Pentru cine bat clopotele

Capitolul unu

Ședea pe burtă, culcat peste covorul cafeniu al solzilor de cetini de la umbra pădurii, cu bărbia proptită pe brațele împreunate, iar în înălțimi vântul foșnea printre crestele brazilor. În locul acela coasta muntelui se înclina domol; dar ceva mai jos se prăvălea dintr-odată, dându-i putința să deslușească panglica întunecată a șoselei gudronate ce șerpuia prin trecătoare. De-a lungul șoselei se scurgea o pânză de apă, și departe, în vale, dincolo de trecătoare, vedea un joagăr la marginea pârâului și undele revărsându-se peste stăvilar, albe în bătaia soarelui de vară. Întrebă:

— Acela e joagărul?

— Da.

— Nu mi-l mai aduc aminte.

— A fost ridicat după ce fuseseși dumneata pe aici. Joagărul cel vechi e mai departe, către vale; mult mai în jos de trecătoare.

Întinse peste covorul pădurii harta fotografică militară și o cercetă cu luare-aminte. Bătrânul privea peste umărul tovarășului său. Era un om în vârstă, scurt și îndesat, îmbrăcat cu o bluză neagră, țărănească, și pantaloni scorțoși ca tinicheaua, de culoare cenușie, iar în picioare avea pantofi cu talpă de sfoară. Gâfâia din greu de pe urma urcușului și își odihnea o mână pe una dintre cele două ranițe grele pe care le căraseră amândoi până acolo.

— Atunci, înseamnă că din locul ăsta nu se vede podul.

— Nu, răspunse bătrânul. Aici e partea mai lină a trecătorii, pe unde apa curge domol. Mai la vale, la locul în care șoseaua se pierde printre copaci, pârâul se prăvale dintr-odată și se face o strungă prăpăstioasă…

— Mi-aduc aminte.

— Peste strunga aceea se întinde podul.

— Și unde-s posturile de pază?

— Unul e acolo, la joagăr.

Tânărul, ocupat acum să cerceteze împrejurimile, scoase binoclul din buzunarul cămășii lui decolorate, de flanelă kaki, șterse lentilele cu o batistă și potrivi focarele, până ce scândurile pereților joagărului i se arătară dintr-odată deslușit și văzu banca de lemn din preajma ușii; văzu, de asemenea, mormanul înalt de rumeguș din dosul barăcii deschise, unde se aflau fierăstraiele circulare, și o parte a jgheabului prin care erau aduși din munți butucii de pe celălalt mal al pârâului. Pânza apei i se arăta în lentile limpede și neîncrețită, iar ceva mai încolo, din josul buclei de apă revărsată peste stăvilar, spumele se risipeau în vânt.

— Nu se vede nicio santinelă.

— Iese fum de la căsoaia joagărului, spuse bătrânul. Și se văd și rufe întinse pe frânghie.

— Astea le-am văzut și eu, dar nu zăresc nicio santinelă.

— Poate c-o fi stând la umbră, lămuri bătrânul. Acolo acuma-i zăpușeală. Eu așa cred, că stă la umbră, în capătul unde nu putem vedea noi.

— Așa o fi. Și postul celălalt unde-i?

— Mai în jos de pod. La cantonul picherului, la kilometrul cinci pornind de la culmea trecătorii.

— Câți oameni sunt acolo? întrebă tânărul, arătând către joagăr.

— Cred că vreo patru și un caporal.

— Și la vale?

— Mai mulți. Am să aflu.

— Dar la pod?

— Totdeauna doi. Câte unul la fiecare capăt.

— O s-avem nevoie de ceva oameni, zise tânărul. Dumneata câți poți să aduni?

— Pot s-adun câți poftești, răspunse bătrânul. Acuma-s mulți pe-aici, prin munți.

— Cât de mulți?

— Mai bine de-o sută. Da-s strânși în cete mici. De câți oameni o să ai nevoie?

— Am să-ți spun după ce-om cerceta și podul.

— Și vrei să-l cercetezi acuma?

— Nu. Acuma vreau să mergem la locul unde trebuie să ascundem explozivul ăsta până i-o veni vremea. Dacă e cu putință, mi-ar plăcea să-l țin ascuns în cea mai deplină siguranță, la o depărtare nu mai mare de o jumătate de ceas de la pod.

— Asta e treabă ușoară, răspunse bătrânul. De la locul către care mergem noi n-avem decât drum la vale până la pod. Și ca să ajungem acolo, avem de urcat acuma o coastă pieptișă tare. Ți-e foame?

— Da, zise tânărul. Dar nu face nimic, o să mâncăm mai târziu. Cum te cheamă pe dumneata? Am uitat.

Și uitarea asta i se păru a fi un semn rău.

— Anselmo, răspunse bătrânul. Mă cheamă Anselmo și-s de felul meu de la Barco de Avila. Lasă-mă să-ți dau o mână de ajutor la ranița asta.

Celălalt, un tânăr înalt și subțiratic, cu păr blond învrâstat cu șuvițe pălite de soare și obraz ars de vânt și arșiță, îmbrăcat în cămașă de flanelă decolorată și niște pantaloni țărănești, încălțat și el în pantofi cu talpă de sfoară, se plecă spre pământ, băgă brațul pe sub una dintre curelele raniței și o săltă cu greu pe umăr. Apoi își îndesă brațul pe sub cealaltă curea și-și așeză pe spate greutatea raniței. Cămașa îi era încă umedă pe locul unde stătuse povara.

— Acuma-s gata, vesti tânărul. Încotro apucăm?

— Pieptiș la deal, răspunse Anselmo.

