Leonie

Capitolul 1

Noaptea era liniștită, luminată de lună, înghețată. O promoroacă fină contura cu alb pomii și acoperea fiecare boschet și gard viu cu o frumusețe nouă, rece. De la această distanță se vedeau, licărind, luminile unui sat, iar fumul lemnelor care ardeau se înălța în spirală din coșurile joase ale căsuțelor de țară. Trenul își urma drumul întortocheat prin noapte, spărgând liniștea rurală cu un fluierat brusc, ascuțit, care era imitat, ca un ecou batjocoritor, de câte o bufniță de hambar.

Paul Bernard se lăsă pe spate în căldura și confortul compartimentului său, oftând când trenul își încetini din nou mersul. Fusese o călătorie lungă. Scăpase expresul de Paris și fusese pus în fața alternativei de a aștepta trei ore trenul următor sau de a lua trenul local care se târa prin satele Normandiei spre oraș. Gara întunecată de provincie oferea prea puțin confort, așa că el luase trenul personal, iar acum regreta că a făcut-o. Se uită din nou la ceasul lui de aur de buzunar, zâmbind. Trecuseră doar cincisprezece minute de când îl scosese ultima oară. Din cauza întunericului de afară, când se uita pe fereastră, vedea doar imaginea lui reflectată – un bărbat înalt, cu părul negru, în jur de treizeci de ani, cu ochi frumoși, căprui. Zâmbi către propria sa imagine: un bărbat prosper, un bărbat de bun gust. Un bărbat obosit! Imaginea lui dispăru din fereastră, când intrară într-o nouă stație de țară, slab luminată. Se trânteau uși, se încărca lapte și corespondență, controlorul vorbea la nesfârșit cu șeful gării – oare nu se va termina călătoria niciodată?

Cu un fâșâit de aburi, trenul porni încet de lângă peron. În sfârșit! Brusc, ușa se deschise și o valiză prăpădită trecu pe lângă el în compartiment, urmată de un coș de rafie plin și apoi de silueta unei fete care se prăbuși. Grămada de fuste maronii, de lână, și de păr blond răvășit se ridică de pe podea, unde căzuse, și își examina cu atenție genunchii. Picături de sânge străbătuseră găurile gemene ale ciorapilor groși de lână care erau puțin căzuți în jurul gleznelor ei fine, iar ea se uită la ele uimită.

— Ah, nu pot, gemu ea cu disperare, pur și simplu nu pot.

— Ce nu poți? întrebă zâmbind Paul.

— Nu mă pot duce la Paris cu găuri în ciorapi! Ce-o să creadă lumea?

Paul se aplecă să-i ridice coșul, prinzând merele care se rostogoleau prin compartiment și îndesându-le lângă salamul de țară și o bucată de pâine.

— Nu cred, spuse el, întinzându-i politicos coșul, că lumea o să-ți vadă genunchii – în mod normal, vreau să zic.

Ea își lăsă fusta în jos repede, netezind-o, și se așeză îmbufnată, pe marginea locului din fața lui. Roșeața i se urcă în obraji și își mușcă buza, jenată.

Paul se uită la ea amuzat; fetele pe care le cunoștea el nu roșeau niciodată. Luându-și ziarul, se prefăcu interesat de lectură, dându-i timp să-și revină. Nu încăpea îndoială că greșise compartimentul în care se afla. Judecând după aspectul ei, ar fi trebuit să fie la clasa a doua. Ea ședea sprijinită de spătarul cu perne, cu ochii închiși, iar lumina pâlpâitoare din compartiment arunca umbre sub scobitura pomeților ei, subliniind netezimea pielii de culoarea piersicii. El lăsă în jos ziarul, profitând de faptul că ea închisese ochii, ca să o analizeze. Era foarte tânără – să fi avut șaisprezece ani. O fată de la țară, înfășurată în mai multe rânduri de haine nepotrivite, dar avea ceva care era cu adevărat extraordinar. Sau poate „exotic" era un cuvânt mai potrivit pentru a o descrie. O asemenea bogăție de păr minunat, blond închis, care se răspândea peste tot, precum și lungimea picioarelor care nu puteau fi ascunse, chiar și de ciorapii aceia groși și de pantofii țărănești îngrozitori. El se cutremură cu dezgust văzând pantofii ei greoi, plini de noroi, cu talpă groasă, și încercă să vizualizeze aceleași picioare în ciorapi de mătase și pantofi eleganți, cu toc înalt. Pe sub hainele aspre, prost croite, sub noroi și sub manierele țărănești, se întrezărea o frumusețe. Nu sărea în ochi și nu te izbea, dar ar fi putut s-o facă, în condiții propice. Era sigur de asta – iar el era un bun cunoscător. Femeile erau domeniul lui.

