Caleasca

Caleasca de Nikolai Gogol

Odată cu venirea în garnizoană a regimentului de cavalerie orășelul B. se înveseli foarte mult. Până atunci fusese aici o groaznică plictiseală. Când ți se întâmplă să treci prin orășel și să te uiți la căsuțele scunde de lut, care privesc ulița cu o mutră nemaipomenit de acră, atunci… dar nici nu poți spune ce ți se întâmplă atunci în suflet… Simți că te cuprinde o jale, ca și cum ai fi pierdut la cărți sau ai fi spus netam-nesam cine știe ce neghiobie. Într-un cuvânt, nu te simțeai bine deloc. Lutul cu care au fost lipite cândva căsuțele a căzut din pricina ploilor, iar pereții, din albi cum au fost cândva, au ajuns bălțați. Cum se întâmplă de obicei în orășelele noastre din sud, cele mai multe acoperișuri sunt de trestie. În urma unei porunci de mai de demult a polițaiului, au fost tăiate toate grădinițele, pentru ca orășelul să pară mai frumos. Pe ulițe nu întâlnești țipenie de om și rar se întâmplă să treacă câte un cocoș doar, peste caldarâmul moale ca o pernă, din pricina colbului gros de un sfert de arșin; la cea mai mică ploaie, caldarâmul se preface în glod. Ulițele orășelului B. se umplu atunci de acele animale grase cărora polițaiul le spune „franțuji”. Când animalele acestea își scot râturile pline de seriozitate din băltoacele unde se tăvălesc, guiță așa de ascuțit, încât celui ce trece tocmai atunci pe acolo, cu căruța, nu-i rămâne decât să dea bice cailor. Dar, dealtfel, e destul de greu să întâlnești vreo căruță prin orășelul B. Rar, rar de tot se-ntâmplă să treacă hodorogind pe caldarâm câte un vehicul, nici brișcă, nici teleagă, în care șade, uitându-se, printre sacii de făină înghesuiți în jurul lui, un moșier oarecare, stăpân peste unsprezece suflete de iobagi, îmbrăcat cu un surtuc de nankin și biciuind o iapă murgă, cu mânzul după ea. Până și piața are o înfățișare cam demnă de plâns; casa croitorului iese din rând cum nu se poate mai caraghios, nu cu toată fațada, ci numai cu un colț; peste drum, drept în fața ei, se tot clădește de vreo cincisprezece ani o casă de piatră cu două ferestre; iar mai încolo se află o curte împrejmuită cu un gard de modă nouă, de scânduri vopsite în culoarea cenușie a noroiului, dat de polițai drept model pentru asemenea construcții încă de pe vremea când el era tânăr și nu-și luase încă obiceiul să se culce îndată după prânz și să ia noaptea, înainte de culcare, un decoct de agrișe uscate. La celelalte case, gardurile sunt mai toate de nuiele împletite. În mijlocul pieții se află niște dughenițe, mici de tot, unde puteai vedea oricând câte un șirag de covrigi, o muiere cu basma roșie în cap, un pud de săpun, câteva funturi de migdale amare, alice de vânătoare, puțină stambă și doi băieți de prăvălie, care, oricând îi apucai, jucau svaika[1] în fața ușii. Însă cum a venit în garnizoană, în acest orășel, capitală de județ, regimentul de cavalerie, toate s-au schimbat, ulițele s-au împestrițat, și s-au înviorat – într-un cuvânt, au căpătat o înfățișare nouă cu desăvârșire. Căsuțele scunde vedeau adesea cum trece pe lângă ele câte un ofițer sprinten și chipeș, cu penaj la chipiu, în drum spre vreun camarad al lui, să discute împreună despre înaintări, despre cel mai bun tutun, iar câteodată să pună la bătaie, la cărți, o droșcă, care cu drept cuvânt se putea numi a regimentului, căci trecea din mână în mână – dar tot la regiment rămânea; azi se plimba cu ea maiorul, mâine era în grajdul unui locotenent, iar când te uitai, peste o săptămână, iar îi ungea bucșele cu seu ordonanța maiorului. Gardurile de nuiele împletite, dintre case, erau pline de șepci soldățești, puse la soare și nu era poartă unde să nu fie atârnată câte o manta sură. Prin toate ulicioarele dădeai de soldați cu mustăți țepoase, ca niște perii de ghete. Astfel de mustăți puteau fi văzute prin toate locurile. Numai ce se adunau în piață câteva precupețe cu căușele, că îndată se și ivea în spatele lor câte o pereche de mustăți, în piața din mijlocul orășelului, nelipsitul soldat cu mustăți îl săpunea pe vreun țărănoi, căruia nu-i rămânea decât să geamă și să-și boldească ochii în sus. Ofițerii înviorară societatea orășelului, alcătuită până atunci numai din judecător, care trăia într-o casă cu o oarecare diaconeasă, și din polițai, om așezat, dar care dormea pe săturatele, cât era ziulica de mare, de după prânz și până seara, și de seara până a doua zi la prânz.

