Amelie

Capitolul 1

Amélie d’Aureville își aruncă spre spate, nerăbdătoare, coada de păr des blond și se uită din podul de fân la Roberto și la Diego care așteptau în grajd, la vreo trei metri mai jos. Părea o distanță mare până jos și ea se uită cu jind la scară.

— Ți-am spus că nu face asta, spuse Diego cu dispreț. La ce te aștepți? E fată și, oricum, are doar opt ani.

— O să reușească, replică Roberto de Santos cu încăpățânare. Nu e lașă.

La naiba, se gândi Amélie, acum nu mai am nicio scăpare – o să trebuiască să sar; Roberto crede că pot face asta, și n-o să-l las pe Diego Bonavente să mă învingă. Bălăbănindu-și picioarele slabe peste margine, se târî până la capăt, balansându-se nesigură. Diego închise ușa, ca să nu-i vadă nimeni, așa că se făcu întuneric. Abia de putea să-l zărească, sprijinit de perete, cu brațele strânse la piept, așteptând. Părul lui Roberto, la fel de blond ca și al ei, strălucea în întuneric când se uita la ea.

— E-n regulă, Amélie, spuse el împingând un balot de paie sub ea, asta o să te prindă în cădere...n-o să te doară, îți promit.

Trebuia s-o facă, își spuse el, înlăturându-și mila ce o simțea pentru ea. Nu-l putea lăsa pe Diego să câștige; altfel, n-o s-o mai lase niciodată să se joace cu ei, iar el nu putea suporta ca ea să fie lăsată în afară.

— Haide, o încurajă Roberto, am să te prind eu.

Apucându-se de stâlp, Amélie închise ochii și se lăsă să alunece peste margine, clătinându-se nesigură în spațiu; secundele treceau, brațele o dureau, nu se mai putu ține. Podeaua veni în sus să o întâmpine, în goană, iar ea căzu pe paie cu Roberto care îi oprise căderea, apucând-o exact înainte de a atinge solul.

— N-ai pățit nimic? întrebă el, uitându-se la ea să vadă dacă nu plânge.

Amélie se așeză în fund.

— Bineînțeles că n-am pățit nimic, de ce să fi pățit?

— Ai trișat, se plânse Diego, ai avut paiele acolo și atunci înălțimea e aproape cu un metru mai redusă. Oricum, Roberto te-a ajutat.

— N-am trișat, țipă Amélie, supărată.

Cu Diego nu putea câștiga niciodată – el avea întotdeauna un răspuns. El o desconsidera pentru că era fată și avea doar opt ani, lăudându-se mereu că el avea deja unsprezece, fiind cu un an mai mare decât Roberto. El o provoca la fapte îndrăznețe, care erau aproape prea mult pentru ea. Dar încă nu o învinsese. Totuși, o durea glezna, durerea începuse să pulseze și simți că s-ar putea să plângă.

— Bineînțeles că n-a trișat, Diego, spuse Roberto, consolator, încercând ca de obicei să mențină pacea între ei. A reușit foarte bine.

Diego deschise ușa grajdului.

— Ei, haide, mormăi el, hai să galopăm cu caii până la câmpul de cafea.

— De ce trebuie întotdeauna să facem numai ce vrei tu, Diego Bonavente? urlă Amélie, strângându-și piciorul dureros sub ea și încolăcindu-se pe balotul ei de paie.

— Vino, Amélie, te rog, o îmbie Roberto. Am să te las să călărești pe Bicho.

Ea îl adora pe poneiul lui, Bicho, iar să-l călărească însemna un dar pe care i-l acorda doar când era deosebit de amabil.

Amélie lăsă capul în jos.

— Nu vreau, mormăi ea. Prefer să stau aici.

— Las-o, Roberto, zise Diego nerăbdător. Hai să facem o cursă. Pun pariu că Vinicius poate oricând să-l întreacă pe Bicho.

Roberto ezită.

— Ești sigură, Amélie?

— Sigur că da.

— Haide, Roberto.

— Bine...în regulă. Ne vedem mai târziu, Amélie. Amélie așteptă până ce ei traversară curtea spre padoc, reținându-și lacrimile până când dispărură din vedere. Ah! Glezna o durea rău.

— Te urăsc, Diego Benavenente, gemu ea, în timp ce se ridică cu greu în picioare și șchiopătă în urma lor.

