Secretul vilei Mimosa

Prolog

Bărbatul era blond, înalt și frumos, cu acel gen de trup musculos care arată la fel de bine îmbrăcat ca și fără haine. El își parcă automobilul închiriat – un Lincoln alb de oraș, nu un Ferrari sau un Jeep Cherokee sport, cum te-ai fi așteptat din partea cuiva cu atitudinea lui rece, ușor arogantă – în sectorul sosiri al aeroportului din San Francisco, apoi se uită nerăbdător la ceas. Zborul de seară din Honolulu sosea târziu și ca să parchezi mai mult decât câteva minute era riscant. Putea fi observat, gonit de polițiștii de la circulație, i se putea da chiar și o amendă. El intră repede în clădirea sosirilor și consultă ecranul cu informații despre zboruri. Avionul aterizase cu cinci minute mai înainte.

Ieșind din nou, se sprijini de mașină, cu mâinile în buzunare, urmărind ușile. Zâmbi când o văzu în sfârșit. Părul ei moale, de culoarea cuprului, i se mișca în jurul umerilor în timp ce se îndrepta spre șirul de taxiuri. Ea nici măcar nu-l remarcase, nu-i auzise pașii când venise din spatele ei. O auzi gâfâind când simți înțepătura rapidă a acului în braț. Ochii ei căprui îngroziți îl recunoscură, iar el îi zâmbi. Fără niciun sunet, ea se prăbuși în brațele lui și fu băgată ușor pe locul din spate al mașinii care aștepta.

El aruncă repede o pătură pe ea, se strecură în spatele volanului și intră în șirul circulației care se târa spre oraș. Ridică din umeri și aprinse o țigară. Ce naiba, avea timp destul. Avea timp ca să ucidă.

Patruzeci de minute mai târziu, parcă în strada Battery, ieși din mașină, deschise ușa din spate și se uită la fată. Îi controlă pulsul și îi ridică o pleoapă. Dormea dusă. Nicio problemă din partea ei. O împinse jos pe podea, o acoperi cu pătura și încuie mașina. Apoi, aprinse o țigară și merse liniștit după colț, la Il Fornaio.

Braseria era aglomerată. Își făcu drum spre un scaun la tejgheaua barului și comandă o bere Carta Blanca și o pizza mică cu mozzarella, anșoa, măsline și capere. În timp ce aștepta, se uită la rezultatele de la baschet în Examiner. Mai luă o bere cu pizza. Apoi, pentru că avea o slăbiciune pentru dulciuri, comandă un tiramisu.

— E aproape divin cât poate fi de bun acest desert. Nici eu nu pot să-i rezist, spuse femeia tânără care stătea alături de el.

Îi zâmbi.

Ea luă o sorbitură din paharul ei cu Margarita. Avea părul roșu, până la umeri, și era cam de aceeași vârstă cu fata pe care tocmai o lăsase, drogată și inconștientă, în automobil. El ridică din umeri și ceru nota de plată.

— Așa, din când în când, îmi permit.

Ea îi crease o deschidere și el simțea că ea așteaptă un răspuns, dar se depărtă. În timp ce se îndrepta spre casieră, lângă ușă, îi simți privirea curioasă îndreptată spre el. Era drăguță și nu era obișnuită să fie respinsă. Doar că, în seara asta, agățase pe cine nu trebuia.

După ce descuie mașina, el ridică pătura care o acoperea pe fată și o controla din nou. Era încă adormită, așa că se urcă la volan și intră cu mașina în fluxul circulației, pe Embarcadero.

Știa exact locul spre care se îndrepta, dar era încă prea devreme – prea multă circulație, prea mulți oameni, prea multe lumini.

Circulă încet prin oraș, întorcându-se de mai multe ori pe același drum, îndreptându-se în cele din urmă spre nord, spre un teren parcelat, apoi pe lângă un cartier de proprietăți elegante, pe lângă un teren de golf și apoi în sus, unde șoseaua mergea pe lângă marginea unei ravine împădurite, înclinate abrupt.

Opri mașina și o ridică pe fată de pe podea. Ea se prăvăli pe umerii lui, iar el îi înjură greutatea în timp ce o căra și aproape o târa printre copaci, până ce ajunse într-un mic luminiș la marginea ravinei. Ceața dispăruse și o lună în al treilea pătrar lumina stâncile și copacii pitici, iar jos, departe, era pârâiașul săltăreț care își șerpuia drumul de-a lungul fundului ravinei. Ezită, gândindu-se cu jind la revolverul din buzunar. Dar trebuia ca totul să pară un accident. Asta era singura posibilitate.