Societatea se făcu însă mai numeroasă și mai interesantă când își mută acolo cartierul generalul de brigadă. Moșierii din împrejurimi, a căror existență nici măcar n-o bănuise cineva până atunci, începură să vină tot mai des în acest orășel, totodată și capitală de ținut, ca să se întâlnească cu domnii ofițeri și să mai joace din când în când câte un bănculeț, la care visau cum nu se poate mai nelămurit capetele lor din cale-afară de pline de grijile semănatului, de comisioanele nevestelor și de vânătoarea de iepuri.

Tare îmi pare rău că nu-mi pot aduce aminte cu ce prilej anume s-a întâmplat să dea generalul de brigadă o masă mare. Se făcuseră pentru această masă pregătiri uriașe. Până aproape de barieră se auzeau tocând la bucătăria generalului cuțitele bucătarilor. Toată piața fusese cu desăvârșire pustiită; așa că judecătorul și cu diaconeasa lui au trebuit să mănânce numai lipii de făină de hrișcă și chisăliță de crohmală. Curtea nu tocmai mare a casei generalului era plină toată de droște și de calești. Societatea, alcătuită numai din bărbați, cuprindea, în afară de ofițeri, și câțiva moșieri din împrejurimi. Mai acătării dintre toți, era Pifagor Pifagorovici Certokuțki, unul din cei mai de seamă aristocrați ai județului B., care venea la alegerile nobilimii într-un echipaj elegant și făcea zarvă mai multă decât toți. Certokuțki slujise cândva într-un regiment de cavalerie, unde fusese unul dintre ofițerii cei mai de seamă și mai cu vază. Cel puțin, prin locurile pe unde pribegise regimentul lui, fusese văzut pe la multe baluri și sindrofii despre care lucru pot fi întrebate domnișoarele din guberniile Tambovului și Simbirskului. Și poate că vestea i s-ar fi dus și prin alte gubernii, spre și mai marea lui glorie și folosință, dacă nu s-ar fi întâmplat să iasă din armată dintr-o pricină numită de obicei afacere neplăcută. Nu prea știu bine dacă dăduse o palmă cuiva, pe vremuri, sau că o primise – e sigur însă că fusese rugat să-și dea demisia. Dealtfel nu pierduse cu asta nimic din prestigiu; purta un frac cu talia sus, în felul mundirelor de uniformă, pinteni la cizmă și mustăți sub nas, fiindcă fără ele nobilii ar fi putut crede că slujise în infanterie, armă pe care Certokuțki o numea în batjocură, câteodată pihotă, câteodată pifanterie. Certokuțki venea pe la toate iarmaroacele unde se îmbulzeau toate măruntaiele Rusiei, alcătuită din doici, copii, fete, și moșieri grăsani, veniți să se distreze în tot felul de briște, taradoice, tarantase și în niște carete pe care nici măcar în vis nu ți le-ai fi putut închipui. Mirosea numaidecât că în cutare loc s-a stabilit în garnizoană un regiment de cavalerie, și venea totdeauna să se vadă cu domnii ofițeri. Cum dădea cu ochii de ei, sărea foarte sprinten din caleașca lui mică și ușoară, sau din droșcă și făcea cunoștință cu dânșii nemaipomenit de repede. La alegerile trecute, dăduse nobilimii o masă strașnică, la care declarase că de-l vor alege mareșal, avea să pună nobilimea pe picioare, cum niciodată nu a fost pusă… îndeobște, cum se spune prin gubernii și prin județe, avea apucături boierești, se însurase cu o fată destul de frumușică și luase odată cu dânsa o zestre de două sute de suflete și câteva mii, bani gata. Capitalul își găsi întrebuințare numaidecât: cumpără șase cai cu adevărat minunați, o maimuță domesticită, din acele ce umblă prin casă, își procură clanțe aurite la uși și tocmi un majordom franțuz. Cele două sute de suflete ale nevestei, împreună cu celelalte două sute ale lui, fură puse la credit pentru niște manipulații comerciale. Într-un cuvânt, Certokuțki era un moșier în toată regula… Un moșier din cei mari!