***

De pe verandă, Sebastião de Santos o urmări pe Amélie șchiopătând prin curte, în căutarea lui Roberto, fără îndoială. Se luptă cu impulsul de a se repezi după ea, ca să afle ce se întâmplase, dar dacă ea voia să stea cu băieții și să joace jocuri băiețești, atunci trebuie să-și rezolve singură problemele. Totuși, arăta atât de mică și de vulnerabilă în șortul mare pe care insista să-l poarte ca să fie la fel ca Roberto! Purta chiar și cămășile lui și își strângea coama de păr des cât putea de tare, ca să arate scurt ca și al lui, pentru că, bineînțeles, Isabelle nu-i dădea voie să-l taie. Deseori, când familia d’Aureville stătea pe moșia Castelo do Santos, în timpul vacanțelor, o găseau pe Amélie dormind ghemuită în patul lui Roberto, capetele lor stând alături pe pernă, iar cele două pisicuțe moțăiau la picioarele lor. Oricum, orice i s-ar fi întâmplat ei, putea pune pariu că Diego Bonavente avea o legătură cu treaba asta. Diego îl făcea să se simtă neliniștit, în ciuda frumuseții lui brune și a zâmbetului lui fermecător – reușea să iasă din orice încurcătură doar datorită limbuției lui. Păcat că Roberto era atât de apropiat de el, dar oricum, părinții lor fiind prieteni de o viață și familia Bonavente având moșia vecină, era firesc ca Diego să fie cel mai bun prieten al lui Roberto. Iar sărmana Amélie își dorea foarte mult acest rol.

El o iubise pe Amélie din primul moment când o văzuse, o fetiță blondă, zâmbitoare, care venise să stea cu familia lui și în casa lor de băieți. El, ca fiul Do Santos, cel mai în vârstă, avea șapte ani atunci, iar fratele său, Flavio, șase ani, Marcus patru, iar Roberto abia trei ani. Ea se mutase în casa lor și în inimile lor, la fel de ușor de parcă ar fi fost o fiică a familiei Do Santos, iar buclele ei moi, ochii ei chihlimbarii și farmecul ei foarte feminin îl făcuseră sclavul ei particular. Cum ajungea acasă de la școală, o căuta pe Amélie și își petrecea ore în șir purtând-o călare pe spinarea lui Zeze, berbecul fără coarne al lui Roberto, degetele ei mici ținându-se de blana lânoasă a acestuia, iar râsul ei vesel, gros, îl încânta când lovea cu călcâiele ei mici în laturile blândului animal, în încercarea de a-l face să meargă mai repede. Pe măsură ce creștea, prietenul ei de joacă deveni desigur Roberto, atât de apropiat de vârsta ei, dar tot Sebastião rămăsese confidentul ei, cel căruia îi spunea totul – toate secretele și temerile și grijile. El era cel care o învățase pe Amélie să înoate atunci când îi spusese că se temea că se va îneca, la fel ca mama și tatăl ei; cu ajutorul lui, ea depășise aceste temeri.

Sebastião considera că ziua când Isabelle d’Aureville hotărâse să vină să locuiască la vechiul ei prieten și rudă îndepărtată, Francisco de Santos, fusese ziua lui norocoasă. Legăturile de familie erau vechi, încă de la 1567, când François de St. Chapelle navigase de la Honeleur spre Brazilia, devenind unul dintre primii coloniști ai vastei țări. Familia nu pierduse niciodată contactul cu țara ei de baștină și, deși numele lor se brazilienizase, fiecare generație își trimisese fiii în Franța, la studii. Francisco Castelo do Santos, tatăl, nu uitase niciodată căldura cu care familia franceză îl primise pe tânărul dureros de timid, care venise la Paris să-și ocupe locul la universitate și, în special, bunătatea fiicei lor mai mici, Isabelle. Ea îl dusese la petreceri, împărțindu-și cu el prietenii și inițiindu-l în manierele și obiceiurile vieții pariziene, dându-i o nouă încredere și făcându-l să se simtă ca acasă.

De fapt, Francisco se considerase puțin îndrăgostit de Isabelle – de fapt, până se întorsese acasă și o întâlnise pe Luiza, cea cu ochii întunecați și păr negru. Cum reușiseră să aibă o familie de fii blonzi, cu aspect nordic, îi uluia și pe ei.

Mătușa Agostinha ieși pe ușile largi care duceau de la sufragerie pe verandă, pasul ei greu făcând să tremure ușor scândurile elastice de cedru. Ochii ei urmăriră privirea lui Sebastião, în timp ce silueta îndepărtată a lui Amélie se opri, apoi se aplecă să-și frece glezna și se întoarse încet pe același drum.

— Copila asta este iar în război, oftă ea.

Sebastião îi zâmbi. Agostinha era bătrâna lor doică, ea îi crescuse pe toți băieții Do Santos, ca și pe tatăl lor, pe frații și surorile acestuia, înaintea lor, și îi iubea pe toți la fel. Dar el bănuia că, și pentru ea, Amélie era mai aparte.

