Reintoarcere in minunata Lume Noua

Reintoarcere in minunata Lume Noua de Aldous Huxley

Prefață

ALDOUS HUXLEY – ÎNTRE DILEMELE EXISTENȚEI ȘI LABIRINTUL FICȚIUNII

Puțini scriitori englezi din secolul al XX-lea au fost atât de elogiați și de denigrați ca Aldous Huxley. „Niciun alt scriitor din vremea noastră nu și-a câștigat o recunoaștere într-un mod atât de rapid și cu o atât de mare siguranță; în comparație cu ascensiunea și acceptarea sa, cele ale d-lui Lawrence și ale d-lui Eliot au fost treptate, aproape dureroase”. Astfel era caracterizat Huxley de către Edwin Muir încă în 1926¹.

La mai puțin de un deceniu de la debutul său editorial, Grant Overton ținea să remarce că primele ediții ale cărților acestuia se află la mare prețuire deopotrivă printre anticari și colecționari, precum și că acela care le-a scris e considerat de către cititori drept „cel mai cultivat om din Anglia […], aproape singura mare speranță care a mai rămas literaturii engleze”². O încercare de istorie a romanului englez, publicată în 1932, ajungea la concluzia asemănătoare că niciunui alt scriitor tânăr nu i-a fost dat să fie „mai reprezentativ pentru generația sa decât i-a fost dat lui Aldous Huxley”³. Și într-adevăr, niciun alt scriitor englez din deceniul al treilea al secolului nostru nu pare să se fi bucurat de o apreciere critică mai favorabilă, chiar dacă au existat cazuri când aceste aprecieri au fost exprimate în termeni dintre cei mai surprinzători – precum etichetarea, de către Carl și Mark Van Doren, drept „un tânăr strălucitor și pervers”⁴. La rândul său, Alexander Henderson își va începe binecunoscuta monografie despre Huxley, publicată în 1936 și republicată în 1964, cu afirmația: „Nu există vreun alt scriitor în viață care să merite mai mult ca Huxley să fie recitit, după cum nu există niciun altul care să poată să inspire curajul Europei în fața titanilor literaturii americane: Hemingway, Dos Passos și Faulkner. Puțini scriitori au lucruri mai importante de spus decât Huxley, și niciunul nu face dovada vreunei fineți stilistice mai mari, a unei malițiozități exprimate mai politicos, a unei perfecțiuni artistice mai profunde și mai trainice”⁵. Chiar și D. H. Lawrence îi va scrie lui Huxley, cu ambigua sinceritate a scrisorilor sale: „Ai reușit să înfățișezi adevărul, probabil ultimul adevăr despre tine și despre generația ta […] scrierea romanului Punct Contrapunct a necesitat de zece ori mai mult curaj decât am avut eu scriind Lady C. (n.n. Amantul doamnei Chatterley)”⁶.

Dintre toți romancierii de primă mărime, Aldous Huxley a fost adeseori considerat drept cel mai spiritual și mai ireverențios. Începând cu anii ’20 și continuând cu anii ’30, notorietatea sa literară s-a manifestat îndeosebi în domeniul satirei sociale, gen pe care l-a folosit în imortalizarea unei întregi perioade și a modului ei de viață⁷.

Prima tentativă de reducere a proporțiilor acestui mit aparține lui David Daiches, care în lucrarea The Novel and the Modern World (Romanul și lumea modernă, 1939), precum și în articolul Novels of Aldous Huxley (Romanele lui Aldous Huxley), publicat în revista „The New Republic”, îi contestă lui Huxley calitatea de scriitor serios, criticând „calitatea esențialmente neorganică a aparatului tehnic folosit⁸” și sugerând faptul că adevăratul Huxley trebuie căutat mai degrabă în scrierile lui eseistice. David Daiches afirmă fără ezitare că „Huxley nu e nicidecum un romancier; niciodată nu a fost în stare -și nici nu manifestă vreun interes -să stăpânească fie și numai elementele ce țin de forma și de structura literaturii […] Romanele sale sunt fie o serie de schițări ale profilului câte unui personaj, fie simple fabulații sau broșuri⁹”. În ediția revizuită a cărții The Novel and the Modern World (Chicago, 1960), Daiches este și mai tranșant în judecățile sale de valoare, susținând faptul că Huxley nici nu poate fi considerat romancier în sensul adevărat al cuvântului¹⁰. O armată de alți critici, mai mult sau mai puțin competenți, și-au făcut un titlu de glorie din denigrarea lui, excelând în folosirea unor termeni dintre cei mai tăioși. Exemplul extrem îl oferă R. C. Bald, care-l învinuiește de plagiat. În opinia acestuia, „Huxley recurge -într-un mod ce depășește limita oricărei decențe -nu doar la cuvinte sau expresii din operele altor scriitori, dar și la personajele pe care aceștia le-au creat ori la tehnicile literare folosite de aceștia¹¹”.

Cititorul interesat de scriitorul Aldous Huxley mai poate găsi, în evantaiul de opinii critice situate între cele două judecăți amintite mai sus, și părerea, larg împărtășită, că cele mai bune opere scrise de acesta sunt cele dintre anii 1920 și 1930. „Anii ’20 și Huxley sunt inseparabili; scriitorul a contribuit la crearea atmosferei specifice acestei perioade, precum și la schimbarea de atmosferă ce a marcat sfârșitul decadei respective”, afirmă criticul Walter Allen, adăugând că cele dintâi romane scrise de Huxley „au aproape aceeași prospețime ca atunci când au fost scrise¹²”. G. S. Frazer se raliază acestei opinii: „Huxley a fost […] un scriitor inegal. Probabil, romanele sale de tinerețe […] sunt cele care rezistă cel mai bine¹³”.

De asemenea, referindu-se la ultimii ani de viață, în care criticii au sancționat viziunea sa științifico-religioasă palidă și posomorâtă, comentatorul de mai sus mai observă că „dintr-un punct de vedere pur literar, cu siguranță că Huxley a scris prea mult -mult prea multe romane, eseuri, cărți de călătorie divagante, astfel că talentul său -real, dar nu și excedentar sau abundent -nu a putut face față unei asemenea risipe¹⁴.

Opinii precum cele de mai sus au dus la evaluări de-a dreptul deconcertante ale meritelor literare ale scriitorului. Astfel, în timp ce există aproape un consens în ceea ce privește locul lui Huxley ca moralist, mai există încă destui care se îndoiesc că acesta a fost un romancier autentic. Atitudinea aceasta se reflectă și în multitudinea de termeni cu care îl etichetează criticii literari: „autor de romane de idei¹⁵” , „autor de satiră menippeană¹⁶” , „eseist înnăscut¹⁷”.

Situația este și mai mult complicată de faptul, oarecum paradoxal, că până și între cei care-l admiră pe Aldous Huxley și i-au examinat competent și exhaustiv opera, apar frecvente dezacorduri în ceea ce privește adevărata valoarea a principalelor opere pe care acesta le-a scris. Peter Bowering, de exemplu, subliniază importanța unui roman precum Eyeless in Gaza (Orb prin Gaza), pe care-l consideră ca având o poziție centrală în cadrul operei lui Huxley luate ca întreg¹⁸, precum și a unui personaj precum Dr. Miller, protagonistul cărții respective, pe care-l socoate drept „primul dintre profeții autentici” creați de Aldous Huxley¹⁹. În schimb, Jerome Meckier consideră aceeași carte drept un roman lipsit de virtuți dramatice²⁰, principalul său defect constând în eșecul încercării doctorului Miller de a fi un deus ex machina, personajul respectiv fiind „un individ palid, lipsit de culoare, neclar, ale cărui soluții la problemele lumii par aproape simpliste²¹”. George Woodcock nu diferă prea mult de Bowering în opiniile sale, atunci când se referă la romanul Orb prin Gaza ca fiind, în termeni pur literari, cel mai bun roman al lui Huxley²².

Vorbind despre Geniul și zeița, Keith May avansează ideea că, „din unghiul unor asemănări cu alte scrieri ale lui Huxley […], Geniul și zeița conține afirmații ori insinuări evidente, care, într-un anumit sens, depășesc tot ceea ce a scris înainte sau după acest roman²³”. Laurence Brander ține să laude și el această „scriere chauceriană²⁴”, spre deosebire de Charles M. Holmes, care crede că e vorba de „un roman slab, având parte de același eșec ca și piesa de teatru pe care a inspirat-o²⁵”.

Island(Insula), ultimul și mult controversatul roman al lui Huxley, l-a făcut pe Brander să scrie: „Pentru cei care s-au pregătit pentru receptarea acestui roman, citind toate textele huxleyiene care au condus la scrierea sa, el reprezintă o cât se poate de potrivită răsplată a studiului intens pe care-l reclamă²⁶”. Charles M. Holmes însă este de cu totul altă părere, susținând că, „citit ca un roman, ca produs al imaginației artistice, Insula este un eșec, așa cum, de altfel, cei mai mulți dintre primii ei recenzați s-au și grăbit să arate²⁷”.

