Vii

Vii de Nikolai Gogol

„Vii“ este o creație extraordinară a poporului.

Aici îi întâlnim pe malorosieni, creaturi supranaturale din neamul gnomilor, ale căror pleoape ajung până la pământ. Povestirea aceasta este, prin urmare, o legendă populară. Eu nu am vrut să intervin cu nicio schimbare în conținutul ei, ci o povestesc aproape în aceeași formă simplă, după cum am auzit-o.

Nota autorului

is-de-dimineață, imediat după ce se auzea sunetul destul de puternic al clopotului Seminarului, ce atârna la porțile Mănăstirii Bratsk, din Kiev, din tot orașul se îndreptau în direcția aceasta numeroase grupuri de bursieri și elevi. Grămăticii, oratorii, filosofii și teologii, cu caiete la subțiori, intrau alene în sălile de clasă.

Grămăticii erau cei mai mici de statură. În mers, ei se împingeau și se drăcuiau unul pe altul, cu glasul lor fin de discantus^[1]; toți aveau îmbrăcămintea murdară și zdrențuită, iar buzunarele le erau întotdeauna pline cu tot felul de fleacuri: arșice, fluiere confecționate din pene, resturi de pateuri și, uneori, aveau chiar câte o vrăbiuță care, dacă se întâmpla să ciripească la un moment dat în liniștea profundă ce se lăsa peste sala de clasă, reușea de minune să pricinuiască posesorului câteva lovituri dureroase, date cu ambele palme, iar uneori, chiar și cu nuiele de vișin.

Oratorii se deplasau într-o manieră mai impozantă; îmbrăcămintea lor era în bună stare; în schimb, pe fețe, le puteai vedea aproape mereu câte un semn simbolizând un trop retoric, fie că un ochi se continua până sub frunte, fie că o buză avea formă de bulă. În afara acestora, mai existau însă și alte semne distinctive, ei obișnuind să discute și să se înjure reciproc, folosind glasuri de tenori.

La rândul lor, filosofii utilizau sunete cu o octavă mai joase, decât ceilalți; în buzunarele lor nu găseai nimic altceva decât chiștoace făcute dintr-un tutun foarte tare. Ei nu își făceau niciodată niciun fel de rezerve, mâncau imediat tot ce le pica în mână și răspândeau un miros foarte puternic de țigară și de holercă, la o distanță atât de mare, încât, dacă s-ar fi întâmplat cumva să le iasă în cale vreun meseriaș oarecare, acesta s-ar fi oprit uluit din drum și ar fi adulmecat îndelung aerul dimprejur, asemenea unui câine de vânătoare.

La această oră, piața abia de începea să se anime, și negustoresele cu covrigi, franzele, semințe de dovleac și turte cu mac îi trăgeau de poale pe cei ce obișnuiau să poarte haine confecționate din postav subțire sau din vreo altă stofă ușoară precum hârtia.

— Panilor! Panilor! Veniți încoace! încoace!, strigau ele din toate părțile. Luați de-acilea covrigei și turte cu mac, și învârtite^[2], și chifle gustoase! Pe Dumnezeul meu că-s gustoase! Făcute cu miere! Le-am copt cu mâna mea!

Altele, ridicând cât puteau de sus ceva lung, împletit din aluat, strigau:

— Prăjitură-țurțure! Panilor, cumpărați un țurțure!

— Nu cumpărați nimic de la vânzătoarea de lângă mine!… Uitați-vă la ea cât e de scârboasă, ce nas strâmb are și cât de murdare îi sunt mâinile…

Pe filosofi și teologi se temeau să-i atragă spre ele, pentru că aceștia obișnuiau numai să guste și, dacă totuși înhățau o bucată, aveau grijă ca aceasta să fie cât se poate de mare.

Ajunsă la seminar, toată gloata se împrăștia prin sălile de clasă, niște camere joase, însă destul de încăpătoare, cu ferestre mici, cu uși largi și cu bănci murdare. Sala se umplea dintr-odată cu bâzâituri pe mai multe voci; examinatorii își ascultau elevii și glasurile cristaline ale grămăticilor se izbeau în geamurile încadrate în ferestrele mici, iar ecoul produs răsuna într-un sunet aproape identic. Într-un alt colț de clădire se auzeau bubuind oratorii, ale căror guri cu buze groase trebuia să fi aparținut filosofilor. Ei povesteau ceva cu voci de bas și, de departe, glasul lor se auzea rostind doar un neîntrerupt bu, bu, bu, bu. Ascultând temele, examinatorii se uitau cu un ochi sub bancă, spre buzunarele bursierilor subordonați, în care se putea ghici o chiflă sau un colțunaș, sau câteva semințe de dovleac.