Încovoiați sub greutatea ranițelor, asudând din greu. porniră să suie cu nădejde prin pădurea de brad ce înveșmânta coasta muntelui. Tânărul nu putea să deosebească nici măcar urmă de potecă, dar urcau mereu la deal și puțin pieziș pe coasta muntelui, până ce ajunseră la un pârâiaș, îl trecură, și bătrânul porni cu aceeași înverșunare în sus pe marginea albiei stâncoase a firului de apă. Urcușul se făcuse acum mai prăpăstios și mai greu, până când, în cele din urmă, pârâiașul păru a se prăvăli peste marginea unei stânci netede de granit ce se înălța deasupra lor, iar acolo bătrânul se opri la piciorul stâncii și zăbovi în așteptarea tânărului.

— Ei, cum merge?

— E-n regulă, răspunse tânărul.

Nădușise tare, și din pricina greutății urcușului i se puseseră cârcei la mușchii picioarelor.

— Stai aici și așteaptă-mă. Eu mă duc înainte, să-i vestesc. Doar n-ai fi vrând să tragă în dumneata când ai ce ai în spinare!

— Nici măcar în glumă, răspunse tânărul. Mai avem mult?

— Nu, e foarte aproape. Dar dumitale cum îți zice?

— Roberto, răspunse tânărul.

Își scosese ranița din spinare și o așezase încet la pământ, între două pietroaie mari de pe marginea albiei.

— Atuncea așteaptă-mă în locul ăsta, Roberto, până mă întorc să te iau.

— Bine, încuviință tânărul. Tot pe-aici ai de gând să coborâm la pod?

— Nu. Când om coborî înspre pod, o să apucăm prin altă parte. Pe-un drum mai scurt și mai lesnicios.

— N-aș vrea să lăsăm materialul ăsta prea departe de pod.

— Așteaptă, și-ai să vezi. Dacă n-o să fii mulțumit, o să alegem alt loc.

— O să vedem, spuse tânărul.

Se așeză lângă ranițe și privi cum se cațără bătrânul în sus pe stâncă. Urcușul nu era prea greu, și după felul cum găsea, fără să caute, scobituri ale stâncii de care să se prindă cu mâinile, tânărul înțelese că până atunci mai urcase de multe ori pe stânca aceea. Oricum ar fi fost, însă, cei ce se aflau deasupra avuseseră mare grijă să nu lase nici cea mai mică urmă.

Tânărul acela, pe care îl chema Robert Jordan, era lihnit de foame și chinuit de griji. Flămând era deseori, dar griji de obicei nu avea, fiindcă nu acorda niciun fel de importanță celor ce i se puteau întâmpla și știa din experiență cât de ușor este să te miști prin spatele liniilor inamice oriunde în țara asta. Puteai umbla prin spatele liniilor inamice la fel de ușor cum te puteai strecura printre ele dacă aveai o călăuză pricepută. Numai gândul la ce ți s-ar întâmpla dacă ai fi prins făcea ca o asemenea încercare să ți se pară dificilă; gândul acesta și alegerea celor în care să te încrezi. În oamenii cu care lucrai trebuia să te încrezi ori până în pânzele albe, ori deloc, iar în privința asta hotărârea se cerea neapărat luată. Despre lucruri de felul acesta nu-și făcea niciun soi de griji. Dar erau altele.

Bătrânul Anselmo era o călăuză strașnică și urca pe munte de mai mare dragul. Robert Jordan era el însuși un cățărător iscusit, dar tot mergând în urma călăuzei încă dinainte de revărsatul zorilor, înțelesese că bătrânul ar fi fost în stare să-l poarte prin munți până l-ar fi văzut dându-și ultima suflare. De aceea, Robert Jordan avea deplină încredere în Anselmo în orice privință, afară de discernământ. Încă nu avusese niciun prilej de a-i pune la încercare discernământul, și, de altminteri, datoria de a lua hotărâri cădea în sarcina sa. Nu, nu în privința lui Anselmo era el îngrijorat, iar treaba pe care o avea cu podul nu putea fi mai anevoioasă decât multe altele. Știa cum trebuie aruncat în aer orice fel de pod de pe lume și nimicise poduri de toate felurile și de toate mărimile. Avea în cele două ranițe destul exploziv și toate materialele trebuincioase ca să arunce în aer podul acela, chiar dacă ar fi fost de două ori mai mare decât spunea Anselmo, decât și-l amintea el de pe vremea când trecuse pe aici, în 1933, cu prilejul unei excursii făcute pe jos către La Granja, sau decât se arăta în descrierea pe care i-o citise Golz cu două nopți în urmă, acolo, în camera de la etaj a casei de lângă Escurial.

— Să arunci podul în aer e un nimic, spusese Golz, arătând cu creionul un punct pe harta uriașă, în vreme ce lumina lămpii cădea asupra țestei lui rase și crestate de cicatrice. Înțelegi?

— Da, înțeleg.

— Absolut nimic. Doar să arunci podul în aer este chiar un eșec.

— Da, tovarășe general.

— Aruncarea în aer a podului trebuie să aibă loc la o oră dinainte fixată, în raport cu momentul hotărât pentru începerea atacului. Pricepi, nici vorbă. Dumneata singur hotărăști cum și în ce fel procedezi.

Golz își privise creionul și pe urmă se ciocănise cu el peste dinți.

Robert Jordan nu spusese nimic.

— Înțelegi că dumneata singur hotărăști cum și în ce fel procedezi, continuase Golz, uitându-se la el și clătinând din cap. Pe urmă se apucase din nou să bată cu creionul în hartă. Ar trebui s-o fac eu. Numai că n-o putem face.

— De ce, tovarășe general?

— De ce? repetase Golz înfuriat. Ai văzut atâtea atacuri și întrebi de ce? Cine poate garanta că ordinele mele n-au să fie schimbate? Cine poate garanta că atacul nu-i contramandat? Cine poate garanta că n-o să fie amânat? Cine poate garanta că începe la cel mult șase ceasuri de la ora stabilită? A fost vreodată vreun atac așa cum ar fi trebuit?

— Dacă e atacul dumneavoastră, are să înceapă la ora stabilită, spuse Robert Jordan.