O ridică pe fată în picioare. O ținu o secundă în brațe, până ce aceasta își căpătă echilibrul. Apoi, cu toată forța lui, o aruncă peste margine, în abis.

Ea nici măcar nu-și dădea seama ce se întâmplă.

Luna se ascunse după nori și ceața reveni, în timp ce el se străduia să audă zgomotul căderii ei. Cu un oftat, se întoarse bucuros căutându-și drumul printre copaci spre mașină, apoi conduse încet, prin ceața deasă, înapoi spre apartamentul lui, într-unul dintre cele mai bune hoteluri din oraș.

Capitolul 1

Detectivul Franco Mahoney de la Criminalistică din Departamentul Poliției din San Francisco, privea nepăsător cum oamenii de la serviciul de salvare al Departamentului Pompierilor coborau în ravina Mitchell, spre trupul fetei. Nu puteai vedea mult din ea, doar piciorul în sanda roșie și brațul ridicat, ieșind din lăstărișul care îi oprise căderea, dar nu-i salvase viața. Acum, nu-va fi decât încă o cifră statistică de pe lista crimelor nerezolvate. Mai văzuse toate astea până acum, dar acum avea o treabă de făcut. Trebuia să-l găsească pe ucigașul ei.

Se uită la ceas. Era ora opt dimineața. Schimbul lui tocmai se termina și se gândi cu invidie la ceilalți tipi mai norocoși, care se îndreptau obosiți spre casă sau spre micul dejun la localul de pe Brannan, discutând despre agitația din cursul nopții sau, pur și simplu, vorbind porcării ca să se răcorească. Fusese o noapte lungă: obișnuita crimă cu droguri într-o străduță lăturalnică; o înjunghiere într-o cameră sărăcăcioasă unde victima, un mic chinez, vărsase mai mult sânge decât văzuse vreodată într-o măcelărie; și cadavrul unui bărbat aruncat pe șosea și care fusese călcat de mai multe ori până fusese descoperit și despre care se constatase că fusese împușcat. Apelul despre fata din ravina Mitchell venise la șapte și treizeci și patru. Era rândul lui, ghinionul lui la sfârșitul turei. În anumite nopți, se întreba dacă făcuse un lucru bun devenind polițist.

Oftă supraveghind luminișul de la marginea ravinei. Era plină de tipi de la Pompieri și de la Departamentul Sănătății Publice, precum și sanitari, medicul legist, tehnicienii de la laborator și echipele de știri de la televiziune, plus toate echipamentele lor: cabluri, macarale, scări, tărgi, butelii de oxigen, perfuzii și camere de luat vederi. Luminișul umed, cu iarbă, era acum o mare de noroi.

Avusese destul timp să se uite în jur și să constate că nu erau semne de luptă. Până la sosirea echipei de salvare, orice dovezi vitale dispăruseră deja amestecate cu noroiul.

Mai mulți polițiști în uniformă, cu ochii ațintiți spre pământ, cercetau lăstărișul, dar Mahoney simțea în sinea lui că nu vor găsi nimic. Azi nu vor fi nasturi rupți, nici fire prinse de o ramură, nici cartușe goale, nici o urmă perfectă.

Ca scenă a unei crime era ratată. Rânji, scuzându-și calamburul. Agatha Christie ar fi avut doar o singură urmă perfectă de picior, se gândi el ironic. Eu n-am decât un cadavru.

Și, îndată ce sosise serviciul de salvare, cadavrul acesta căpătase prioritate. Totul trebuia să aștepte până după ce avea să fie luat de acolo, chiar dacă asta însemnă să calce peste dovezi. Femeia din ravină își va avea drepturile ca persoană, deși probabil, pentru ultima oară. Apoi va deveni o altă Jane Doe[1] cu o etichetă legată la un deget de la picior, în sertarul înghețat, de oțel, din morga orașului, până când medicul legist va ajunge în sfârșit să o ciopârțească în căutarea unor dovezi fizice. Sau până când vreun părinte nefericit sau vreo rudă îndurerată – sau poate nu – își vor aminti că mătușa Fio sau sora Joleen sau verișoara Peggy Sue n-a fost văzută de câtva timp și vor veni să întrebe de ea.

Mahoney se întoarse în silă spre camerele TV și spuse pe scurt ce știa: că azi-dimineață devreme fusese găsit trupul unei femei de către un bărbat care ieșise să-și plimbe câinii. Nu, bărbatul acela nu era suspect. Și nu, deocamdată. Nu avea niciun alt suspect. Mulțumesc și la revedere.