— De data asta, ce s-a mai întâmplat? întrebă Agostinha, grăbindu-se să o ajute pe Amélie să urce treptele spre verandă.

— Glezna, spuse Amélie, evitând întrebarea. Cred că e fractură.

Se uită, ușurată, la Agostinha.Acum, totul va fi în regulă; Agostinha știa cum să se ocupe de toate. Va găsi niște ierburi și frunze și le va muia în apă pentru o compresă, mormăind incantații în yoruba, limba ei maternă, care, probabil, făcea vrăji. Agostinha arăta și ea magică, era atât de mare – aproape de doi metri înălțime, și aproape tot atât în lățime, avea o frumoasă culoare netedă de mahon și avea poalele cele mai mari și mai confortabile pentru legănat copiii.

Agostinha râse, un sunet puternic, tunător, care o făcea întotdeauna și pe Amélie să râdă.

— Nu e fractură, fetița mea, e doar sucită, asta-i tot. O să ne ocupăm imediat de asta.

— Ce s-a întâmplat exact, Amélie, întrebă Sebastião, nelăsând-o să scape.

Amélie îi evită privirea.

— Pur și simplu, am sărit, asta-i tot.

— Și unde era Roberto? Și Diego?

Amélie își ascunse fața în pieptul lui Agostinha, în timp ce aceasta o luă în brațe și o duse spre bucătărie, astfel încât răspunsul fu prea înfundat, ca Sebastio să-l înțeleagă. N-avea nici o importanță, știa că, oricum, nu-l va pârî pe Roberto niciodată.

***

Isabelle considerase că viața la Rio era cu șaizeci de ani în urmă față de Franța, dar pe moșie era de parcă te-ai fi întors cu secole în urmă. Tocmai acesta era farmecul ei, că nu se schimba niciodată. Izolată în mii de acri de câmpuri de cafea, casa cea mare era încăpătoare și confortabilă, ca și brațele mătușii Agostinha, iar Isabelle nu știa când îi plăcea mai mult: În timpul zilei, când lumina soarelui se filtra prin jaluzele în saloanele largi iar casa veselă răsuna de vocile copiilor, sau în orele de seară, când soarele arunca umbre lungi, liniștite pe pajiști, în timp ce ei se adunau pe verandă pentru băuturi, ca să se bucure de aerul mai răcoros și de compania altora, sau noaptea, când singura iluminație venea de la niște lămpi antice cu petrol și de la lumânări mari de ceară, care dădeau o lumină slabă, pâlpâitoare, scenei familiale din jurul mesei din sufrageria vastă, care putea așeza cu ușurință în jurul ei două duzini de persoane. Și adesea, chiar îi aduna.

Dacă cineva ar fi întrebat-o, în urmă cu opt ani, unde ar fi dorit cel mai mult din lume să trăiască, ea ar fi spus, fără să ezite, la castelul d’Aureville. Acum, ar fi trebuit să se oprească, să-și dea timp să analizeze întrebarea – și chiar și așa, probabil că n-ar fi putut răspunde. Casa asta era una favorită, dar și noua ei locuință, Villa d’Aureville, era deosebită în felul ei propriu, mai modern, construită pe o fâșie lungă, goală a plajei, în spatele ultimului delușor din munții Sierra Nevada care izolau Copacabana de restul orașului Rio.

Edouard fusese cel care alesese locul, cumpărându-l pe o nimica toată, știind că, într-o bună zi, așa cum era așezat spre Plaja Copacabana – unde valuri lungi, înspumate, de culoarea smaraldului, se rostogoleau încet ca să se spargă pe un țărm neted, fierbând în nisipul moale – valoarea lui va urca vertiginos. Edouard se implicase în planurile casei, ocupându-se de cele mai mici amănunte, plănuind și replănuind, căutând perfecțiunea în casa nouă a familiei d’Aureville, de parcă nu-și permitea să se mai gândească la nimic – sau la nimeni. Își consacra aceeași energie și muncă la plantația de cauciuc, îngropat în pădurea Amazonului, luni de zile, trimițând telegrame de la Manaus când putea, ca să o anunțe pe Isabelle că era sănătos, și mesaje lungi, iubitoare, pentru Amélie. Chiar și acum, Isabelle bănuia că el poartă o dragoste ascunsă pentru o femeie pe care abia o cunoscuse și pentru al cărei copil era acum tată. Léonie! Ce miracol adusese ea în viețile lor! Le adusese o bogăție de binecuvântări, dându-le-o lor pe Amélie. Nu numai că Amélie le amintea de Charles când era copil – în felul cum își înclina capul când zâmbea, sau cum își strângea cu hotărâre pumnii când mergea, sau în râsul ei gros, spumos, vesel – ci și prin natura ei personală, iubitoare, și prin inteligența ei. Și nu te puteai înșela al cui copil era. Amélie era imaginea mamei sale.