Se întreba de ce oare se ducea ea la Paris? Zâmbi. Pentru ce s-ar duce o fată tânără de la țară la Paris, decât ca să realizeze „ceva", să ajungă „cineva". Toate credeau că la Paris era posibil orice. El se uită afară pe fereastră, văzu imaginea ei reflectată acolo și se gândi ce anume ar fi putut face pentru ea.

Am reușit, se gândi Léonie, cu inima încă zbătându-i-se în piept în egală măsură datorită senzației de teamă, agitației și goanei din ultimul moment ca să ajungă la gară. Am făcut-o, în sfârșit! Degetele i se strângeau în bancnotele din buzunar. Nu avea nevoie să le numere, știa exact câte erau acolo. Erau tot ce poseda pe lumea asta, economii din salariul ei ca ajutoare la bucătărie și chelneriță la cafeneaua din Masardé. Desigur, o să găsească imediat o slujbă mai bună la Paris; în fond, era educată, nu-i așa? Bătrânul preot o învățase el însuși, timp de trei ani - bineînțeles că asta se întâmplase înainte de moartea mamei ei. Apoi, n-a mai fost timp de cărți și învățătură, căci trebuia să-și câștige existența. Dar cărțile își îndepliniseră menirea. Fără ele, n-ar fi știut că există viață și dincolo de micul sat în care se născuse – la început, chiar și Masardé i se păruse un oraș mare. Ar fi putut crede că toată lumea trăia așa. Acum știa; lumea adevărată era altundeva, unde totul o aștepta: oameni interesanți, petreceri minunate, muzică, dragoste, râs – le va găsi pe toate acestea, era sigură că așa va fi. De aceea plecase.

Când era o fetiță mică și mama ei mai era în viață, ascultase cu ochii măriți poveștile despre tatăl ei, cum călătorise el prin toată lumea cu circul – „din Franța și până-n Rusia", după cum pretindea el, deși, destul de curios, mama ei îl întâlnise când micul circ venise la Masardé; era călărețul fără șa, bronzat și viril, cu pantaloni albi strânși pe picior, cu mușchii tremurând sub reflectoare. Era egiptean, cu ochi negri și puternic, iar Emilie se îndrăgostise de el până peste cap.

— Tu semeni cu el, îi spusese ea lui Léonie, ai ochii lui, profilul lui... ah, dacă l-ai fi cunoscut!

Dar ea nu-l cunoscuse niciodată, căci el se întorsese la circ, la o săptămână după nașterea ei. Ah, îi promisese lui Emilie că se va întoarce, îi promisese că se vor căsători, iar mama ei își păstrase speranțele, până în ziua când a murit.

Léonie își strânse și mai tare ochii. Nu voia să se gândească nici la lucrul ăsta. Fusese azi în cimitirul înghețat, unde se afla mica piatră simplă, care părea prea mică pentru a o acoperi pe frumoasa ei mamă. Desigur că, stând acolo, îi spusese ce avea de gând să facă, în timp ce vântul rece îi încâlcea părul și îi înțepa ochii, astfel încât lacrimile, împotriva cărora lupta, îi înghețau pe obraz. Așteptase un răspuns oarecare, vreun semn de aprobare, dar nu primi nimic. Era singură. Trebuia să-și croiască propriul ei drum în viață. O va face, la Paris.

Trenul frână și încetini, trezind-o din somnul ei neliniștit. Deschise ochii spre bărbatul care ședea în fața ei și privirile li se întâlniră.

— O! zise ea, îndreptându-se și netezindu-și părul, jenată. E Parisul?

— Încă nu, mai avem de mers încă o jumătate de oră. Dar ai dormit cea mai mare parte a drumului.

