Norocul este o femeie

PROLOG

1937

Când bunicul Lysandrei, Mandarinul Lai Tsin, își dădu seama că mai avea foarte puțin timp de trăit pe acest pământ, o duse să viziteze Hong Kong-ul. Avea vreo șaptezeci de ani, poate mai mult, era scund și firav, foarte demn, cu pielea ca pergamentul, cu pomeții înalți și cu ochii migdalați, negri ca smoala. Lysandra avea șapte ani, și părul auriu i se învârtejea într-o mie de bucle pline de energie. Avea ochii rotunzi, de culoarea safirelor, și un ten delicat, alb ca laptele, dar nu i se părea deloc ciudat să-i aparțină lui Lai Tsin. El era bunicul, iar ea era Lysandra, pur și simplu.

Drumul de la San Francisco le luă șase zile cu dirijabilul, făcură opriri în fiecare noapte la marile hoteluri din diferitele orașe de pe drum și, în tot acest timp, el îi vorbi despre afacerile lui și despre China, iar Lysandra ascultă atentă.

— Sunt un om bătrân, îi spuse el pe când dirijabilul se ridica leneș din golful Manilla, pe ultimul segment al călătoriei lor. Nu voi avea onoarea de a te urmări pe lungul tău drum prin viață. Îți dau tot ce ți-ai putea dori pe acest pământ – bogății, putere și succes – în speranța că viața îți va fi binecuvântată cu fericire. Ți-am spus tot, Lysandra, în afară de un singur adevăr. Acest adevăr e secretul meu. Acest adevăr se află scris și pus la adăpost în seiful meu personal din biroul din Hong Kong. Numai dacă te copleșește disperarea și drumul prin viață ți se pare încețoșat, doar atunci trebuie să-l citești. Și dacă ziua aceea va veni, nepoată, mă rog să mă ierți, și mă rog ca acel adevăr să te ajute să alegi drumul cel bun către fericire.

Lysandra dădu mirată din cap; uneori Mandarinul era foarte ciudat, dar îl iubea atât de mult, încât „adevărurile” nu păreau nici pe departe la fel de importante ca faptul că o alesese pe ea ca tovarășă de drum.

Când ajunseră în Hong Kong, se duseră imediat la conacul alb, înțesat de comori, care se înălța deasupra golfului Repulse, unde îi întâmpinară nenumărați servitori chinezi, care se minunară de extraordinarul păr blond și de ochii albaștri ai copilului și de fragilitatea bătrânului.

După ce s-au răcorit cu câte o baie și au mâncat, Mandarinul a chemat automobilul, un Rolls-Royce elegant, de culoarea jadului, și a plecat cu Lysandra la cartierul general Lai Tsin, un bloc turn, cu coloane, care se întindea pe toată suprafața dintre bulevardele Queens și Des Voeux.

Luând copilul de mână, Mandarinul îi arătă leii de bronz care flancau intrarea, holul superb, cu pereții și podelele de marmură de diferite culori, coloanele înalte din malachitul lui preferat, sculpturile de jad și mozaicurile. Apoi o duse dintr-un birou într-altul, prezentând-o fiecărui angajat, de la cel mai umil om de serviciu, până la cel mai înalt taipan din puternicul imperiu Lai Tsin. Lysandra se plecă cu respect în fața fiecăruia, fără să spună nimic și ascultând cu atenție, cum o învățase bunicul.

La sfârșitul zilei avea cearcăne de oboseală la ochi, dar nu se terminase încă totul. Ignorând șoferul, Mandarinul chemă o ricșă și, urmat de automobilul elegant, porniră pe străzile aglomerate. Conducătorul ricșei își croia drum cu pricepere prin labirintul de alei înguste, către zona murdară a portului, lăsând șoferul și mașina împotmoliți undeva înapoi. În cele din urmă, după un timp care Lysandrei i se păru nesfârșit, se opri în fața unei colibe de lemn, cu acoperiș de tablă. Lysandra își privi întrebător bunicul, când acesta coborî din ricșă și-i întinse mâna s-o ajute.

— Vino, nepoată, îi spuse el calm. Ca să vezi asta, te-am adus până aici. De aici a început averea lui Lai Tsin.

Ea îl prinse strâns de mână și porniră către ușa de lemn. Deși părea o nimica toată, Lysandra observă că era întărită cu drugi groși de metal și închisă cu lacăte puternice. Întreaga clădire fusese întărită cu cărămizi și reparată cu lemn nou, iar ferestrele mici și așezate foarte sus aveau gratii de metal cu vârfuri ascuțite.

— Numai focul ar putea distruge magazia Lai Tsin, spuse Mandarinul, cu vocea lui blândă, plină de încredere, și asta nu se va întâmpla niciodată.

Lysandra știa că e convins că vechea magazie nu va arde niciodată, pentru că ghicitoarea, pe care o consulta săptămânal, îi spusese cu multă vreme în urmă că, deși avea să fie un incendiu, nimic din ce era al lui nu avea să fie vătămat.

Mandarinul bătu de două ori în ușa de lemn. După câteva secunde, se auzi zgomotul zăvoarelor trase și ușa se deschise încet. Un chinez de vreo patruzeci de ani se plecă adânc și-i invită să intre.