Amélie câștigase în cele din urmă bătălia și urma să meargă la școală. Bineînțeles că voise să urmeze la Collegio Pedro II, cu toți băieții Do Santos, dar fusese obligată să accepte o școală mănăstirească de fete. Iar tocmai aceasta era problema, se gândi Isabelle. Nu pentru Amélie, ci pentru ea însăși. Cu Amélie în centrul atenției, rutina ei zilnică, doici și guvernante, dominaseră viața lui Isabelle. Iar acum, când Amélie era plecată ziua întreagă, timpul atârna greu pe umerii ei. Dar poate își va duce la capăt planurile. Ideea se născuse din complimente ale unor prieteni. Complimente câștigate de credincioasa Celestine, bătrâna ei bucătăreasă la castel, care, împreună cu soțul ei, Georges, refuzaseră să fie pensionați, când Isabelle părăsise Franța. Perechea rezistase în fața tuturor argumentelor lui Isabelle împotriva venirii lor în Brazilia. Celestine învățase lucruri noi în bucătăriile vilei Do Santos, unde fusese inițiată în misterele bucătăriei braziliene, cu originile ei africane, cu uleiurile și mirodeniile ei specifice, cu fasolea neagră și ardeii Chili. Au mai fost și alte mistere perpetuate de servitorii familiei Do Santos, pe care nu s-au străduit să le pătrundă: coarnele de berbec legate de copaci, plantele stranii fierte în băuturi misterioase, focurile aprinse în unele nopți la ușa bucătăriei – toate menite să îndepărteze duhurile rele.

— Astea ce sunt? întrebase Celestine uimită, când găsise mici etichete lipite pe borcanele de conserve și dulcețuri.

— Sunt rugăciuni care să facă să nu intre furnicile.

Întotdeauna o surprindea faptul că oameni atât de cumsecade pot avea asemenea atitudini păgâne. Dar gătitul ei, atât de superb la Paris, căpătase o nouă dimensiune, iar Villa d’Aureville – cu numele scris pe uriașele porți într-un arc delicat de fier forjat și cu vechii paznici grifoni de pe stâlpii vechi ai castelului – deveni curând cunoscută ca locul unde se servește cea mai bună mâncare din Rio și în cel mai frumos și mai civilizat decor. O invitație la cină la Isabelle era cu adevărat prețuită. Și, în fond, se gândi Isabelle, am condus un castel cu treizeci de dormitoare, aproape toată viața. Ce-ar putea fi atât de dificil în legătură cu ideea aceasta?

Întrebarea era, cum vor reacționa Edouard și Francisco la aceasta? Ea decise că nu era un timp mai bun pentru a o afla, decât acum, când cobora scara pentru masa de prânz.

— M-am gândit, spuse ea câteva minute mai târziu, când Francisco îi turna un pahar de vin rosé, că Amélie, fiind plecată atât de mult timp, viața mea poate deveni cam plicticoasă.

Ochii lui Francisco și cei negri ai Luizei se întâlniră cu ai ei și ai lui Edouard, gri, întrebători și luminați de un zâmbet. Oare ce i-o mai fi venit acum în minte?

— Mă gândesc, spuse Isabelle clar, să deschid un restaurant. Se va numi Pavilionul lui Amélie.

***

Biroul era suficient; Gilles își scoase haina, o aruncă pe un fotoliu și își dădu drumul la cravată, în timp ce se îndreptă spre fereastră și se uită afară, peste frunzișul abundent al castanilor. Era o zi splendidă de mai, numai bună pentru a te afla pe Coasta de Azur – sau pe iaht, poate, cu o femeie, bucurându-te de soare și de briză și de prospețimea începutului verii. Dar, cu ce femeie? Ah, încercase degeaba. Mai avusese și alte femei, după Léonie, dar tot ce făceau era să-i satisfacă dorința de moment. N-a fost niciuna niciodată, care să-i satisfacă nevoia.