— Nu există niciodată atacurile mele, răspunsese Golz. Eu le organizez. Dar nu sunt ale mele. Artileria nu-i a mea. Este lucrul de care trebuie să țin seama. Niciodată nu mi-au dat ce am cerut, chiar când puteau să dea. Și nu numai asta contează. Există și altele. Știi doar cum sunt aici oamenii. Nu are rost s-o luăm iarăși de la capăt. Totdeauna e ceva. Totdeauna se amestecă cineva. Acuma cred c-ai înțeles, sunt sigur.

— Prin urmare, când trebuie aruncat în aer podul? întrebase Robert Jordan.

— După ce pornește atacul. Imediat după ce pornește atacul, și nu înainte. Așa că niciun fel de întăriri să nu poată veni pe șosea. Și arătase cu creionul: Trebuie să fiu sigur că nimic n-are să poată străbate pe șoseaua asta.

— Și când o să înceapă atacul?

— Am să-ți spun. Dar trebuie să consideri data și ora pe care am să ți le dau doar ca un indiciu de probabilitate. La vremea aceea urmează să fii gata pregătit. Ai să arunci podul în aer îndată după începerea atacului. Înțelegi? Pe urmă arătase din nou cu creionul pe hartă: Asta e singura cale pe unde ar putea să aducă întăriri. Este singura cale pe care pot trimite tancuri, artilerie sau chiar numai un singur camion către trecătoarea atacată de mine. Trebuie să fiu sigur că podul va fi distrus. Nu mai înainte, pentru ca nu cumva să poată fi reparat în cazul când atacul se amână. Nu. Trebuie distrus atunci când începe atacul, și eu am nevoie să fiu sigur că a fost distrus. Nu-s la pod decât două santinele. Omul care o să te însoțească abia a venit de acolo. Mi se spune că e demn de toată încrederea. O să vezi. Și are oameni de-ai lui în munți. Ia oricâți or să-ți fie de trebuință. Cât mai puțini, dar să fie de ajuns. Nu-i nevoie să-ți explic eu.

— Și cum am să pot ști că atacul a început?

— La atac ia parte o întreagă divizie. Pentru pregătire vom folosi un bombardament de aviație. Doar nu ești surd, nu-i așa?

— Prin urmare, pot considera că atunci când avioanele își vor lansa bombele atacul a început?

— Nu totdeauna este cazul să tragi o asemenea concluzie, spusese Golz clătinând din cap. Dar de data asta poți proceda așa. E atacul meu.

— Înțeleg, zisese Robert Jordan. N-aș putea spune că îmi place în mod deosebit.

— Nici mie nu-mi place prea mult. Dacă nu vrei să primești misiunea, spune-mi-o acum, pe loc. Dacă ți se pare că n-ai s-o poți duce la bun sfârșit, spune-mi-o aici, pe loc.

— Am s-o îndeplinesc, răspunsese Robert Jordan. Bineînțeles c-am s-o îndeplinesc.

— Asta-i tot ce vreau să știu, spusese Golz. Că nimic n-are să poată trece peste podul acela. E indispensabil!

— Înțeleg.

— Nu-mi place să cer oamenilor îndeplinirea unor asemenea misiuni și în astfel de împrejurări, continuase Golz. Nici nu ți-aș putea da ordin s-o îndeplinești, înțeleg la ce te-aș sili punându-ți asemenea condiții. Îți ofer însă explicații amănunțite ca să poți pricepe și să-ți dai seama ce mari greutăți ți se pot ivi în cale și cât de importantă este misiunea ce ți-a fost încredințată.

— Și cum o să înaintați către La Granja dacă podul va fi aruncat în aer?

— Vom fi pe deplin pregătiți pentru repararea lui de îndată ce vom lua cu asalt trecătoarea. Este o operațiune foarte complicată și de mare frumusețe. Tot atât de complicată și de frumoasă ca și toate celelalte. Planul a fost alcătuit la Madrid. Este o altă capodoperă a lui Vicente Rojo, profesorul acela ghinionist. Eu conduc atacul, și îl conduc la fel ca totdeauna, cu forțe insuficiente. Totuși, este o operațiune care poate fi foarte lesne dusă la bun sfârșit. De data asta sunt mult mai fericit decât în alte prilejuri. Poate fi încununată de succes dacă izbutim să distrugem podul. Am putea să luăm Segovia. Uite, să-ți arăt cum stau lucrurile. Nu luăm cu asalt chiar culmea trecătorii. Aici stăm pe poziții. Atacăm mult mai încolo. Uite… aici… uite-așa…

— Prefer să nu știu, spusese Robert Jordan.

— Bine, continuase Golz. Ai mai puține bagaje de cărat cu tine de partea cealaltă, așa-i?

— Totdeauna prefer să nu știu. În cazul acesta, orice se va întâmpla pe urmă, nu eu voi fi cel care a vorbit.

— E mai bine să nu știi, convenise și Golz, lovindu-se în frunte cu capătul creionului. De multe ori parcă aș vrea să nu știu nici eu. Dar lucrul acela, singurul, pe care trebuie să-l știi despre pod. Îl ții minte, da?

— Da. Pe acela îl știu.

— Cred și eu că-l știi! urmase Golz. N-am să-ți mai țin deci niciun fel de cuvântare. Hai să bem ceva. Atâta vorbărie îmi face o sete cumplită, tovarășe Hordan. Pe spaniolește numele dumitale sună caraghios, tovarășe Hordown.

— Dar Golz cum se spune pe spaniolește, tovarășe general?