— Venerate Tată, vă rog să intrați cu Nepoata cea Mică, spuse el în chineză.

Fața Mandarinului se lumină de zâmbet când îl îmbrățișa pe bărbat, apoi se dădură înapoi și se priviră unul pe celălalt.

— Mă bucur să te văd, spuse Mandarinul, dar, după tristețea din ochi, amândoi știau că era pentru ultima pară. Acesta e fiul meu, Philip Chen, îi spuse Lysandrei. Îl numesc „fiul meu” pentru că a venit în casa noastră când era mai mic decât ești tu acum. Era orfan, neformat, și a devenit ca propriul meu copil. Acum este compradorul meu. Are grijă de toate afacerile Lai Tsin de aici, din Hong Kong, și este singurul om de pe lume în care am încredere.

Ochii albaștri ai Lysandrei se măriră de uimire și-l privi intens pe bărbat. Mandarinul o luă de mână și o duse prin depozitul lung și îngust. Rafturile erau prăfuite și goale, luminate de un singur bec fără abajur, care se legăna la capătul unui fir lung. Lysandra privi speriată în colțurile întunecoase, tresărind când ochii ei îi întâlniră pe ai altcuiva; dar nu era șobolanul sau dragonul fioros la care se aștepta, ci un băiețel chinez.

Philip Chen spuse mândru:

— Domnule, am onoarea să vi-l prezint pe fiul meu, Robert.

Băiatul se plecă adânc în timp ce bătrânul îl cerceta.

— Când te-am văzut ultima oară, aveai trei ani, spuse Mandarinul încet, iar acum ai zece – ești aproape un bărbat. Ai ochi cinstiți și frunte înaltă. Te vei strădui să moștenești încrederea pe care i-o acord tatălui tău.

Lysandra îl privi curioasă: era scund și bine legat, cu brațele și picioarele musculoase, și era îmbrăcat occidental, cu pantaloni scurți, crem, o cămașă albă și o jachetă gri, cu emblema unei școli pe piept. Când Mandarinul se întoarse cu spatele, ochii cercetători ai copilului, pe jumătate ascunși de ochelari cu rame metalice, îi întâlniră pe ai ei și-i ținură prinși pentru o lungă clipă.

— Speram să vă primesc în casa mea, spuse Philip, trist, dar sunteți atât de obosiți!

— Mi-a fost de ajuns să te văd în aceste câteva clipe, răspunse Lai Tsin, în timp ce capul lui Philip se odihni un moment pe umărul lui, într-o îmbrățișare de rămas bun. Atât cât să-ți pot mulțumi pentru că ai fost un fiu bun. Și să te rog să ai grijă de familia Lai Tsin și de afacerile ei, așa cum ai făcut întotdeauna, chiar dacă eu nu voi mai fi aici.

— Ai cuvântul meu, Venerate Tată.

Philip se dădu un pas înapoi, cu fața încordată de efortul de a-și reține lacrimile.

— Atunci pot muri împăcat, spuse Mandarinul, încet și, luând-o pe Lysandra de mână, porni lent către ricșa care aștepta.

Îndepărtându-se pe străduța îngustă, îi ceru să mai privească o dată la vechiul depozit de lemn.

— Niciodată nu trebuie să uităm de umilele noastre începuturi, îi spuse blând. Dacă uităm, putem crede că suntem prea deștepți, sau prea bogați, sau prea importanți. Și asta atrage joss rău, ghinion asupra familiei noastre.

La conacul din Repulse Bay, pe Lysandra o aștepta o comoară de daruri din partea numeroșilor asociați de afaceri ai Mandarinului. Pe când deschidea pachetele, exclamând de încântare la vederea colierelor de perle perfecte, a figurinelor de jad minunat sculptate, a rochiilor de mătase și a evantaielor pictate, el o avertiză din nou:

— Ține minte, darurile nu sunt pentru că oamenii aceștia îți sunt prieteni, ci pentru că ești o Lai Tsin.

Cu mulți ani după aceea, Lysandra avea să aibă de ce să-și amintească de vorbele lui.

La sfârșit, când Mandarinul se afla pe moarte, într-o zi rece de octombrie, la San Francisco, numai Francie, frumoasa occidentală cunoscută sub numele de concubina lui, fusese primită la căpătâiul său. Ea îi răcorea fruntea, arsă de febră, cu prosoape reci, îl ținea de mână și-i șoptea vorbe de încurajare. El deschise ochii și o privi cu tandrețe.

— Știi ce ai de făcut! murmură.

Ea dădu din cap.

— Știu.

O pace adâncă se așternu asupra trăsăturilor lui și apoi se stinse.

Oasele Mandarinului Lai Tsin nu au fost trimise înapoi în China, pentru a fi îngropate alături de ale strămoșilor săi, cum era obiceiul. În loc de asta, Francie închirie un iaht alb, splendid, îl decora cu ghirlande roșii și, însoțită doar de Lysandra și purtând haine albe de doliu, îi împrăștie cenușa departe, în golful San Francisco.

Asta își dorise Mandarinul.