Frumusețea stranie roși din nou, uitându-se la el cu niște ochi enormi. Avea ceva în valea pomeților și în curba maxilarului, în urechile micuțe. Era o față strălucitoare, se gândi el; nu se ascundea sub o carne grasă, rozalie, și își arăta cu mândrie unghiurile și scobiturile. Da, putea fi o frumusețe, dacă ar ști cum.

Se auzi o bătaie în ușă, controlorul întinse mâna nerăbdător, în timp ce ea își scoase biletul din buzunar.

— Ar trebui să fii la clasa a doua, zise el cu ton oficial. N-ai ce căuta aici. Ai călătorit tot drumul, de la Masardé, în acest compartiment. Trebuie să plătești diferența.

— Îmi pare rău, se bâlbâi ea. N-am știut.

Controlorul întinse amenințător mâna.

— Nu-mi spune mie povestea asta, mai bine plătește imediat.

Paul Bernard împături discret câteva bancnote și i le puse în palmă.

— Tânăra doamnă e cu mine.

Conductorul zâmbi, înțelegător.

— Scuzați, domnule... nu mi-am dat seama...

Paul se aplecă în față și îi dădu fetei cartea lui de vizită.

— Sper să-mi acorzi privilegiul să te ajut! Mi-am dat seama că asta putea să-ți creeze probleme.

Paul Bernard, citi ea în gând. Director, Music Hall Cabaret, strada Royale, Paris. Era atât de elegant și de sofisticat! Probabil crede că e o fată proastă de la țară.

— Sunteți foarte amabil, domnule Bernard, spuse ea, abătută. Am să vă restitui banii, desigur.

— Ce te aduce la Paris? întrebă el, aprinzându-și țigara de foi cu un chibrit și așezându-se comod pe locul său.

— Trebuia să plec. Vorbele îi ieșiră din gură atât de brusc, încât o surprinseră. Nu mai puteam suporta...

Dorea să nu fi spus asta niciodată; ce va crede el acum despre ea?

— Și ce fel de slujbă o să cauți la Paris? Cunoști pe cineva acolo?

— Nu, domnule. Ochii ei exprimau teama, dar își ridică bărbia, încrezătoare. Sunt sigură că am să găsesc o slujbă de chelneriță. Am experiență.

— Uite, zise el, scriind repede pe dosul cărții de vizită. Ai aici adresa unei pensiuni decente. Spune-i doamnei Artois că eu te-am trimis și, dacă ești interesată, am o slujbă pentru tine.

Léonie strânse cartea de vizită, plină de speranță.

— O slujbă, domnule?

— Întotdeauna este loc pentru o fată ca tine la Music Hall.

Ce-o fi vrut să spună, cu „o fată ca ea"? Și ce putea face ea la Music Hall? Se uită la el cu suspiciune.

— Dar eu nu știu să cânt și nu pot să dansez...

Picioarele ei cu noroi păreau mai mari ca oricând, cu siguranță că-și râde de ea.

El zâmbi.

— Întotdeauna va fi loc la cabaret pentru o fată atât de frumoasă ca tine.

Frumoasă!

Acum înțelese că el e nebun – sau mai rău! Ea își aminti conversațiile în șoaptă despre fetele de pe străzile Parisului și îl privi, precaută, pe sub gene. Totuși, nu arăta a fi un om rău, ba chiar părea cumsecade. Dar nu avea încredere în el.

Trenul își croia drumul lui sinuos prin periferiile Parisului, spre Gara de Nord. Când se opri cu o zdruncinătură, ea deschise ușa repede și sări pe peron, cu bagajele ținute strâns în mâini. Se întoarse, amintindu-și de bani.

— Am să vă trimit banii imediat ce voi putea, domnule, și vă mulțumesc.

— Dar stai, stai o clipă... El întinse mâna când ea se întoarse să plece. Pot să te conduc undeva? În fond, nu cunoști Parisul.

— Nu... a, nu...

Plecă, alergând pe peron, în timp ce merele îi săreau din coș, iar părul ei blond flutura. O urmări cum își croiește drum prin mulțime, la barieră, și apoi dispăru pe străzile întunecate ale Parisului.

Mă întreb, își spuse în sinea lui în timp ce se îndrepta spre ieșire, mă întreb ce-o să se întâmple cu ea?