— Hotze, răspunsese Golz rânjind, rostind cuvântul din fundul gâtului și cu glas cât mai îngroșat, ca și cum ar fi suferit de o răceală gravă. Hotze, cârâise el încă o dată. Tovarășul heneral Khotze. Dacă aș fi știut cum pronunță ăștia Golz în spaniolește, mi-aș fi ales un nume mai potrivit înainte de a veni să mă războiesc aici. Când mă gândesc că am venit încoace să comand o divizie și mi-aș fi putut alege orice nume mi-ar fi fost pe plac, iar eu l-am ales tocmai pe Hotze! Heneralul Hotze! Acuma e prea târziu să mi-l mai schimb. Cum îți place munca de partizan?

Folosise cuvântul rusesc pentru luptătorii de guerrilla din spatele liniilor inamice.

— Foarte mult, răspunsese Robert Jordan. Apoi, râzând strâmb: E sănătos să lucrezi în aer liber.

— Și mie mi-a plăcut tare mult pe vremea când eram de vârsta dumitale, continuase Golz. Mi s-a spus că te pricepi foarte bine să arunci podurile în aer. Lucrezi foarte științific. Mai mult nu știu, dar așa se spune. Cu ochii mei nu te-am văzut niciodată la treabă. Poate că de fapt n-ai făcut niciodată nimic. Chiar te pricepi să le arunci în aer? De data asta încerca să-l necăjească. Ia și bea, urmase el, întinzându-i lui Robert Jordan paharul cu rachiu spaniol. Chiar le arunci în aer?

— Câteodată.

— Cu podul ăsta ar fi mai bine să nu existe niciun fel de „câteodată”. Gata, hai să nu mai pomenim deloc despre pod. Acuma știi destul de bine despre ce este vorba. Suntem amândoi îndeajuns de serioși, așa că putem spune glume oricât de piperate. Ascultă, sunt multe fete de partea cealaltă a frontului?

— Nu, acolo n-avem vreme de fete.

— Nu sunt de aceeași părere. Când slujba ți-e răvășită, și viața trebuie să fie răvășită. Iar slujba ți-e cum nu se poate mai răvășită. Află, de asemenea, că ar trebui să te tunzi.

— Mă tund de câte ori e nevoie, răspunsese Robert Jordan. Iar în sinea lui gândise: Să fiu eu al naibii dacă m-aș rade în cap așa cum se rade Golz! Apoi adăugase încruntat: Am destule griji pe cap, și fără fete.

Ceva mai târziu Robert Jordan întrebase:

— Și ce fel de uniformă ar trebui să port?

— Niciuna, răspunsese Golz. Și ești tuns destul de bine. Am vrut să te necăjesc. Ai o fire cu totul deosebită de a mea, spusese Golz și umpluse din nou paharele.

Apoi urmase:

— Nu te gândești niciodată la vreo fată. Eu nu mă gândesc niciodată la nimic. De ce m-aș gândi? Eu sunt Général Soviétique. Nu gândesc niciodată. Nu încerca să mă prinzi în cursă și să mă faci să gândesc.

Un ofițer de stat-major, așezat pe scaun dinaintea unei hărți întinse pe planșetă, îl mustrase mormăind ceva în limba pe care Robert Jordan n-o înțelegea.

— Lasă vorba! strigase Golz în englezește. Glumesc de câte ori am chef. Tocmai fiindcă sunt așa de serios, am dreptul sa glumesc. Acuma bea paharul și pleacă. Ei, ai înțeles?

— Da, răspunsese Robert Jordan. Am înțeles.

Își strânseseră mâinile și. după ce salutase, pornise către mașina Statului-Major, în care bătrânul aștepta dormind; și cu aceeași mașină străbătuse șoseaua până dincolo de Guadarrama, alături de bătrânul mereu adormit, apoi o luaseră pe drumul către Navacerrada și ajunseseră la cabana clubului „Alpin”, dar acolo, el, Robert Jordan, dormise trei ceasuri înainte de a pleca mai departe.

Atunci îl văzuse pentru ultima oară pe Golz și-i cercetase straniul obraz alb, ce nu se bronza niciodată la soare, ochii vulturești, nasul mare și buzele subțiri și țeasta rasă, brăzdată de zbârcituri și cicatrice. A doua zi seara aveau să se afle în întuneric, dincolo de Escurial, înaintând de-a lungul șoselei; în beznă, șiruri lungi de camioane încărcau infanteriști; oameni împovărați de echipament urcau în camioane; unități de mitraliere săltau piese pe platformele camioanelor; tancuri erau împinse peste planuri înclinate până pe remorcile speciale ale unor camioane uriașe, cu platforme prelungi; în toiul nopții divizia se pregătea de plecare pentru atacul împotriva trecătorii. Dar gândurile nu-i stăteau la asta. Nu era treaba lui. Era treaba lui Golz. El n-avea de făcut decât un singur lucru, și doar la acel lucru trebuia să se gândească; trebuia să judece temeinic și să cumpănească toate amănuntele pe măsură ce urmau să se ivească, fără să-și facă griji mai dinainte. Îngrijorarea e la fel de rea ca și frica. Nu face decât să îngreuneze și mai mult lucrurile.

Iar acum ședea pe marginea pârâului, privea cleștarul apei ce luneca printre stânci și băgă de seamă că pe malul celălalt se întinde un covor gros de cardamă. Trecu pârâul, culese doi pumni din iarba aceea, spălă în șuvoiul apei rădăcinile mocirloase, apoi se așeză din nou lângă ranițe și mestecă frunzele verzi, curate și răcoritoare, iar la urmă tulpinile aspre și iuți la gust. Îngenunche la marginea pârâului, și după ce împinse pistolul automat de-a lungul centurii până îl aduse la spate, ca să nu se ude, se aplecă, sprijinindu-se cu fiece mână pe câte o piatră, și bău din unda pârâului. Apa era atât de rece, că îl dureau dinții.

