nu te superi.

— Nu mă supăr deloc. La Senlis e foarte frumos, putem trage la „Grand Cerf” facem o plimbare lungă prin pădure și ne întoarcem acasă.

— E-n regulă. Are să fie minunat.

— Bine. Ne vedem mâine la terenul de tenis, i-am răspuns.

— Noapte bună, Jake, mi-a urat Robert și a pornit îndărăt spre cafenea.

— Ai uitat să-ți iei ziarul, i-am atras eu atenția.

— Ai dreptate. Și a mers împreună cu mine până la chioșcul din colț. Nu te-ai supărat. Jake, așa-i? m-a întrebat întorcându-se cu ziarul în mână.

— Nu. De ce să mă supăr?

— Ne întâlnim la tenis, spuse Cohn.

M-am uitat după el, cum se ducea spre cafenea cu ziarul în mână. Îmi era chiar simpatic și înțelegeam limpede ce viață senină îi făcea doamna.