Peach

1

Iowa, S.U.A., 1932

Noaptea era neagră, fără nicio licărire de lună sau măcar a unei singure stele, iar vântul rece scormonea prin câmpii, foșnind pe întinderile de lanuri de cereale fără de sfârșit, ca un cântec de leagăn trist.

Fata era tânără. Rochia ei ieftină, de vară, imprimată violent, se lipea de trupul ei prea slab, în timp ce se străduia să iasă din mașină cu povara ei. Stând în mijlocul drumului, se uita cu îndoială la aleea cu pietriș. Nu zărea decât silueta unei clădiri mari, luminată de strălucirea pâlpâitoare a unei singure lămpi.

— Du-te! Grăbește-te, hai! îi comandă o voce de bărbat din mașină. Fă-o și hai s-o întindem de-aici.

Împiedicându-se în tocurile înalte, fata merse pe aleea întunecată, respirând repede, strângând bocceaua la piept, tăindu-i-se respirația de durere când își scrânti glezna pe pietrișul înșelător. Drumul îi păru nesfârșit, întunecos și presărat cu pericole necunoscute. Un drum care avea să o despartă de viitorul ei.

Niște trepte roase de spălatul repetat al unor mâini încăpățânate străluciră brusc în lumina lămpii. Tremurând, își lăsă jos povara, înfășurând mai bine păturica albastră și controlând acul de siguranță care o ținea să nu se desfacă. Ridicându-și ochii, ea citi firma scrisă cu litere din fier forjat: Orfelinatul de binefacere, MADDOX, creat 1885. Își plecă ochii spre bocceaua albastră nemișcată.

— Nu lași niciun mesaj, îi spuse bărbatul, niciun bilețel, altfel o să poată să te găsească.

Vântul bătu pe alee, înghețând-o, și ea se uită ezitând la clopoțelul lustruit, de alamă, de la ușă. Putea să sune și apoi să fugă. Va fi deja plecată când va răspunde cineva. Dar dacă nu va reuși?

Lumina lămpii prinse pentru o clipă strălucirea pală a picioarelor ei și pantofii subțiri, roșii, cu toc cui, în timp ce ea se întoarse și o luă la fugă, împiedicându-se în pietriș, alergând înapoi pe alee, spre mașina care aștepta și spre amantul ei. Era liberă.

Sunetul brusc al motorului și trăncănitul țevii de eșapament nefixate treziră copilul din somn. Luptându-se cu învelișul de scutece, începu să plângă, mai întâi cu un sunet slab, apoi mai tare, până deveni un țipăt. Un strigăt puternic de furie.

Două femei în cămăși de noapte din flanel și cu bigudiuri traseră zăvoarele masive și deschiseră larg ușa.

— Alt copilaș! îi spuse una celeilalte. E al treilea luna asta; ce-o să ne facem cu toți?

— Oamenii n-ar trebui să facă plozi pe care nu-i vor, mormăi cealaltă, aplecându-se să ridice pachetul următor.

— Doamne, ăsta o să ne facă greutăți, auzi-l cum urlă.

— O să chem poliția, zise prima, nu poate să fi ajuns prea departe.

— Ba e destul de departe. Am auzit o mașină. Aici suntem prea aproape de limita ținutului. Ar fi trebuit să se gândească la asta, când au construit clădirea. Se aduc aici plozi din patru ținuturi și n-avem șanse să le găsim mamele. Ei, ce-i, fată ori băiat?

Femeia desfăcu păturica și ridică pruncul cu fața roșie, care țipa în continuare.

— Un băiat, zise ea, nu mai mare de câteva zile.

— Ar fi mai bine să-l ducem sus și să-i dăm un biberon. Poate că n-o să mai urle, altfel îi scoală pe toți.

Înfășurând în jurul lui păturica albastră, se mișcară prin holul rece, întunecat.

— Cum să-i spunem? o întrebă una pe cealaltă, în timp ce urcau scara fără covor.

— Noel, răspunse ea cu fermitate.

— Dar suntem în aprilie, protestă cealaltă. Noel e un nume care se dă copiilor care se nasc în ziua de Crăciun.

Râsul femeii răsună aspru în întuneric.

— Lasă-lsă aibă numele de Crăciun. Aici, oricum, n-o să se aleagă cu altceva din sărbătoarea asta.