Se ridică proptindu-se în mâini, întoarse capul și îl văzu pe bătrân cum coboară stânca. Împreună cu bătrânul venea și un alt bărbat, îmbrăcat tot cu bluză neagră, țărănească, și pantaloni de un cenușiu-închis, ce păreau a fi un fel de uniformă prin părțile acelea, încălțat cu pantofi cu talpă de sfoară și ducând o carabină atârnată pe umăr. Bărbatul acesta n-avea nimic pe cap. Amândoi coborau pe stâncă în jos cu iscusința unor capre.

Veniră către el, și Robert Jordan se ridică în picioare.

— Salud, camarada!îl întâmpină zâmbind pe omul cu carabină.

— Salud!răspunse acela, încruntat.

Robert Jordan privi fața masivă, împânzită de barbă țepoasă, a noului sosit. Era aproape rotundă, iar capul îl avea tot rotund și așezat de-a dreptul pe umeri. Ochii îi erau mici și parcă prea depărtați, urechile mici și lipite de țeastă. Arăta voinic, fiind înalt de vreo cinci picioare și zece inci[1], și avea mâinile și picioarele mari. Nasul îi fusese sfărâmat și gura tăiată la un colț, iar dâra cicatricei îi străbătea obrazul de pe buza de sus până în jos spre falcă și se vedea deslușit prin păienjenișul de țepi al bărbii.

Bătrânul făcu semn cu capul către omul acela, pe urmă zâmbi și zise:

— El e mai mare aici. Apoi îi îndoi brațul, ca și cum ar fi vrut să silească mușchii a ieși la iveală, și se uită la bărbatul cu carabină având în ochi o admirație pe jumătate zeflemitoare. E voinic ca un taur!

— Se vede cât de colo! zise Robert Jordan, și iară zâmbi.

Nu-i plăcea înfățișarea bărbatului aceluia, și în sinea lui nu zâmbea deloc.

— Cu ce poți dovedi cine ești? întrebă bărbatul cu carabina.

Robert Jordan desfăcu încet acul de siguranță cu care prinsese capacul buzunarului de la piept, din stânga cămășii de flanelă, de unde scoase o hârtie împăturită și o întinse bărbatului cu carabina; celălalt o despături și o cercetă neîncrezător, întorcând-o pe toate părțile.

Vasăzică, nu știe să citească, își zise Robert Jordan.

Și spuse tare:

— Uită-te la ștampilă.

Bătrânul îi arătă ștampila, iar bărbatul cu carabina o cercetă și o pipăi între degete.

— Ce ștampilă e asta?

— N-ai mai văzut-o până acum?

— Nu.

— Sunt două, spuse Robert Jordan. Una este de la S.I.A. – adică de la Serviciul de Informații al Armatei. Cealaltă e a Statului-Major.

— Da, pe asta am văzut-o eu și mai înainte. Dar aicea nimeni nu dă porunci afară de mine, zise omul, mereu încruntat. Ce ai acolo, în ranițe?

— Dinamită, răspunse tare mândru bătrânul. Astă-noapte am trecut peste linia frontului, la adăpostul întunericului, și toată ziua am cărat peste munte dinamita de-aici.

— Mi-ar trebui dinamită, zise bărbatul cu carabina. Îi înapoie lui Robert Jordan hârtiile și îl cercetă din cap până-n picioare. Da. Chiar aveam nevoie de dinamită. Câtă mi-ați adus?

— Nu ți-am adus niciun fel de dinamită, îi răspunse Robert Jordan cu glas potolit. Dinamita e pentru alte treburi. Cum te cheamă?

— Da’ ce te privește?

— Pablo îl cheamă, răspunse bătrânul.

Omul cu carabina continuă să-i privească pe amândoi, încă și mai încruntat.

— A, foarte bine! Am auzit despre dumneata multe vorbe bune, spuse Robert Jordan.

— Ce vorbe ai auzit despre mine? întrebă Pablo.

— Am auzit că ești un strașnic conducător de guerrilla, că ești credincios republicii și-ți dovedești credința prin fapte, precum și că ești un bărbat pe cât de așezat, pe atât de viteaz. Îți aduc felicitări din partea Statului-Major.

— Unde ai auzit dumneata toate astea? întrebă Pablo, iar Robert Jordan își dădu seama că laudele umflate nu-l emoționaseră de fel.

— Pretutindeni, de la Buitrago și până la Escurial, răspunse el atunci, indicând astfel toată întinderea de țară de dincolo de linia frontului.

— Nu cunosc pe nimeni nici la Buitrago și nici la Escurial, zise Pablo.

— De cealaltă parte a munților se află acum mulți oameni care n-au călcat niciodată mai înainte pe acolo. De unde ești de fel?

— De la Avila. Și ce ai de gând să faci cu dinamita?

— S-arunc un pod în aer.

— Ce pod?

— Asta-i treaba mea.

— Dacă e din ținutul ăsta, atunci e treaba mea. Nu se poate să arunci în aer podurile din preajma locului unde trăiești. Trebuie să trăiești într-un loc și de luptat să lupți într-altul. Știu foarte bine care e treaba mea. Cine a izbutit să rămână în viață până astăzi, după un an întreg de zile, înseamnă că știe care e treaba lui.

— O fi, dar treaba cu podul e numai a mea, zise Robert Jordan. Ne putem sfătui asupra ei. Vrei să ne dai o mână de ajutor la ranițele astea?

— Nu, răspunse Pablo, scuturând din cap.

Bătrânul se răsuci deodată înspre el și-i vorbi repede, cu furie, într-un dialect pe care Robert Jordan abia îl putea urmări. Era ca și cum ar fi citit din Quevedo. Anselmo vorbea în castiliana veche, și vorbele lui sunau cam așa:

— Gândești a te arăta oare ca o lighioană? Da. Ești cumva sălbătăciune? Da, în mare noian de prilejuri. Ai glagorie la capul tău? Nu. Nici fărmătură. Purcedem noi într-aceste locuri cu treburi de mare însemnătate, iar tu stai împotrivă, cum că sălașul tău cată a nu suferi tulburare, și cu a ta vizuină de vulpe te zbați a trece ‘naintea unei lumi întregi. Și vrei s-o iei 'naintea foloaselor așteptate de norodul tău. Fac așa și pe dincolo în aceea și în celelalte ale tătânelui tău. Fac așa și pe dincolo în aceea și în celelalte toate ale tale. Saltă în spinare dăsaga!