Lista afirmațiilor ce se bat cap în cap nu se rezumă la cele de mai sus. Oricât de stranie poate apărea cititorului obișnuit, lipsa de consecvență a operei huxleyiene este, în mai multe privințe, expresia scrisă a lumii în care a trăit, precum și a propriului său deghizament spiritual, versatil și proteic. Să nu uităm nici faptul că Huxley și-a scris opera de-a lungul a patru -dintre cele mai pline de evenimente -decade din istoria lumii occidentale, în care a putut fi martor la consecințele exploziei demografice, la evoluția societății industriale, la două războaie mondiale, precum și la descoperirile din domeniul științei care au dus la progrese tehnologice fără precedent. Huxley a avut ocazia să contemple aceste evenimente desfășurate pe fundalul unei tot mai mari agitații, al echilibrului spiritual fragil al lumii moderne. În încercările sale, câteodată disperate, de a oferi cititorilor o imagine cât mai amănunțită și mai revelatoare a acestei lumi și a locuitorilor ei neurastenici, Huxley a adoptat și respins idei într-un ritm alarmant; el și-a modificat continuu atitudinea, astfel încât exegeții săi cu greu au mai putut ține pasul cu uimitoarele sale transformări. Vorbește de la sine, în acest sens, chiar metamorfozarea sa dintr-un om de știință ateu într-un mistic înclinat spre o reconciliere a științei cu religia.

Ceea ce se poate afirma cu certitudine e că mediul familial a avut pentru Huxley un efect favorabil în dezvoltarea creativității, fără să mai socotim și zestrea lui ereditară²⁸.

Scriitorul a fost cel de-al treilea copil din cei patru pe care i-a avut familia Leonard Huxley și, din punct de vedere fizic, era firav, „sensibil, avea probleme cu inima, precum și un cap atât de mare încât până la vârsta de doi ani nici nu a fost în stare să umble²⁹”. Masivitatea capului său i-a adus în copilărie porecla de „Ogie” (derivată de la englezescul ogre, „uriaș sau căpcăun”).

Trei experiențe traumatice, suferite între vârsta de 16 și 20 de ani, vor avea un impact deosebit asupra evoluției viitorului scriitor. Prima are loc în 1908, când mama îi moare de cancer. Momentul are pentru Aldous semnificația unei dizolvări a unității familiei, a unei iremediabile pierderi, făcându-l să apară dintr-odată „atât de ciudat de adult, atât de asemănător unui Arnold³⁰”. Adolescentul de acum avea mai târziu să transfigureze literar această experiență în paginile memorabile ale romanelor Antic Hay (Dans grotesc) și Eyeless in Gaza (Orb prin Gaza).

Cea de-a doua încercare se leagă de perioada când, studiind la Eton, e afectat de ceea ce, în cele din urmă, va primi diagnosticul de keratitis punctata, o inflamare a corneei. În pofida operațiilor la care este supus, trebuie să se împace în cele din urmă cu gândul că va fi lipsit de vedere pentru tot restul vieții, astfel că își întrerupe studiile la Eton. Rudele îl înconjoară cu toată grija și abnegația de care are nevoie. Simptomatic pentru Huxley, el refuză să se lase cuprins de deznădejde și învață de unul singur Braille. Orbirea temporară de care a suferit nu l-a înfrânt, un bun exemplu în acest sens oferindu-l scrisoarea pe care a scris-o mai târziu vărului său Gervas. În opinia lui Huxley, orbirea sa vremelnică (timp de aproximativ un an și jumătate) n-a făcut altceva decât să-l împiedice să „ajungă în totalitate un gentleman englez instruit într-o școală privată. Soarta dă câteodată dovadă de bunătate față de noi chiar atunci când pare a fi neîndurătoare. Orbirea mea temporară m-a împiedicat să ajung doctor, lucru pentru care, de asemenea, îi sunt recunoscător. Fiindcă, dacă surmenajul pricinuit de activitatea mea ca ziarist m-a adus până în pragul morții, cu siguranță că aș fi ajuns să mor prematur consacrându-mă mult mai extenuantei profesii de doctor”.

Aceasta este perioada în care scriitorul reușește să-și antreneze extraordinara sa memorie, elaborându-și, pentru uzul propriu, „o filozofie care să însemne mai mult decât subiectivitatea berkleiană³¹”.

Tot acum termină de scris un roman de 90000 de cuvinte, al cărui manuscris a fost pierdut. După aproximativ un an și jumătate și patru operații succesive, vederea începe să i se îmbunătățească, rămânând însă pentru tot restul vieții, dureros de departe de o vedere normală.

Un alt eveniment care avea să-l marcheze pe Huxley a fost depresia nervoasă care l-a cuprins brusc pe fratele său Trevenen, apreciat pentru sensibilitatea și rectitudinea lui de caracter, depresie ce l-a determinat să se sinucidă la vârsta de doar douăzeci și patru de ani. Acesta a fost un moment decisiv al alunecării lui Aldous Huxley în binecunoscutul său scepticism³².

În pofida vederii sale slabe, Aldous Huxley devine student la Balliol College, Oxford, unde se distinge prin merite excepționale la literatura engleză³³. O vreme se folosește pentru citit de o lupă, până când va reuși, pe baza metodei curative Bates, să-și îmbunătățească vederea și să-și termine studiile în 1915. Chiar și așa, vederea sa precară va continua să-l izoleze, îndeosebi în tinerețe, făcându-l să afirme, cu un prilej, că aceasta a fost „unicul lucru cu adevărat important din viața sa³⁴”. „Keratitis punctata” avea să remarce câteodată scriitorul, drept scuză pentru dificultățile de care se izbea în procesul comunicării, „și-a pus amprenta asupra mea și continuă să și-o pună³⁵”.

După absolvirea Universității din Oxford, predă pentru o vreme la Eton, însă, nu după mult timp, abandonează această activitate și se alătură colectivului editorial al revistei „Atheneum” (între anii 1919 și 1920), iar apoi face parte din acela al revistei „The Westminster Review” (între 1920 și 1921)³⁶.

Există numeroase indicii că Huxley a fost deosebit de neplăcut impresionat atât de activitatea didactică, cât și de jurnalistică, preferința sa îndreptându-se spre scrierea de versuri. Primul său volum de poezie, The Burning Wheel (Roata în flăcări), apăruse deja în 1916, urmat un an mai târziu de Jonah (Iona), iar apoi, în 1918 și, respectiv, în 1920, de The Defeat of Youth and Other Poems (Tinerețe înfrântă și alte poeme), Leda (Leda). În 1925, Huxley va publica Selected Poems (Poezii alese), iar în 1929 Arabia Infelix and Other Poems (Arabia Infelix și alte poezii), urmat în 1931 de The Cicadas and Other Poems (Greierii și alte poezii)³⁷.

Huxley nu a fost un poet înnăscut³⁸, geniul său literar exercitându-se în domeniul prozei -operele de acest fel fiind cele care exprimă adevărata măsură a talentului scriitorului și pun cel mai bine în lumină biografia sa spirituală.

Alexander Henderson recunoștea încă din 1936 că „atunci când scrie despre Huxley, biografului nu-i rămâne prea mult spațiu de manevră. Viața prozatorului nu a fost una picarescă. Frământările, emoțiile lui au fost interioare, iar istoria acestora una psihologică. Totul a depins de modul de surprindere a evoluției mentale³⁹”.

În pofida aspectelor „senzaționale” ale biografiei sale (cum ar fi „experiențele” mistice la care Huxley s-a supus, ori cele în care s-a bazat pe folosirea unor droguri precum mescalina și LSD), în pofida numeroaselor relații sociale pe care le-a întreținut (stau mărturie, în acest sens, scrisorile sale; publicate în volumul Collected Letters), în pofida unor afirmații proprii (de genul: „În ceea ce mă privește, pot tolera doar reticența⁴⁰”), o mare parte a vieții lui Huxley se găsește descrisă, direct sau indirect, în operele sale.

Portretul spiritual al lui Huxley ar fi însă incomplet fără o raportare a creșterii prestigiului său literar raportat la fundalul social și cultural al epocii. Maturizarea lui Huxley coincide, în acest sens, cu anii Primului Război Mondial. Ce a însemnat pentru Anglia acest război aflăm din prezentarea concisă făcută de Brinton, Christopher și Wolf în lucrarea Civilization in the West (Civilizația în Occident): „Marea Britanie a înregistrat în Primul Război Mondial peste 750.000 de morți și 1.500.000 de răniți, între care mulți tineri de perspectivă, reprezentanți ai unei întregi generații. Severele pierderi economice au inclus 40% din flota comercială; datoria națională s-a înzecit, în timp ce multe dintre investițiile britanice făcute peste hotare au trebuit lichidate. Mecanismele comerțului exterior care au dus la prosperitatea Marii Britanii nu au putut fi refăcute imediat. Mai mult, producția industrială a Statelor Unite, a Canadei, chiar și a Indiei, a fost stimulată de necesitățile războiului, iar aceste țări se aflau acum în competiție cu Marea Britanie. În anii ’20, mecanismul industrial german, ajutat de investiții americane, revenea în competiție. Marea Britanie, inițiatoarea revoluției industriale, își pierduse locul fruntaș în acest domeniu⁴¹”.