Franco Mahoney era polițist de paisprezece ani, dintre care șapte ca detectiv în Brigada de Criminalistică. Se spunea că este unul dintre cei mai buni, un meticulos analist al informației și un finalizator. Era cunoscut ca un polițist care nu abandonează niciodată un caz. Puteau trece ani, dar Mahoney nu uita niciodată o crimă nerezolvată. Faptele și dovezile se tot învârteau în capul lui, când se afla în pat, noaptea, și uneori ceva se așeza în ordine. Prin simplă perseverență, muncă asiduă și intuiție, el obținuse condamnări într-un număr de crime care fuseseră împinse la fundul fișierului cu inscripția „nerezolvată”.

Avea „fler” pentru ucigași.

— Parcă i-aș mirosi. Sunt precum carnea stricată, băieți. Asta-i tot, le spunea el reporterilor de știri al căror favorit era, pentru că își păstra întotdeauna simțul umorului și totdeauna le dădea un subiect bun și, în plus, arăta bine, pe ecranul televizorului. Era tipul polițistului perfect masculin.

— Vine sus, urlă șeful echipei de salvare.

Franco se uită cum targa bine legată era ridicată cu grijă cu macaraua. El văzuse mai multe victime ale omorurilor decât dorea să-și aducă aminte. Ca oricare polițist, știa că singurul mod de a-și păstra un psihic normal era să mențină o distanță mentală între el și victimă. Când victima era un copil, acest lucru era omenește imposibil, iar când era o femeie tânără ca aceasta era greu.

Avea poate douăzeci și patru de ani, avea fața umflată grotesc, o masă de vânătăi purpurii cu pete livide roșii, pe unde pielea fusese julită. Avea sânge închegat pe nas și urechi, indicând o fractură de craniu, iar părul ei de culoarea cuprului era lipit cu sânge negru închegat. Poate că fusese drăguță, se gândi el cu amărăciune. Poate îi plăcea să se distreze și era liberă. Până aseară, când un bastard de nimic a decis să nu o lase să trăiască.

Când femeia fu trecută peste mal, se dădu deoparte ca să-i lase pe infirmieri să acționeze. Dregându-și glasul, începu să noteze:

„Femeie. Caucaziană. Vârstă probabilă 24 de ani. Înălțime aproximativă 1,70 m. Greutate – 52 kg. Părul roșu…”

— Isuse, omule, are puls. Trăiește…

Sanitarii erau în genunchi, aplecați spre targă, punându-i femeii repede o perfuzie în braț, dându-i oxigen cu ajutorul unei măști, înconjurându-i capul spart cu săculeți de nisip. Îi traseră pe picioare pantalonii de presiune, umflându-i ca să restrângă fluxul sângelui, forțând presiunea sângelui spre partea superioară a torsului și spre cap, apoi o înfășurară în folie strălucitoare de aluminiu împotriva șocului.

— Ia stați puțin!

Franco se uită la șirul dublu de răni de înțepătură de pe brațul ei drept.

— Ce-i asta?

Sanitarii se uitară cu atenție la înțepături.

— Să mă ia naiba, Mahoney, astea sunt urme de dinți. O mușcătură de câine, aș zice. Și încă unul măricel.

Mahoney îi urmă înapoi prin pădure, în timp ce o duceau repede pe tânăra femeie la ambulanța care aștepta și o urcară iute în ea.

— Credeți că o să scape? întrebă el.

Sanitarul ridică din umeri.

— Nu știu nici măcar dacă o putem stabiliza ca să o ducem până la TRAUMA.

Mahoney oftă când trimise un polițist în uniformă la Unitatea Generală pentru Traumatisme din San Francisco.

— Stai la ușa sălii de operație, comandă el. Mă anunți dacă se trezește.

Nu mai era treaba lui să se îngrijească în continuare. El era detectiv la criminalistică. Avea nevoie de un cadavru, înainte de a-și face treaba.

— Nu e nevoie deocamdată de noi, Mahoney, spuse medicul legist, Pete Preston, urcându-se în mașina lui.

Și munca lui venea după moarte.

— Încă nu, Pete, spuse Mahoney. Dar am o senzație în oase că e vorba de o crimă. Oftă, scuturându-se de evenimentele din dimineața aceea devreme. Ce-ai zice să-ți ofer o ceașcă de cafea?