Pablo coborî ochii în pământ.

— Fiecare este ținut să facă ceea ce poate îndeplini după puterile sale, zise el. De trăit, trăiesc aici. dar de luptat, lupt tocmai dincolo de Segovia. Dacă aveți să faceți vreo stricăciune pe-aici, o să fim hăituiți și alungați din munții ăștia. Numai fiindcă nu făptuim nimic prin împrejurimi avem putința să trăim în munții de aici. Legea asta o urmează și vulpea.

— Da, se împotrivi Anselmo cu răutate. Ne ținem de legea vulpii, când noi trebuie să fim lupi.

— Îs mai lup eu decât tine, răspunse Pablo, și la vorbele acestea Robert Jordan înțelese că de acum n-avea să mai ducă el ranița.

— Hi, ho!… exclamă Anselmo, uitându-se iar la omul cu carabina. Ăi fi fiind tu mai lup decât mine, care-s om de șaizeci și opt de ani!

Scuipă cu scârbă înspre pământ și clătină din cap.

— Ai chiar atâția ani? întrebă Robert Jordan, văzând că deocamdată lucrurile se limpeziseră și încercând să le mai liniștească și el.

— Șaizeci și opt în luna lui iulie.

— Dacă mai apucăm vreodată luna aceea, zise Pablo. Lasă-mă să-ți dau o mână de ajutor la raniță, urmă apoi către Robert Jordan. Cealaltă să rămâie în seama bătrânului. Nu mai vorbea cu furie, ci-aproape cu tristețe. Bătrânul e tare voinic.

— Ranița o duc eu, răspunse Robert Jordan.

— Ba nu, se împotrivi bătrânul. Las-o vlăjganului celuilalt.

— Am s-o iau eu, îi spuse Pablo, și în mânia cu care vorbea se amesteca o tristețe ce-l cam îngrijoră pe Robert Jordan.

Cunoștea acest soi de tristețe, și prezența ei în asemenea împrejurări îl neliniștea. Îi spuse lui Pablo:

— Atunci dă-mi mie carabina.

Iar după ce Pablo i-o încredință, și-o trecu peste umăr și, mergând în urma celorlalți doi, începură să urce din greu, trudindu-se și cățărându-se pe stâncă până la marginea ei de sus, unde se deschidea o pajiște verde în mijlocul pădurii.

O luară pe marginea pajiștii, iar Robert Jordan, ușurat acum de povara raniței, înainta cu pași sprinteni, simțind peste umăr tăria plăcută a carabinei în locul greutății ce-l făcuse să nădușească. Băgă de seamă că, din loc în loc, iarba fusese păscută și se vedeau limpede urmele unor țăruși ce stătuseră bătuți în pământ. Zări de asemenea o potecă întinsă de-a curmezișul poieniței, pe unde fuseseră duși caii să se adape la pârâu, iar de-a lungul potecii, băligar proaspăt de cal.

Îi priponesc deci noaptea aici ca să pască, și ziua îi țin ascunși în pădure, gândi el. Câți cai o fi având Pablo ăsta?

Își aminti că observase la pantalonii lui Pablo un lucru căruia la început nu-i înțelesese rostul: erau unsuroși și tociți tare în genunchi și pe pulpe.

O fi având vreo pereche de cizme, ori călărește așa, chiar cu acești alpargatas ai lui? gândi Robert Jordan. S-ar putea să aibă un echipament complet. Dar tristețea aceasta nu-mi place, își urmă el firul gândurilor. O astfel de tristețe e primejdioasă. E tristețea care îi cuprinde înainte de a da bir cu fugiții, sau înainte de a trăda. E tristețea ce se arată înaintea vânzării.

Din față se auzi nechezat de cal înlăuntrul pădurii, și atunci, printre trunchiurile cafenii ale brazilor, deși doar puține și firave raze de soare se puteau strecura prin desișul crestelor rămuroase și aproape îngemănate, zări oborul, alcătuit din funii petrecute în jurul copacilor. Caii își țineau capetele îndreptate către oamenii ce se apropiau, iar în afara oborului, la poalele unui brad, șeile stăteau grămadă, acoperite cu o foaie de cort.

Când ajunseră chiar lângă obor, cei doi bărbați care purtau ranițele se opriră, iar Robert Jordan înțelese că făcuseră așa pentru a-i da lui putința să admire caii. Și atunci spuse:

— Da. Sunt foarte frumoși. Apoi se întoarse spre Pablo: Prin urmare, ai și cavalerie, și toate celelalte.

Se aflau acolo, în oborul împrejmuit cu frânghii, cinci cai: trei murgi, un roib și un șarg. Cercetându-i cu atenție pe fiecare, după ce mai întâi îi privise pe toți laolaltă, Robert Jordan îi cântări iarăși din ochi, unul câte unul. Pablo și Anselmo știau bine ce cai de soi sunt, iar în vreme ce Pablo le arunca priviri pline de dragoste și se arăta mândru și mai puțin supărat, bătrânul se purta de parcă ar fi fost vorba de o mare surpriză, pe care el, și numai el, o scosese, pe nepregătite, la iveală. Și-l întrebă pe Robert Jordan:

— Ei, cum ți se par?

— Eu am pus mâna pe toți, spuse Pablo, și Robert Jordan se bucură auzindu-l că vorbește cu mândrie.

— Ăla de colo, zise Robert Jordan arătând spre unul dintre murgi – un armăsar înalt, țintat cu alb în frunte și pintenog la un singur picior, la stângul de dinainte – ăla e un cal grozav.