Referindu-se la aceeași perioadă, criticul Walter Allen scrie: „După Primul Război Mondial, perioada ce se încheiase în iulie 1914 părea tot atât de îndepărtată ca și fața nevăzută a lunii. Războiul dusese la o fractură temporară în peisajul temporal, asemănătoare unei enorme catastrofe naturale -ștergând granițe de mult stabilite, aruncând până în înaltul cerului semne de hotar care ani de zile fuseseră acceptate necondiționat. Războiul a apărut ca un fel de fisură adâncă și nemărginită între prezent și trecut, încât prezentul și trecutul păreau aproape, dar atât de diferite unul de celălalt. A interpus o mare prăpastie între tinerii care luptaseră pe front și vârstnicii care rămăseseră acasă. Tot ceea ce păruse până atunci certitudine, toate lucrurile înțelese de la sine, pe care Marea Britanie le nutrise timp de o sută de ani de virtuală pace […] au fost demascate drept iluzii. Războiul a dus la o accelerare fără precedent a schimbărilor sociale. A dus la emanciparea femeii; a dus la emanciparea clasei muncitoare […] A afectat toate lucrurile și toți oamenii. Nimic nu a mai fost ca înainte⁴²”.

Tânăr sensibil, înzestrat cu o irezistibilă curiozitate intelectuală, Aldous Huxley a perceput din plin toate aceste schimbări -perimarea vechilor valori și incertitudinile epocii moderne⁴³.

Relativa stabilitate din epocile victoriană și edwardiană nu mai exista, iar dezvoltarea unei conștiințe sociale coincidea cu un declin al religiozității oamenilor. După război, a apărut o „generație pierdută” sau de „tineri furioși” (chiar dacă această ultimă etichetare avea să fie inventată abia după cel de-al Doilea Război Mondial). Epoca ce a urmat a purtat nume ca „epoca anxietății”, „epoca aspirinei”, „epoca măcelurilor”, „epoca tranchilizantelor”⁴⁴. Aceeași epocă a fost însă martora unei extraordinare izbucniri de energii, de imaginație, inventivitate și îndrăzneală⁴⁵. Nu e deloc de mirare că, în aceste condiții, una dintre trăsăturile definitorii ale epocii care a urmat Primului Război Mondial este tocmai caracterul ei contradictoriu. Epoca a marcat și o reacție împotriva nedreptăților de ordin economic și social (elocvente rămânând, în acest sens, utopiile lui Wells, unele dintre piesele lui Bernard Shaw, precum și ultima trilogie scrisă de Galsworthy), iar în planul artei și literaturii, o reacție împotriva romantismului (îndeosebi împotriva poeziei lui Tennyson și Swinburne) și, nu mai puțin, o luare de atitudine împotriva realismului de tip edwardian (prin scrierile lui Conrad și ale lui Bennett).

Dacă scriitorii menționați mai sus s-au mulțumit doar să pună sub semnul îndoielii valorile tradiționale, alții, cum ar fi James Joyce, Virginia Woolf, D. H. Lawrence, s-au rupt complet de ele. Cea mai grăitoare expresie a acestei atitudini o găsim în romanul Portret al artistului în tinerețe de James Joyce, în care Stephen Dedalus exclamă: „Tu îmi vorbești de naționalitate, limbă, religie. Eu am să încerc să zbor dincolo de aceste mreje⁴⁶”.

Este imposibil de evaluat cu exactitate în ce măsură a fost influențat Aldous Huxley de climatul social și literar al epocii. Scriitorul a făcut dese referiri la autori și la evenimente contemporane, raportându-se însă nu mai puțin și la scriitorii din secolele anterioare. În orice caz, vremurile pe care le-a trăit și-au adus și ele contribuția lor la formarea concepțiilor sale.

Un aspect ce nu trebuie în niciun caz trecut cu vederea îl constituie discrepanța dintre valorile științifice și cele spirituale -ajunsă una dintre trăsăturile definitorii ale epocii moderne. Bertrand Russell, în cartea sa Scientific Outlook (Perspectiva științifică), publicată în 1931, definea știința drept „cunoașterea puterii”, deosebind-o de „cunoașterea iubirii” pe care o caută misticul, îndrăgostitul, poetul. Filozoful susținea, în aceeași ordine de idei, și că „[…] nu putem cuceri lumea în calitate de tehnicieni decât dacă renunțăm la lume ca îndrăgostiți. Această împărțire din sufletul omenesc are însă un efect fatal asupra a tot ce e mai bun în om⁴⁷”.

Chiar dacă veridicitatea acestei ultime afirmații rămâne discutabilă, ea este, cât se poate de relevantă în ceea ce privește evoluția literară a lui Huxley. Pe lângă mediul familial și receptivitatea lui Huxley față de realitățile sociale, un alt factor important ce trebuie avut în vedere îl reprezintă educația pe care a primit-o, precum și rolul formativ pe care l-au avut, în cazul său, lecturile.

Personalitatea literară a lui Huxley își trage astfel seva dintr-o vastă zonă de valori spirituale, din rândul cărora nu lipsesc nici cele ale epocii elisabetane, scriitorul fiind și un bun cunoscător și al literaturii eline și latine. Un alt fapt ce nu trebuie pierdut din vedere e acela că Aldous Huxley a studiat literatura engleză la Balliol College, Oxford, cu un profesor de literatură engleză celebru la vremea aceea, Sir Walter Raleigh⁴⁸.

În timpul unei prime etape de formare spirituală, idealismul wordsworthian, acea credință tulbure în existența unei lumi spirituale, a făcut o puternică impresie asupra lui Huxley, cunoscând, după aceea, și o cât se poate de dramatică abordare în Those Barren Leaves (File veștede). Înainte însă de această etapă ce corespunde studiilor sale la Oxford, Huxley a fost puternic atras de John Ruskin⁴⁹, îndeosebi de importanța pe care acesta o acorda libertății artei⁵⁰. Pe de altă parte, idealismul subiectiv ipostaziat de William Blake avea să-l marcheze și pe Huxley, inspirându-i afirmații de genul „nicio filozofie nu este atât de captivantă ca aceea a lui Blake, care are talentul de a împreuna adevăruri atât de profunde și de importante cu o atât de frumoasă împlinire a dorinței⁵¹”.

La începutul anilor ’20, vederile lui Huxley despre artă și literatură aveau să cunoască însă o schimbare radicală. Astfel, după 1926, când s-a împrietenit cu D. H. Lawrence, Huxley a făcut eforturi deosebite pentru a îmbrățișa credința lui Lawrence în viața instinctuală⁵². Strădaniile sale în această direcție aveau să scadă totuși în intensitate curând după moartea lui Lawrence, survenită în 1930.

D. H. Lawrence a fost singurul scriitor contemporan care l-a impresionat enorm pe Huxley. Prefațând Scrisorile lui D. H. Lawrence, Huxley avea să scrie: „într-un jurnal ținut spasmodic, găsesc această însemnare, datată 17 decembrie 1927: Luat masa de prânz și petrecut după-amiaza cu familia Lawrence. D.H.L. este într-o formă admirabilă. E unul dintre puținii oameni față de care simt respect și admirație. În ceea ce privește majoritatea oamenilor remarcabili pe care i-am întâlnit, simt că, în orice caz, ei aparțin aceleiași specii căreia îi aparțin și eu. Dar omul acesta are ceva deosebit și superior, prin natură și nu doar prin mărime⁵³”.

Chiar și trei decenii mai târziu, Huxley avea să declare că încă îi place Lawrence: „Cât de bun este, îndeosebi în povestiri. Am citit deunăzi Women in Love (Femei îndrăgostite) și mi s-a părut iar a fi o lucrare foarte bună. Vivacitatea descrierilor de natură este uimitoare la Lawrence. […] Am fost foarte legat de Lawrence ca persoană⁵⁴”.

Totuși influența exercitată de D. H. Lawrence asupra lui Huxley nu a putut rămâne decât una de ordin teoretic. Semnificativ este, în acest sens, fie și numai faptul că, în Punct Contrapunct (1928), personajul Mark Rampion (D. H. Lawrence) se deosebește radical de Philip Quarles.