De pe biroul plin cu hârtii, el luă ultimul raport. Léonie se afla în continuare tot la han, locuind acolo liniștită, câștigându-și existența simplă prin administrarea hanului. De ce să facă asta, când putea să aibă totul? Nici măcar nu i-a păsat când i-a luat totul înapoi. Ea îi trimisese cheia de la seiful din bancă – banca lui proprie, unde oricum avea toate cheile – și îi spusese să-și ia înapoi bijuteriile. Își lăsase hainele atârnate în dulapuri – haina până la pământ, rochiile de la Worth și neglije-urile de la Serrat. Rupsese certificatele de acțiuni, lipsite de valoare, și le răspândise pe pat, iar el ștersese numele ei de pe toate actele de proprietate – cu excepția unuia, a hanului. Actul acesta de proprietate era pe numele ei, precis și clar, iar el blestemă ziua în care i-l dăduse; era singurul lucru pe care nu-l putea lua înapoi și acesta o salvase. Avea refugiul ei, locul unde să se retragă și să fie în siguranță.

Se dovedea în imposibilitatea de a o spiona într-un loc atât de izolat, iar rapoartele erau rare. Nu menționau decât că fusese la piață, la Saint-Jean, sau că înotase dimineața – lucruri obișnuite. Uneori se ducea la Nisa sau la Monte Carlo, lua masa de prânz într-o cafenea și ducea câteva scrisori la poștă: Nu le mai lăsa niciodată în cutia de poștă din capătul de sus al aleii, așa încât nu putea descoperi cui îi scria.

Aruncă hârtia din nou pe birou și patrulă neliniștit prin cameră. Avea nevoie de rapoartele astea zilnice! Avea nevoie să știe ce făcea ea acum când el nu mai era acolo, acum când ea îl condamnase – din nou – la singurătate. Aruncându-se în fotoliul mare de piele, își îngropă capul în mâini. Dacă ar ști că ar fi mai bine, atunci și-ar putea-o imagina cum trăiește și ce face, aproape de parcă ar fi fost acolo, exact așa cum procedase în timpul școlii, când voia să se gândească la mama lui. Cu ea, trebuia să-și imagineze totul, să inventeze scene și dialoguri, dar cu Léonie fusese ceva real. Ah, Doamne, Léonie, Léonie...vino înapoi la mine!

Amélie era unicul ei punct vulnerabil, dar nu dăduse de nicio urmă a ei. Scotocise Europa în căutarea ei, urmărind și cele mai neînsemnate fire, folosind oameni cu experiență, dar totul fără niciun rezultat. Începuse cercetările pe coastă, cu părinții adoptivi, dar ei nu știau nimic; pusese să fie urmăriți Alphonse și Caro, timp de doi ani, și Maroc...pe toți cei pe care îi cunoștea ea. Ba chiar pusese pe cineva să facă cercetări la castelul d’Aureville, oricât de imposibil era lucrul ăsta. Îi trecuse prin cap ideea că ea ar fi putut duce fetița acolo, dar era ridicol, desigur, să te gândești că o familie ca d’Aureville ar putea accepta un copil bastard despre care o femeie oarecare pretindea că este al fiului lor. Da, dar femeia aceea era Léonie. Omul lui îl informase că la castel era închis, iar contesa Isabelle d’Aureville – zdrobită după moartea fiului ei – plecase în străinătate. Era necăjit de vestea cu privire la Isabelle d’Aureville; nu se gândise la mama lui Charles, când făcuse aranjamentele. Îl chemase imediat înapoi pe omul lui și încercase să uite totul.

Dar revenea mereu la același lucru: Amélie era cheia pentru a ajunge la Léonie. Fără Amélie, el nu avea nicio putere față de ea. I-ar fi putut oferi lui Léonie totul, o casă unde să stea cu copilul ei, siguranță – și pe el însuși. Dacă ea nu ar fi fost de acord, atunci copilul ar fi devenit arma lui; Léonie ar fi trebuit să se întoarcă la el, ca să fie sigură că nu i se va întâmpla nimic rău fiicei ei. Și, desigur, de îndată ce va veni înapoi, totul va fi în ordine, ar fi ca la început. Își amintea vara aceea când ea înotase de la iaht și apoi îl hrănise cu farfurii de creveți și brânză...gata cu omletele, spusese ea...râseseră împreună și, după aceea, făcuse dragoste cu ea. O posedase...era proprietatea lui.

Trebuia s-o găsească pe Amélie. Brusc, îi veni o idee. Dacă nu-i putea da de urmă, atunci nu exista decât un singur mod de a pune mâna pe ea. Luându-și haina, se îndreptă spre ușă.

— Nu mă mai întorc în după-amiaza asta, Verronet! strigă el peste umăr. S-a ivit ceva important.

Verronet se uită după el cum pleacă, ridicându-și o sprânceană. Monsieur ducele de Courmont nu mai era omul atașat de lucru, de odinioară.