Era un animal frumos, ce părea să fi coborât chiar atunci de pe o pânză de Velásquez.

— Toți sunt strașnici, zise Pablo. Te pricepi la cai?

— Da.

— Asta nu-i rău, încuviință Pablo. Vezi cumva un beteșug la vreunul dintre ei?

Robert Jordan își dădu seama că, în clipa aceea, omul fără știință de carte îi cerceta, în felul său, hârtiile.

Caii stăteau nemișcați și, cu capetele înălțate, se uitau înspre oameni. Robert Jordan se strecură printre cele două funii ale oborului, se apropie de șarg și îl bătu cu palma peste șold. Apoi se rezemă cu spatele de funii și urmări cu privirea caii ce dădeau roată oborului. Rămase așa încă un minut după ce caii încremeniră iarăși, pe urmă se aplecă și ieși la lărgime.

— Roaiba șchioapătă de dreptul de dinapoi, îi spuse el lui Pablo fără să-l privească. Are copita crăpată, și cu toate că s-ar putea foarte bine să nu-i meargă rău dacă e potcovită cum trebuie, poți și s-o pierzi de-o umbla cale lungă pe pământ tare.

— Așa i-a fost copita de când am luat-o, răspunse Pablo.

— Calul vostru cel mai bun, armăsarul murg, țintat în frunte, are o umflătură la fluierul piciorului, chiar mai jos de genunchi, care nu-mi place.

— E-un fleac, zise Pablo. S-a lovit acum trei zile. Dacă ar fi fost ceva rău, de atuncea s-ar fi arătat.

Pe urmă trase la o parte foaia de cort și arătă șeile. Erau printre ele două șei obișnuite, de vaquero sau de alt fel de slugă, cum sunt șeile cele mai ordinare, o șa de vaquero foarte ornamentată, din piele incrustată de mână și cu scări grele, cu gardă lată, și două șei militare de piele neagră.

— Am împușcat doi inși din guardia civil, zise Pablo ca să lămurească prezența celor două șei militare.

— Ăsta-i vânat de preț.

— Descălecaseră pe șoseaua dintre Segovia și Santa Maria del Real. Descălecaseră ca să cerceteze hârtiile unui om care mergea pe drum cu căruța. Am izbutit să-i ucidem fără să vătămăm caii.

— Ați omorât mulți din garda civilă?

— Vreo câțiva, răspunse Pablo. Dar numai pe ăștia doi fără să facem vreun rău cailor.

— Pablo e cel de-a aruncat în aer trenul de la Arevalo, zise Anselmo. El a făcut isprava asta.

— A fost cu noi un străin, și ăla a făcut ce trebuie pentru explozie, urmă Pablo. Îl cunoști?

— Cum îl cheamă?

— Nu-mi mai aduc aminte. Era un nume tare ciudat.

— Dar de arătat, cum arăta la înfățișare?

— Era bălai, cum ești și dumneata, dar nu chiar așa de înalt, și-avea mâini mari și nasul sfărâmat.

— Kașkin, rosti Robert Jordan. Kașkin trebuie să fi fost.

— Da, încuviință Pablo. Era un nume tare ciudat. Și cam așa suna. Ce s-o fi întâmplat cu el?

— A murit încă din aprilie.

— Asta îl așteaptă pe fiecare, spuse Pablo, întunecându-se. Așa o să sfârșim cu toții.

— Așa sfârșesc toți muritorii, adăugă Anselmo. Tot așa au sfârșit oamenii încă de la zidirea lumii. Ce-i cu tine, măi? Ce ți s-a așternut pe suflet?

— Ăia sunt tari de tot, rosti Pablo. Și parcă și-ar fi vorbit doar lui însuși. Privea întunecat înspre cai. Nici nu vă dați seama cât de tari sunt. Îi văd că-s din ce în ce mai tari, din ce în ce mai bine înarmați. Au mereu mai multe materiale. Iată, stau aici cu asemenea mândrețe de cai, și la ce mă pot aștepta în viitor? Să fiu hăituit și ucis. Atâta tot.

— Hăituiești și tu pe alții cât te hăituiesc și alții pe tine, zise Anselmo.

— Nu, se împotrivi Pablo. Nu mai este așa. Iar dacă acuma o să ne părăsim munții ăștia, încotro putem apuca? Răspunde-mi mie la asta! încotro?

— În Spania sunt munți sumedenie. Dacă am pleca de-aici, ne-om duce către Sierra de Gredos.

— Nu mai am poftă, zise Pablo. M-am săturat să tot fiu hăituit. Aicea stăm în bună pace. Da’ de v-ați apuca să aruncați un pod în aer prin părțile astea, au să pornească hăituiala împotriva noastră. Dacă or să afle că suntem pe-aici și-or să ne caute cu avioanele, au să dea peste noi. De-or trimite mauri să ne hăituiască, au să dea peste noi și va trebui să plecăm de-aici. M-am săturat de toate astea. Auzi? Apoi, întorcându-se către Robert Jordan: Ce drept ai dumneata, un străin, să vii la mine și să-mi spui ce trebuie să fac?

— Nu ți-am cerut să faci nimic, îi răspunse Robert Jordan.

— Da’ ai să-mi ceri, fără îndoială, urmă Pablo. Asta-i. Aici e tot răul.

Arătă către cele două ranițe grele lăsate la pământ în răstimpul cât se uitaseră la cai. S-ar fi zis că vederea cailor îi adusese în minte toate gândurile acestea, iar faptul că Robert Jordan se pricepea la cai îi dezlegase limba. Toți trei stăteau acum lângă oborul de funii, și pete de soare străluceau pe pielea armăsarului murg. Pablo îl privi o clipă, apoi împinse cu piciorul ranița cea grea și zise iar:

— Aici e tot răul!