În exegeza intitulată Satire and Structure (Satiră și structură), Jerome Meckier supune unei ample analize raporturile dintre D. H. Lawrence și Aldous Huxley, dedicând acestor aspecte un întreg capitol -„Interludiul lawrencean al lui Huxley: compromisul latin eșuat” -și subliniind cu deosebită tărie influența pe care a exercitat-o Lawrence asupra creației literare a lui Huxley. Totuși subscriem mai degrabă la părerea lui George Woodcock, care respinge ideea unei atari înrâuriri, convins fiind că „influența lui Lawrence nu a fost mai mare decât aceea a lui Dostoievski (mult subestimată) și, totodată, după toate probabilitățile, mai redusă decât aceea a unor scriitori contemporani precum Proust, Malraux și, mai ales, Gide⁵⁵”.

Un alt lucru ce nu trebuie pierdut din vedere este pasiunea lui Huxley pentru opera lui Shakespeare⁵⁶, precum și pentru muzică⁵⁷, îndeosebi pentru Beethoven și Bach -dusă până la considerarea, cât se poate de serioasă, a muzicalizării prozei literare; lucru depășind ca importanță faptul că, în 1908 (moment când, în opinia lui Alexander Henderson, Huxley a început să citească literatură pentru adulți), tradiția artistică a anilor 1890, a tot ceea ce s-a numit „sfârșit de secol”, era încă activă⁵⁸. Era la modă să mergi în Franța în căutarea lucrurilor de prim rang. Fie că era vorba, cu precădere, de influența exercitată de literatura franceză, pe atunci la modă⁵⁹ (situație, am putea spune, dintotdeauna a literaturii engleze), fie că era vorba doar de faptul că Huxley găsise prielnic contactul său cu spiritul literaturii franceze, cert e că aceasta din urmă a avut un efect determinant asupra personalității artistice a scriitorului englez⁶⁰.

Înclinăm, în această privință, să acceptăm drept validă a doua ipoteză, cu atât mai mult cu cât Huxley însuși ne asigură că, în opinia sa, „întruparea saxonă și celtică reclamă o constantă reîmpreunare cu spiritul latin⁶¹”.

Acestea fiind datele problemei, este aproape imposibil să trecem cu vederea considerația lui André Maurois: „Aldous Huxley a fost în egală măsură un om de cultură franceză și engleză⁶²”. Nu a fost influențat însă doar într-un singur mod de cultura franceză. Huxley a nutrit admirație pentru Benjamin Constant (și personajul acestuia, Adolphe), și pentru Molière, La Fontaine, Pascal, la Rochefoucauld revenind în repetate rânduri la secolul al XVIII-lea francez (Crebillon, Andrea de Nerciat, Voltaire, Rousseau și, în special, Diderot, despre care a scris o serie de articole în revista „Atheneum” ori la care face referire în romanele sale). Diderot a ajuns să fie considerat astfel de către Huxley, la un mod superlativ, „drept singurul scriitor important care și-a dat silința să se familiarizeze cu tehnologia vremii sale și care și-a folosit talentul în vederea comunicării cunoștințelor sale⁶³”.

În tinerețe, Huxley a mai fost atras de unii scriitori romantici francezi, la adresa cărora, mai târziu, va ajunge să emită păreri critice nu dintre cele mai favorabile (George Sand, Alfred de Musset); pe de altă parte, simpatia sa a rămas constantă în privința unor prozatori și poeți francezi din secolul al XIX-lea precum Gerard de Nerval, Teophile Gauthier, Laurant Tailhade, Paul Verlaine și Emile Zola, Mallarme, Rimbaud, Baudelaire și Jules Laforgue⁶⁴. Să nu uităm că în anii 1919-1920, pe când John Middleton Murry și profesorul George Saintsbury publicau articole despre literatura franceză în revista „Atheneum”, tânărul pe atunci Aldous Huxley a avut de examinat o mulțime de noi apariții editoriale din Franța -pentru a se putea edifica asupra traducerii în limba engleză a unor lucrări contemporane scrise în limba franceză, expediate pe adresa revistei. Activitatea de acest gen explică numărul mare de referințe la literatura franceză contemporană și la reprezentanții acesteia, ce pot fi întâlnite în eseurile sale. În 1920, pe vremea când Romain Roland era ignorat de către criticii din țara sa, Aldous Huxley l-a elogiat într-o serie de articole publicate în revista „Atheneum”, mai târziu însă avea să fie tot mai sever în părerile sale critice despre scriitorul francez⁶⁵.

O foarte puternică influență asupra lui Aldous Huxley va fi aceea exercitată, fără îndoială, de marii maeștri francezi ai romanului. Într-o scrisoare datată 28 noiembrie 1918, scriitorul îi scrie cumnatei sale, Juliette: „Nu am mai citit în ultimul timp nimic altceva decât Flaubert și Stendhal; cei mai de seamă francezi⁶⁶”. Doi ani mai târziu, în iulie 1920, notează despre Balzac, în revista „Atheneum”: „Timp de câteva luni, cu puține întreruperi pricinuite de urgența altor afaceri, am devorat operele lui Balzac. Deși, în cazul de față, a devora este un cuvânt mult prea nobil și leonin. Confruntat cu Comedia Umană, te simți asemeni unui șoricel aflat în preajma unei bucăți enorme de cașcaval, de forma lunii⁶⁷”.

Totuși scriitorul francez care a exercitat efectiv cea mai mare influență asupra lui Huxley a fost André Gide⁶⁸. A mai fost influențat de Anatole France, cu care, mai presus de orice, avea în comun „frica și ura față de creștinismul de tip sceptic, ce urăște frumusețea și este de o seriozitate ucigătoare⁶⁹”. André Maurois are dreptate când afirmă că romanele de început ale lui Huxley „amintesc de Anatole France: dialogul pe care-l poartă personajele sale spirituale și pline de senzualitate -ținute în foarte mare măsură sub control -este demn de Jerome Coignard sau de Bergeret⁷⁰”. Deși Aldous Huxley a susținut că doar în tinerețe a manifestat interes pentru Anatole France, se mai poate observa totuși destul din Anatole France și în cele două biografii ale sale, Grey Eminence (Eminența cenușie) și The Devils of Loudun (Diavolii din Loudun).

Huxley a manifestat entuziasm și admirație în 1915 la contactul cu opera lui Marcel Proust În căutarea timpului pierdut, scriind mai târziu despre romancierul francez că „este un La Rochefoucauld la o scară de 10000 de ori mai mare⁷¹”. În Proper Studies (Studii adecvate), Huxley va fi totuși mult mai critic în opiniile sale despre Proust, susținând că acesta ne oferă o imagine a naturii umane „în starea ei crudă, ca să spunem așa, fără să ne sugereze o singură dată cum ar trebui prelucrat acel material brut. […] Proust, voluptate științifică a emoțiilor, pare să nu aibă nicio ambiție de a face mai mult decât să se cunoască pe sine; niciodată nu pare să-i fi trecut prin minte că ar putea să-și folosească cunoștințele și în scopul de a deveni mai bun⁷²”.

Citatele de mai sus surprind cât se poate de elocvent evoluția lui Huxley între anii 1925-1927. Începând prin a fi puternic atras de Proust, câteva decenii mai târziu va constata că scriitorul francez nu mai e nicidecum pe gustul său⁷³. Nu este nevoie totuși de un efort deosebit pentru a identifica influența lui Proust în Orb prin Gaza, unul dintre cele mai bune romane scrise de Huxley.

Toate cele menționate mai sus nu sunt decât cele mai evidente exemple ale opiniilor lui Huxley despre literatura franceză. El nu numai că a fost influențat de scriitorii francezi, dar a mers până acolo încât a creat personaje ce amintesc de autori francezi ori de personaje din cărțile lor. S-au făcut frecvent referiril alter-ego-urile Doamnei Bovary prezente în romanele lui Huxley. În aceeași ordine de idei, se cuvine menționat și Spandrell (Punct Contrapunct), care pare să fi fost inspirat de Baudelaire. Cele două biografii, Grey Eminence (Eminența cenușie) și The Devils of Loudun (Diavolii din Loudun), două dintre cele mai bune, dacă nu chiar cele mai bune scrieri ale lui Huxley, se concentrează asupra istoriei Franței.

Începând cu anul în care a fost publicat primul său roman, Crome Yellow (Galben de crom), biografia spirituală a lui Huxley poate fi urmărită în cărțile acestuia. Ceea ce se manifestă astfel este tot mai pregnant scepticism, evident în romanele scrise în anii ’20: Crome Yellow, Antic Hay (Dans grotesc), File veștede, Punct Contrapunct, chiar dacă trăsătura lor precumpănitoare rămâne aceea a unui spirit de excepție și unor ironii scânteietoare.