— Eu am venit doar ca să-mi fac datoria, îi spuse Robert Jordan. Am venit fiindcă așa mi-au ordonat cei ce conduc războiul. Dacă ți-oi cere vreun ajutor, poți să mă refuzi, și s-or găsi alții să mă ajute. Dar până acuma nu ți-am cerut niciun fel de ajutor. Am datoria să îndeplinesc ce mi s-a ordonat să duc la bun sfârșit, și te pot încredința că e vorba de o treabă importantă. Că sunt străin, asta nu-i vina mea. M-ar fi bucurat să mă fi născut în țara asta.

— Pentru mine lucrul cel măi de seamă, acuma, e să nu fim tulburați prin locurile astea, răspunse Pablo. Eu, acuma, am îndatoriri față de cei ce sunt cu mine și față de mine însumi.

— Pentru tine, da, zise Anselmo. Acest „acuma” al tău ține de îndelungă vreme. Tu și caii tăi. Până ce n-ai agonisit caii, erai fără greș laolaltă cu noi. Acuma ai adăogit încă un suflet la tagma capitaliștilor.

— Asta nu-i vorbă cu dreptate! se burzului Pablo. Pentru cauză, mereu pui caii în primejdie.

— Atâta-i foarte puțin, zise Anselmo disprețuitor. După cât mă duce pe mine capul, e tare puțin. Ca să furi, cu adevărat ai înfruntat primejdii. Ca să mănânci bine, da, e-adevărat. Ca să ucizi, așijderea. Dar ca să lupți – nu!

— Ești un biet bătrân care are să dea de multe buclucuri din pricina limbii lui veninoase.

— Sunt un bătrân căruia nu-i e frică de nimenea pe lumea asta! îl înfruntă Anselmo. Și mai sunt un bătrân care n-are cai.

— Ești un bătrân care s-ar putea să nu mai aibă zile multe.

— Sunt un bătrân care o să trăiască până în ziua când va răposa, zise Anselmo. Iar de vulpoi nu mi-e frică.

Pablo nu mai spuse nicio vorbă și ridică de jos ranița.

— Și nici de lupi, urmă Anselmo, ridicând-o de jos pe cealaltă. Dacă ești cumva asemenea sălbătăciune.

— Tacă-ți gura! se răsti Pablo. Ești un sărman bătrân, care totdeauna vorbește mai mult decât se cuvine.

— Și care totdeauna va îndeplini ceea ce a făgăduit să îndeplinească, răspunse Anselmo, încovoindu-se sub povara raniței. Și care la ceasul acesta e flămând. Și însetat. Dă-i drumul înainte, măi, căpetenie de guerrilla cu chipul veșnic trist. Îndrumă-ne către un loc unde să avem ce mânca.

Începe destul de prost, gândi Robert Jordan. Dar Anselmo e un om adevărat. Pe aici, cei care-s oameni de ispravă sunt cu adevărat minunați, gândi el mai departe. Nu există pe lume alți oameni ca ei: dacă sunt buni, sunt fără seamăn, iar dacă apucă pe căi rele, nimeni nu-i întrece în ticăloșie. De bună seamă că Anselmo a știut ce face când a hotărât să venim aici. Dar povestea asta nu-mi place. Nu-mi place deloc.

Singurul semn bun era că Pablo căra acum ranița și că îi dăduse lui carabina.

Poate că așa o fi el mereu, își spuse Robert Jordan. Poate că e doar unul dintre cei totdeauna încruntați!

Nu. Își spuse iarăși în sinea lui, nu te păcăli singur. Nu știi cum a fost omul acesta înainte; dar știi că a apucat pe un drum greșit și că înaintează pe el grabnic și fără să se ascundă.

Când o începe să se și ascundă, înseamnă că s-a hotărât definitiv. Să ții minte lucrul acesta, se dăscăli el singur. Primul semn de prietenie va arăta că s-a hotărât. Dar strașnici cai mai are! își urmă el mai departe gândurile. Tare-s frumoși caii din obor! Mă întreb ce anume mă poate face să trăiesc chiar simțămintele pe care le stârnesc caii aceia în sufletul lui Pablo? Bătrânul avea dreptate. Caii l-au făcut om bogat, și de îndată ce s-a îmbogățit, a vrut să se bucure de viață. Nu va mai trece mult, te pomenești, și are să sufere că nu poate intra la „Jockey Club”, își zise mai departe. Pauvre Pablo. Il a manqué son Jockey”.[2]

Gândul acesta îl făcu să se simtă mai ușurat. Zâmbi amar privind la cele două spinări încovoiate și la ranițele grele de dinaintea lui, care se strecurau printre copaci. Toată ziua nu glumise deloc cu sine însuși, iar acum, după ce făcuse măcar o singură glumă, se simțea mult mai bine. Ești pe cale de a ajunge la fel cu toți ceilalți, își spuse Robert Jordan. Devii și tu morocănos și întunecat. Fără îndoială că față de Golz se arătase solemn și morocănos. Misiunea asta îl copleșise puțin. Te cam copleșise, își spuse. Te copleșise cam mult. Golz fusese vesel, și ar fi vrut și el să se arate vesel înainte de despărțire, dar nu izbutise.

Cei mai buni dintre cei buni, când stai să te gândești temeinic, sunt veseli. E mult mai bine să fii vesel, iar afară de asta, veselia mai indică și altceva. E ca și cum ai deveni nemuritor încă de când ești în viață. Treabă complicată. Și, cu toate astea, nu mai rămăseseră mulți. Nu, nu mai rămăseseră mulți dintre cei veseli. Rămăseseră cumplit de puțini, al dracului de puțini! Și dacă ai să mai gândești mult așa, flăcăule, nici tu n-ai să întârzii pe-aici cine știe cât. Schimbă-ți șirul gândurilor, veterane, bătrâne tovarăș! Astăzi ești distrugător de poduri. Nu gânditor. Mamă, că foame îmi mai e! gândi el. Sper că lui Pablo îi place să mănânce bine.