Scriitorul a călătorit mult, în India, Birmania, Malaiezia, Japonia, Statele Unite, Mexic, Guatemala, Honduras și Indiile de Vest. În Europa a stat mai mult în Italia⁷⁴. La începutul anilor ’30, repulsia sa față de fascism⁷⁵ l-a adus însă în situația de a nu mai putea suporta viața în Italia și de a prefera Franța (La Gorguette, Sanary, Var).

Mijlocul deceniului al patrulea îl găsește implicat în mișcarea pacifistă din Anglia. În 1937, din motive de sănătate, pleacă în Statele Unite, fără nicio intenție de a se stabili acolo. Cu excepția unor călătorii ocazionale și a unor vacanțe, va locui până la sfârșitul vieții în California, cu precădere în zona Los Angeles.

Viața în Statele Unite, deși impresionantă din multe puncte de vedere⁷⁶, nu a atras după sine sporirea dozei de optimism a autorului.

Romanul After Many a Summer (După multe veri) -1935, s-a dorit a fi, în acest sens, o satiră la adresa binecunoscutului pragmatism american. Totodată, începând cu primii ani ai deceniului cinci, devine tot mai acută dorința scriitorului de a duce o viață retrasă. Pierzându-și credința în posibilitatea creării unui paradis pământesc, se implică tot mai mult în experiențe mistice, recurgând chiar și la droguri, în vederea realizării unei desprinderi complete și a unei contopiri personale cu „unitatea” vieții. Această turnură pe care a luat-o viața lui Huxley se explică, desigur, în mare măsură prin temperamentul său, incapacitatea sa de a se implica activ în viața socială, precum și prin atrocitățile pricinuite de un război de o amploare fără precedent, oferindu-i un subiect de discuție și de meditație și intense trăiri, chiar dacă, fizicește vorbind, nu a putut lua parte la acesta. Scriitorul este cuprins, în egală măsură, și de imperioasa dorință de a contribui la rezolvarea problemelor omenirii. Conferințele pe care le susține în campusurile universitare americane îi sporesc popularitatea, la fel și sumedenia de articole pe care le dedică unei diversități de aspecte ale vieții și lumii moderne.

În 1955, soția sa, Maria, cu care se căsătorise în 1919 și față de care, de la moartea lui Trevenen, ajunsese să manifeste un atașament absolut, moare de cancer la doar trei ani după depistarea cumplitei maladii. Huxley însuși are din nou probleme cu vederea (după ce, timp de un deceniu, capacitatea sa vizuală cunoscuse o ameliorare), iar, în 1961, suferă un atac de keratitis de pe urma căruia nu-și va mai reveni niciodată pe deplin. Între timp însă reușise să-și elaboreze o filozofie proprie, care să-l ajute să abordeze cu mult stoicism vitregiile sorții.

În 1956 se căsătorește cu o muziciană italiană, Laura Archera, și se dedică total scrierii a ceea ce avea să fie ultimul său roman, Island (Insula), o sinteză a concepției sale despre viață.

Pe planul vieții de zi cu zi, atât autorul, cât și membrii familiei sale vor continua să fie urmăriți de nenoroc. Căsătoria singurului său fiu, promițătoare la început, se termină cu un divorț, iar eforturile pe care le face autorul de a-și vedea opera dramatică încununată de succes sfârșesc cu un eșec (alt semn că Huxley nu a ajuns niciodată la detașarea dorită). Când casa i-a fost mistuită de un incendiu în 1961, tot ceea ce a reușit să salveze a fost manuscrisul ultimului său roman, Island (Insula), întâmpinat însă cu răceală de către critici și niciodată luat în serios de către o mare parte din cititori. Huxley s-a văzut astfel în situația de a lua totul de la capăt, la o vârstă înaintată. În 1960 a prezentat primele simptome ale afecțiunii care avea să-l răpună. Calmul și considerația sa față de cei din jur au rămas exemplare pe tot parcursul declinului său fizic. A murit la 22 noiembrie 1963. Ultimele sale zile de viață au fost consemnate fidel de Laura Archera în This Timeless Moment (Această clipă fără sfârșit).

Într-un eseu intitulat Variations on a Musical Theme (Variațiuni pe o temă muzicală), scris în 1956, Huxley făcea următoarea observație: „între opera unui artist și modul său propriu de a se comporta nu există nicio corespondență clară. Opera artistului poate fi sublimă, iar comportarea acestuia să cuprindă orice de la nerozie și nebunie până la crimă. Tot atât de bine, însă, comportarea unui artist poate fi impecabilă, iar opera lui neinteresantă sau de-a dreptul ratată⁷⁷”. Butada de mai sus poate fi considerată și drept o altă afirmație contradictorie făcută de Huxley, elocventă pentru contradicțiile din sufletul său. Chiar și așa, este cât se poate de clar că experiențele prin care a trecut scriitorul nu numai că i-au îmbogățit scrierile, dar, în cele mai multe cazuri, le-au și inspirat; proces ce trebuie considerat, totodată, ca fiind și reversibil, scriitorul recurgând adeseori la viața și la cunoștințele sale despre lume în scopul de a le da o nouă semnificație prin intermediul literaturii.

Unul dintre primele lucruri care-l surprind pe cititorul operei lui Huxley este modul inconsecvent în care scriitorul percepe realitatea. Începând printr-o respingere a valorilor tradiționale, a dogmelor și credințelor, printr-o promovare a unui mod „raționalist” de abordare a vieții, scriitorul devine, odată cu trecerea anilor, tot mai conștient de necesitatea de a se elibera din încătușarea timpului, spațiului și eului și va ajunge la misticism. Astfel că, spre sfârșitul carierei sale literare, scriitorul se va descoperi făcând eforturi mari pentru a împăca modelul științific și tehnologic apusean cu filozofia și religia orientală -în ceea ce i se părea a fi un mod ideal de viață. Turnura aceasta poate apărea curioasă, având în vedere viața pe care a dus-o scriitorul însuși. Chiar și așa, semnificația deplină a acestei mutații poate fi elucidată printr-o estimare atentă a valorii operei sale, simptomatică fiind în acest sens însăși reacția cititorilor și criticilor săi, popularitatea în continuă scădere cu care s-a văzut confruntat spre sfârșitul vieții sale.

În linii mari, căutarea realității de către Huxley a cunoscut trei direcții. Cea dintâi marchează primele două decenii de activitate creatoare, încheindu-se odată cu anii ’30 – când scriitorul ia atitudine împotriva valorilor tradiționale și supune unei analize și critici aspre civilizația morală, arătând clar că învelișul ei strălucitor ascunde o serie de noțiuni și principii false (ale religiei, patriotismului și moralei, ale descoperirilor științifice și impactului acestora din urmă asupra bunăstării generale). În operele mai importante din această perioadă (îndeosebi în romanele scrise în anii ’20: Galben de crom – 1921, Dans grotesc – 1923, File veștede – 1925 și Punct Contrapunct – 1928), scriitorul dă glas deziluziei pe care i-o produce societatea occidentală.

Aceeași deziluzie poate fi sesizată și în opera eseistică, de exemplu, în Jesting Pilate (Ce-i adevărul?), dar, spre deosebire de opera de ficțiune, în care prevalează filozofia „lipsei de înțeles”, în Jesting Pilate scriitorul crede încă în existența unor valori fundamentale „veșnice” – mergând până la a afirma că valorile spirituale consacrate sunt fundamental corecte și deci trebuie menținute, precum și că omul, în timp ce călătorește și vede lumea, trebuie să discearnă între „perversiunile nedăunătoare și cele care tind să nege ori să ia în derâdere valorile fundamentale”. Un lucru este sigur, lui Huxley îi e greu să accepte Estul spiritualizat și preferă materialismul Occidentului deoarece, „în realitate – iertată ne fie exprimarea filozofică mai brutală – subtilitatea, finețea și complexitatea sunt atribute care aparțin materiei discutate, nu minții”.

Jesting Pilate(Ce-i adevărul?) rămâne una dintre cele mai serioase cărți scrise de Huxley. Religia orientală – ce avea să devină obsesia ultimilor săi ani – este respinsă aici, întrucât se dovedește incompatibilă cu „viziunea occidentală”, raționalistă a autorului. „Ceva mai puțină religiozitate, și indienii ar putea avea mai multe școli, mai puțin praf și mai multă hrană, chiar și un fel de viață socială convențională, bazată pe bunele maniere⁷⁸”. Totodată, Huxley consideră că metafizica și lumea cealaltă sunt invenții pur umane, misticii neavând cum ajunge la unirea cu Dumnezeu.

Un aspect deosebit de important îl constituie admirația pentru Buddha, cel care, dintre toți liderii religioși, este „cel mai puternic din punct de vedere intelectual⁷⁹”. Așadar, misticismul de tip oriental a reprezentat inițial, pentru Huxley, resursa unei atracții exclusiv intelectuale.

Ne-am referit mai în amănunt la această ipostază a lucrărilor cu caracter eseistic, deoarece ea explică evoluția întrucâtva neașteptată a scriitorului, de la romanele sceptice din anii ’20 la ceea ce se poate socoti, pe bună dreptate, drept momentul hotărâtor al carierei sale literare: publicarea în 1936 a celui mai progresist roman al său, Orb prin Gaza. Romanul marchează momentul în care Huxley nu mai respinge valori, nepunând nimic în locul lor, ci încearcă să perceapă esențele existenței umane și, totodată, să găsească un sens al vieții prin cultivarea a ceea ce este mai nobil în ființa umană.

A doua etapă de creație se întinde aproximativ până în 1937, când Huxley se stabilește în Statele Unite, continuând apoi până la publicarea, în 1945, a lucrării Perennial Philosophy (Filozofia eternă), oglindind strădaniile scriitorului de a investiga posibilitățile oferite de misticism, îndeosebi de buddhism.

În ultimii cincisprezece ani de viață, Huxley a încercat să ilustreze faptul că religia și știința se pot asocia spre folosul omenirii. Între altele, această ultimă etapă de creație înregistrează timp de doi ani, 1954-1956, un interludiu elocvent pentru momentul de vârf al unei devastatoare crize spirituale trăite de Huxley, care și-a găsit expresia literară într-un microroman, The Genius and the Goddess (Geniul și zeița), publicat în 1955. Diferit din multe puncte de vedere de tot ceea ce scrisese până atunci ori avea să mai scrie, Geniul și zeița ar putea servi cel mai bine drept „testament literar”, fiind cea mai buna expresie a unei „chintesențe a huxleyianismului”.

Periodicizarea de mai sus a creației huxleyiene nu este scutită de subiectivism. Meritul ei constă totuși în aceea că etapele pe care le-am delimitat urmăresc și punctează destul de fidel evoluția sau involuția creației lui Huxley, ținând cont astfel de transformările ei constante, de îmbrățișarea ori, după caz, de rapida abandonare a unor idei.

Există un aspect care, oricât de subiectiv poate părea, nu trebuie nicidecum scăpat din vedere: personalitatea divizată a lui Huxley – sciziune ce avea să atragă după sine alte inconsecvențe. Așa cum scriitorul însuși mărturisește antologic acest lucru, în poemul său Contrary to Nature and Aristotle (Opus naturii și lui Aristotel), sufletul îi era o amphisbaena, un șarpe mitologic cu două capete, câte unul la fiecare extremitate a corpului”.

O altă scriere de tinerețe, poemul Two Realities (Două realități), ne dezvăluie un Huxley fascinat de mulțimea de posibilități de receptare a realității.

Huxley consideră că subiectivismul domină reprezentările pe care le avem despre realitate. De aici, conform punctului de vedere adoptat, posibilitatea ca același lucrul, în funcție de „modul cum este privit”, să ne poată apărea atât comic, cât și tragic, interesant sau plictisitor.

Această diversitate de vederi este privită pe fundalul efemerității existenței umane, precum simbolic exprimă poemul Out of the Window (Pe fereastră) din volumul The Defeat of Youth (Tinerețe înfrântă). O confirmare a acestui punct de vedere o găsim și în romanul Antic Hay (Dans grotesc), în care Lypiatt vehiculează următoarea teorie, relativ frecventă în opera lui Huxley: „Fiecare dintre oameni este o farsă ambulantă și, în același timp, o tragedie de același fel⁸⁰”.

Realitatea a fost considerată, prin urmare, ca purtând însemnele subiectivității noastre. Această realitate subiectivă reprezintă doar o parte din realitatea obiectivă care lui Huxley îi apăruse inițial drept o lume caracterizată prin urâțenie, determinism biologic și economic.

În eseul Do What You Will (Fă ce vrei), scriitorul aduce critici lui Swift, cel care găsise inacceptabilă lumea intestinelor și subsuorilor⁸¹, opera lui Huxley furnizând o mulțime de alte exemple în care acesta acuză scriitorii că sunt marcați de o viziune limitată asupra realității și că trec cu privirea aspectele mai „puțin plăcute”. În Proper Studies (Studii adecvate), Huxley recunoaște însă faptul că „realitatea este într-atât de incomensurabil de complicată, încât ne e imposibil să o înțelegem într-un mod sintetic, ca un întreg”. Scriitorul mai consideră că, neputând ajunge la o înțelegere deplină a realității, trebuie s-o acceptăm așa cum e, întrucât, „viața nu e un joc de cuvinte încrucișate, cu rezolvare dată și cu o recompensă pentru persoana ingenioasă care o intuiește. Pentru enigma universului există tot atâtea răspunsuri câți oameni sunt. Fiecare răspuns reprezintă o ipoteză de lucru în termenii căreia cel care răspunde descoperă pe cale experimentală realitatea”.

În Jesting Pilate (Ce-i adevărul?), Huxley merge până la a cocheta cu ideea lipsei de scop a universului, precum și cu aceea a lipsei de sens a oricăror încercări de a găsi o rațiune a existenței, dat fiind faptul că, între atât de multe realități, acceptăm fără obiecții „rațiunea de a ne afla acolo”. Douăzeci de ani mai târziu, în Themes and Variations (Teme și variațiuni), Huxley se va referi plin de amărăciune la natura existenței umane, concluzionând că „existența noastră este, prin însăși natura ei, contradictorie și paradoxală”.⁹⁴

Să nu ne pripim să credem că Huxley a trecut cu vederea rolul important pe care-l joacă știința în înțelegerea realității. Dar încă din 1937, în Ends and Means (Scopuri și mijloace), scriitorul nu a lăsat niciun dubiu asupra convingerii sale că știința este capabilă doar să măsoare și să clasifice fenomenele, nu să le ofere o explicație din punct de vedere moral ori estetic.

În 1928, Mark Rampion, unul dintre protagoniștii romanului Punct Contrapunct, are revelația unei superiorități a instinctelor ființei umane, precum și a înclinației naturale a acesteia pentru educație și mediul înconjurător, de asemenea, în Music at Night (Muzică nocturnă), mântuirea e definită drept „rezultatul anumitor calități înnăscute ale spiritului […], cu alte cuvinte, este rezultatul favoritismului și al predestinării⁹⁶”.

Dincolo de ereditate, ceea ce are importanță este și genul de educație primită în copilărie. Dacă oamenii se comportă cum se cuvine, aceasta nu se datorează faptului că ei au citit lucruri despre bună purtare și despre morală sau rațiunile metafizice de a fi virtuos, ci faptului că au fost supuși în timpul copilăriei unei mai mult sau mai puțin sistematice educații comportamentale⁹⁷. Ceea ce însă nu înseamnă nici pe departe că Huxley acceptă pe de-a întregul sistemul de educație așa cum este dat – adeseori fiind cât se poate de tranșant în opiniile de acest fel și mergând chiar până la recomandarea unui nou sistem de educație⁹⁸.

În unele dintre operele sale, Huxley a demonstrat fără putință de tăgadă că viața noastră se conduce după elemente situate în afara autocontrolului nostru. În Themes and Variations (Teme și variațiuni), vorbind despre Maine de Biran, scriitorul arată că acesta nu a putut ajunge la „mântuirea mistică”, deoarece „a fost din naștere cine a fost, datorită trupului, minții, caracterului său, precum și profesiei și implicărilor sale în societate⁹⁹”.

Pe aceeași linie se înscriu și observațiile pe care le face Huxley în Proper Studies (Studii adecvate): „Când (un om) ajunge la vârsta conștiinței de sine, el este deja modelat de către părinți, de profesori, de toate ideile și prejudecățile societății în care întâmplător s-a născut¹⁰⁰”.

Lucru care totuși nu-l împiedică să scrie în The Perennial Philosophy (Filozofia eternă), că omul dispune de puterea de a ajunge la transcenderea de sine și că orice „dorește cu ardoare sau gândește, crede și simte, reprezintă, ca să spunem așa, Logos-ul, prin mijlocirea căruia însușirea fundamentală a individului dă curs actelor ei creatoare¹⁰¹”.

Pe de altă parte, Milton Birnbaum susține că „impresia pe care ne-o lasă reflecțiile lui Huxley despre libertatea artistului, cele de dinaintea anilor ’60, sunt expresia mai degrabă a unei dorințe nemărturisite decât a unei convingeri clar demonstrate¹⁰²”.

Ceea ce explică, în mare măsură, strania combinație de optimism și pesimism din operele scrise după această perioadă. „Pesimism în ceea ce privește lumea în general și natura umană așa cum este ea ilustrată de majoritatea oamenilor. Optimism legat de lucrurile care pot fi realizate de către cel care vrea așa ceva și știe și cum să acționeze¹⁰³”.

Una dintre principalele resurse ale cinismului care se regăsește în majoritatea operelor huxleyiene o reprezintă conștiința faptului că omul, orice ar face, nu este capabil să ajungă la o perspectivă completă asupra realității¹⁰⁴. Cele mai multe lucruri pe care suntem învățați să le respectăm și să le venerăm nu sunt demne de vreo altă atitudine decât cinismul¹⁰⁵”, afirmă Propter în After Many a Summer (După multe veri).

Lipsa de încredere atât în virtuțile filozofiei, cât și în cele ale științei (dat fiind faptul că acestea se dovedesc incapabile să explice realitatea) l-a făcut pe Huxley să se apropie de misticism, în căutarea realității absolute pe care o descoperă sinonimă cu realitatea divină, ori cu Trinitatea. „Realitatea ultimă este simultan transcendentă și imanentă. Dumnezeu este creatorul și susținătorul lumii; împărăția lui Dumnezeu se află totuși și în noi […]¹⁰⁶”. Modul în care se poate ajunge la această realitate absolută constă în negarea lumii egoului, iar filozofia acestei realități absolute constituie filozofia eternă. „Philosofia perennis – termenul fost inventat de către Leibniz; dar aceasta, în sine (metafizica ce recunoaște existența unei Realități divine, esențială pentru lumea lucrurilor, existențelor și minților; psihologia care găsește în suflet ceva asemănător sau chiar identic cu Realitatea divină; etnicul care plasează sfârșitul existenței umane în cunoașterea Temeiului imanent și transcendent a ceea ce e viu) există din timpuri imemoriale și este universală¹⁰⁷”.

Huxley ajunge astfel la concluzia că pierderea personalității reprezintă singurul leac eficace pentru o lume care nu oferă prea multe motive de mulțumire¹⁰⁸”. Pierderea aceasta de personalitate (ori de sine) trebuie asociată cu hotărârea de a trăi în afara timpului și a spațiului¹⁰⁹.

Este vorba însă de o transcendere de sine ce nu poate fi realizată de către majoritatea oamenilor, care s-au cam săturat de realitățile acestei lumi, ca și de ei înșiși, în pofida aspirației lor către o transcendere de sine și, în consecință, către realitatea absolută. Huxley consideră, în acest sens, că cei mai mulți oameni manifestă o tendință spre transcenderea de sine, dar, într-o majoritate zdrobitoare de cazuri, tot ceea ce reușesc e fie o „transcendență de sine descendentă” (folosind binecunoscutele, des frecventatele „căi magistrale” pe care le reprezintă drogurile, sexualitatea ordinară și instinctul de turmă al maselor¹¹⁰, fie o „transcendență de sine orizontală” (reprezentată de ceva atât de trivial precum hobby-urile ori tot atât de prețios precum iubirea dintre soți). Huxley mai observă că, dacă transcendența de sine orizontală nu este însoțită de un efort conștient și susținut în a înfăptui transcendența de sine ascendentă (mistică), lucrurile bune, tot binele la care se poate ajunge, vor fi amestecate cu lucrurile rele.

Oricât de fascinat a fost de autonegare, Huxley nu a putut să nu înțeleagă că ea nu avea niciun fel de priză la majoritatea oamenilor.

Milton Birnbaum afirmă despre Huxley că, „exceptând personajele romanului Island (Insula), toți misticii romanelor sale sunt, într-o măsură îndeajuns de semnificativă, fie oameni în vârstă, fie complet lipsiți de responsabilități familiale¹¹¹”.

Dificultatea enormă întâmpinată în atingerea unei transcenderi de sine se prea poate să-l fi determinat pe Huxley să recurgă la droguri¹¹². Neîndoielnic însă, întreaga teorie a transcendeței de sine reprezintă un indicator simptomatic pentru criza spirituală de care a fost cuprins în ultimele două decenii de viață. Exemplu tipic de intelectual pierdut într-o lume a ideilor, aducând astfel cu protagoniștii scrierilor lui Camil Petrescu (cum ar fi Gelu Ruscanu, din Jocul ielelor), Huxley a eșuat în încercările sale de a găsi realitatea absolută, lucru ce poate fi pus mai ales pe seama „detașării intelectuale” care-l caracteriza. În consecință, orice încercare de înțelegere a lumii e sortită să ne apară utopică atunci când e privită din punctul de vedere corespunzător unei „detașări”, respectiv al unei „neimplicări”.

Lucrul acesta poate apărea și mai paradoxal atunci când e raportat la faptul că Anthony Beavis (din romanul Orb prin Gaza) ajunge la concluzia că detașarea personală este un ideal greșit nu doar la nivelul individului, ci și la acela al unei „politici internaționale”¹¹³.

Ca și Beavis, Huxley și-a dat seama că e lipsit de experiența directă a vieții. „Referirea la teoria curajului, sacrificiului de sine, răbdării, fără a avea vreo cunoștință despre modul de a le practica” îl face pe Beavis să se simtă copleșit de rușine. Punctul său slab (și, prin extrapolare, al lui Huxley însuși) este exprimat cu claritate: „Nestabilirea unor contacte, mi-am dat seama, este primejdioasă; dar, din momentul în care le stabilesc, mă descopăr făcând paradă de asta și încercând să-i domin pe cei din jur […] printr-o etalare pur verbală a unor virtuți pe care nu le pot pune în practică¹¹⁴”.

Acumularea unui impresionant bagaj de cunoștințe despre lume, aranjate cu grijă într-un fel de fișier mental, nu este totuși echivalentul înțelegerii adecvate.

Poziția neangajată a lui Huxley este cea care generează întreaga neînțelegere, afectându-i nu doar viața, ci și opera. Autorului pare să-i lipsească „empatia”, ceea ce explică de ce multe dintre personajele sale nu sunt decât fațete ale eului său¹¹⁵.

Ideea negării de sine nu trebuie exclusă din discuție pe motivul că ar fi pe de-a întregul lipsită de relevanță. Ceea ce poate ea sugera, la o examinare mai atentă, e faptul că Huxley era conștient de necesitatea depășirii limitărilor egoismului, în căutarea valorilor supreme. Numai că, în loc să-și fi identificat aspirațiile cu cele ale comunității (din păcate, scriitorul având prea puțină experiență de acest fel), el a căutat un înțeles doar în infinit și atemporalitate. Paradoxul, resimțit cât se poate de dureros de către Huxley, consta în motivația ultimă de a elabora o filozofie eternă, oferind semenilor o cale de ieșire dintr-o existență haotică, și de accedere la o existență superioară.

În ultimul său roman, Island (Insula), Huxley a încercat să demonstreze – nu foarte convingător – că o unire a științei și artei occidentale cu religia orientală (filozofia buddhistă) reprezintă scopul căutărilor sale de o viață. Ironic, în această unire dintre religie și știință, cea de-a doua e considerată ca fiind producătoare de „moksha medicine”, adică de „revelatorul realității”, „pilula adevărului și frumuseții”¹¹⁶, o idee pe care am întâlnit-o deja în romanul Minunata lume nouă, unde tot un produs chimic, SOMA, era sursa păcii sufletești.

De ce totuși nu a crezut Huxley pe deplin în știință? Un răspuns ar putea fi cel oferit de eseul Science, Liberty and Peace (Știința, libertatea și pacea), în care scriitorul afirmă că, „în pofida instruirii de care dispun oamenii de știință și tehnicienii (probabil, datorate într-adevăr caracterului îngust, specializat al instruirii lor), aceștia rămân întru totul capabili de cele mai primejdios de iraționale prejudecăți; în plus, ei nu sunt nici imuni la manifestările unei propagande înșelătoare. Aceiași oameni care resping superstițiile […] nu au nicio reținere în a accepta și recunoaște infailibilitatea ministrului de externe din țara lor, precum și caracterul cvasidivin al conducătorului acesteia»”¹¹⁷.

Se înțelege de la sine că lipsa unei ideologii politice autentice l-a determinat pe Huxley să vadă în religia orientală partenerul ideal al științei în acea uniune care ar fi putut guverna societatea ideală din romanul Island (Insula).

Dacă așa stau lucrurile, căutarea valorilor, în care Huxley s-a angajat, precum și încercarea lui de a ajunge la o înțelegere absolută a realității nu s-au încheiat niciodată. Opiniile unui critic precum Keith May par a fi, în acest sens, cele mai apropiate de adevăr: „El [Huxley] nu a ajuns niciodată un mistic autentic, ci a rămas un scriitor profesionist (cele două vocații fiind, probabil, incompatibile)”¹¹⁸.

Huxley a murit la 22 noiembrie 1963, dar moartea sa a trecut aproape neobservată de presa americană. Ironia hazardului făcuse ca în aceeași zi să fie asasinat președintele John Fitzgerald Kennedy. În plus, ca și cum acesta nu era un caz singular de rupere a echilibrului social, într-o succesiune rapidă în timp aveau să urmeze asasinarea lui Martin Luther King și asasinarea lui Robert Kennedy. Moartea lui Huxley a survenit, astfel, într-un context socio-istoric care – pe fundalul contrastant al unei turbulențe tot mai mari a vieții sociale – a scos și mai mult în evidență preocuparea sa de o viață cu principiile morale.

Orice încercare de analiză a posibilei interdependențe dintre căutarea de către Huxley a unui ideal moral și, apoi, pesimismul indus de o civilizație ale cărei tot mai impresionante performanțe tehnologice aveau drept consecință dezumanizarea și alienarea, scoate în evidență una dintre trăsăturile distinctive ale operei sale: „dilema morală”.

În calitate de moralist, care se folosește de literatură ca mijloc de diseminare a unor idei, Aldous Huxley s-a preocupat, înainte de toate, de exprimarea „Adevărului întreg”, al cărui efect cathartic îl considera a fi cel mai durabil¹¹⁹.

Cu toate astea, cititorul care se apropie cu superficialitate și prejudecăți de proza lui Huxley ar ajunge la concluzia falsă că ea se remarcă mai degrabă printr-o lipsă de sens, decât prin vreo căutare a „adevărului întreg”; cu atât mai mult cu cât scriitorul a făcut el însuși cândva o confesiune în acest sens. „În ceea ce mă privește”, afirmase Huxley cu acel prilej, „ca, de altfel, și pentru neîndoios marea majoritate a contemporanilor noștri, filozofia lipsei de sens a reprezentat, esențialmente, un mijloc de câștigare a unei libertăți”¹²⁰.

Ceea ce impune încă de la o primă lectură a operei lui Huxley e copleșitoarea confuzie morală ce apare în cele mai multe dintre romanele lui¹²¹. Dar, așa cum a afirmat A. C. Ward, „[…] dezgustul și disperarea acestuia nu sunt dirijate împotriva vieții umane ca atare, ci doar împotriva degradării vieții pe care o observă în jurul său […] Aldous Huxley poate fi considerat drept un scriitor nedecadent și moral, deoarece există permanent, în fundalul cărților sale, sugestia că există un mod de viață mai dezirabil și că acesta trebuie găsit»”¹²². Motiv în plus ca și noi să subscriem integral la tentativa lui Peter Browning de a plasa romanul Orb prin Gaza (primul roman în care existența umană tinde să își recupereze un înțeles) în centrul operei scriitorului privite ca întreg¹²³. De la primul său roman, Galben de crom (1921), și până la Orb prin Gaza (1936), tema regenerării morale poate fi regăsită în latența ei în lucrări precum Dans grotesc – 1923, File veștede – 1925, Punct Contrapunct – 1928 și Brave New World (Minunata lume nouă) – 1932. Urmărind această secvență cronologică, cititorul atent nu poate să nu observe că personajele care lipsesc din aceste romane sunt tocmai cele mântuitoare, cele care exprimă bunăvoință, capabile să indice o ieșire din marasmul confuziei morale. Desigur, putem întâlni și în opera huxleyiană profeți precum Scogan (Galben de crom), Coleman (Dans grotesc), Cardan (File veștede), dar, în pofida inteligenței lor sclipitoare, precum și a unor interesante silogisme, aceștia pot fi cu greu considerați exemple de comportament demne de urmat. Mark Rampion (din Punct Contrapunct), personajul care în multe privințe a fost inspirat de figura reală a lui D. H. Lawrence, este primul care evidențiază convingător necesitatea unei schimbări fundamentale în comportarea oamenilor moderni. Chiar și așa, unii exegeți¹²⁴, influențați de bună seamă de D. H. Lawrence, îl consideră pe Mark Rampion ca fiind neconvingător¹²⁵ ori, în cel mai bun caz, îl privesc ca marcând o fază trecătoare din cariera literară a lui Huxley.

Adevărul e că Rampion constituie un model ce poate fi imitat, dar care (pe fundalul romanului și al incapacității lui Huxley de a evidenția altfel decât la modul teoretic proslăvirea vieții de către Lawrence), nu are idee de dificultățile majore cu care se confruntă alte personaje huxleyiene, rămânând un profet izolat.

Căutarea, de către Gumbril Jr., a unui mod superior de viață apare prematură. Totuși un personaj precum Calamy (din File veștede) renunță cât se poate de semnificativ la o societate salonardă și la conversațiile ei sterile, încercând să ajungă, în cadrul unei existențe contemplative, la un nivel superior de înțelegere a vieții.

Primul personaj cu adevărat convingător este Dr. Miller, din Orb prin Gaza, sub a cărui îndrumare, Anthony Beavis, un om pierdut din punct de vedere moral, face primii pași pe calea mântuirii. El reprezintă prototipul „personajelor virtuoase, adulte, care nu se atașează de nimeni”, cele care vor deține o poziție centrală în opera lui Huxley, întrucât, precum însuși scriitorul afirmă, „exemplul literar se dovedește a fi un instrument redutabil în modelarea caracterului. Problema este însă că majoritatea exemplelor noastre literare […] reprezintă doar idealizări ale omului senzual de rând¹²⁶”.

Propter din După multe veri și Bruni Rontini (din Time Must Have a Stop – Timpul trebuie să aibă sfârșit) au fost personaje create cu intenția de a îndrepta situația de mai sus – căutând izbăvirea în misticism, dar care, spre deosebire de Dr. Miller, sunt mai degrabă ipostazieri palide ale unor principii, decât salvatori autentici. Tema convertirii rămâne însă o temă care nu va fi epuizată decât în ultimul roman al lui Huxley, Insula.

Tema regenerării morale nu este abordată, așadar, într-un singur fel în beletristica huxleyiană. Calamy se retrage în munți, unde poate medita fără a fi deranjat. Cititorul simte însă că viața solitară nu poate contribui defel la găsirea unei soluții etern valabile, lucru de care își dau seama și celelalte personaje din roman. Primul pas a fost totuși făcut; unul după altul, toate celelalte personaje aflate în căutarea mântuirii morale fac același lucru, mai întâi printr-o dezavuare a societății corupte. Nota aceasta de respingere poate fi întâlnită în toate operele importante ale lui Huxley. În paralel însă se poate observa și o amplificare a tendinței lui Huxley de a vedea în utopii un debușeu pentru aspirațiile sale sociale. Idealul lui Scogan, legat de statul rațional – această formă deghizată a Republicii lui Platon – este atins în Brave New World (Minunata lume nouă). Concluzia acestei cărți nu lasă loc niciunei ambiguități: o societate de sclavi mecanizați este cu totul incompatibilă cu izbăvirea individului în sine. Ape and Essence (Maimuța și esența) oferă exact reversul acestei situații. Aici, după cum observă criticul Peter Bowering, „în ajunul unui război termonuclear, idealul suprauman al științei și progresului se prăbușește sub presiunea unui regres subuman¹²⁷”.

Ar fi cu totul eronat să vedem doar latura sumbră a utopiilor. Există destule aspecte pozitive ale utopianismului, legate îndeosebi de felul în care se resimte viețuirea în comunitățile izolate care nu atentează la libertatea spiritului uman. Dovezi elocvente, în acest sens, furnizează existența armonioasă pe care o duce Sir Hercules Lapith (în Galben de crom), Londra din vremea lui Christopher Wren (Dans grotesc), experimentele lui Propter în domeniul vieții transcendentale (După multe veri), precum și paradisul pământesc regăsit în Pala – acolo unde o filozofie bazată pe toate aspectele existenței umane să fie o parte integrantă a vieții de fiecare zi. Toate exemplele de mai sus se vor dovedi, în ultimă instanță, efemere – Huxley sesizând faptul că nimic nu poate transcende existența lor istorică trecătoare. Ceea ce nu înseamnă și că o căutare a unui mod de viață mai bun – dacă nu ideal – nu a fost tema majoră (și, poate, singura cu adevărat importantă) a romanelor lui Huxley. Această căutare a fost influențată considerabil de conflictul existenței lui ca om și ca scriitor, o presupusă incompatibilitate între știință și religie.

Pentru Anthony Beavis (din Orb prin Gaza), știința a făcut ca dogmele creștine să fie inacceptabile din punct de vedere intelectual, iar descoperirile științifice (în măsura în care acestea reprezentau într-adevăr așa ceva) au dus la dispariția moralității. În felul acesta, provocarea adresată valorilor morale, așa cum i se va fi impus aceasta lui Huxley însuși începând din anii ’20, constituia o provocare prin excelență ideologică, o problemă de dialectică făcând apel mai degrabă la intelect decât la emoții. Acesta e și motivul pentru care orice încercare de a analiza transformarea treptată a lui Huxley într-un moralist trebuie să pornească de la examinarea acelor idei care, în cazul său, au antrenat o criză morală, iar apoi și a celor care, sub presiunea unei lipse de sens i-au alimentat dorința de a găsi un mod de viață mai bun.