Când toată această gloată de învățăcei reușea să ajungă în săli un pic mai devreme sau când știau că profesorii vor intra la ore puțin mai târziu decât în mod obișnuit, atunci, de comun acord, puneau la cale câte o luptă zdravănă, la care trebuia să participe toți, chiar și cenzorii, care aveau obligația de a răspunde de comportamentul decent și disciplina întregului corp de elevi. De obicei, doi teologi decideau cum se va desfășura lupta; dacă fiecare clasă urma să se lupte independent ori se împărțeau în două grupuri combatante: bursieri și seminariști. În toate cazurile, grămăticii începeau primii, și îndată ce li se alăturau și oratorii, ei părăseau câmpul de bătaie și se urcau undeva, ca să poată urmări înfruntarea de la înălțime. Apoi intrau în luptă și filosofii, cu mustățile negre și lungi și, în cele din urmă, teologii, cu gâturile foarte groase, îmbrăcați în niște șalvari deocheați. De obicei, bătălia se încheia cu biruința teologilor și, oblojindu-și părțile vătămate, filosofii învinși se înghesuiau în sală, așezându-se să se odihnească în bănci. Profesorul care intra în clasă și avea și el experiența unor astfel de confruntări, stabilea pe loc, după fețele îmbujorate ale elevilor săi, dacă lupta avusese loc cu adevărat și, în timp ce, în această sală, oratorii începeau să fie bătuți la palmă cu nuiaua, în altă sală, alt profesor îi bătea pe filosofi cu o riglă din lemn, peste mâini. Cu teologii se proceda însă complet diferit. Acestora li se administra câte o porție bună de boabe mari de mazăre, după cum se exprima profesorul de teologie, fiind vorba de fapt de lovituri aplicate cu un bici scurt, din piele, prevăzut, pe toată lungimea sa, cu noduri.

În zilele festive și de sărbători, seminariștii și bursierii umblau pe străzile orașului cu trupele lor ambulante. Uneori, jucau comedii, și atunci, se găsea de fiecare dată câte un teolog înalt cât clopotnița din Kiev, care să joace rolul Irodiadei sau Pentefriei, consoarta împăratului egiptean. Drept recompensă, oamenii le dădeau fie vreo bucată de postav sau vreun sac cu mei, fie vreo jumătate de găină prăjită sau altceva de genul acesta.

Toată pleiada aceasta de învățăcei, atât seminariștii, cât și bursierii, care simțeau unii față de alții o antipatie moștenită, era deosebit de săracă, neavând mijloace materiale spre a se alimenta corespunzător, și, de aceea, fiind deosebit de lacomi, niciodată nu s-ar fi putut număra câte îmbucături înghițea fiecare la vreun ospăț, astfel că mesele de binefacere organizate uneori de câte un proprietar căpătuit, nu ajungeau niciodată să fie îndestulătoare. Se întâmpla câteodată ca un grup de „senatori“, alcătuit din filosofi și teologi, să îi trimită la masă pe grămătici și oratori, sub comanda unui filosof, iar cei rămași plecau cu sacii pe umeri, să pustiască grădinile oamenilor. Și atunci, în rația bursierilor, apărea și terciul din dovleac. „Senatorii“ se îndopau atât de mult cu pepeni galbeni și verzi încât, a doua zi, profesorii-examinatori le ascultau nu doar una, ci două explicații ale temei: prima, pe care aceștia o făceau pe cale vocală și cea de-a doua, ce se făcea auzită din burtă, căci le bolboroseau mațele. Bursierii și seminariștii purtau un fel de redingote[3], ce se mai îmbracă și astăzi.

Cele mai importante evenimente pentru seminariști erau vacanțele – care începeau în luna iunie, când bursierii puteau să plece acasă. Atunci, drumul cel mare ajungea să fie împânzit de grămătici, filosofi și teologi. Acela care nu avea niciun cuib pe unde să se aciueze, era găzduit la vreunul dintre prietenii săi. Filosofii și teologii încercau să câștige câte ceva, angajându-se să-i învețe și să-i instruiască pe copiii oamenilor mai înstăriți și, drept recompensă, li se dădea o sumă de bani, astfel încât să-și poată procura cizme noi sau, uneori, chiar câte o redingotă. Toată ceata aceasta pleca împreună și, la lăsarea serii, își întindea o adevărată tabără, unde își fierbea terciul pentru masă și unde rămânea să se odihnească. Fiecare dintre ei purta pe umăr o tașcă, în care își ținea o cămașă și vreo două perechi de obiele.

Teologii erau deosebit de precauți și îngrijiți: pentru ca nu cumva să își uzeze cizmele, ei le descălțau, le agățau de niște prăjini și le purtau atârnate pe umeri, mai ales când mergeau prin noroi. Atunci, își suflecau șalvarii până la genunchi și tropăiau vitejește cu picioarele prin băltoace. Imediat ce apărea în depărtare vreo localitate, o coteau de la drumul cel mare și, apropiindu-se de vreo casă mai arătoasă decât altele, se așezau sub fereastră și începeau să-i zică o cântare, din toți rărunchii. Proprietarul casei, vreun cazac-țăran, îi asculta îndelung, sprijinindu-și capul în mâini, plângea amarnic și zicea, adresându-se soției sale: „Nevastă! Ceea ce cântă școlarii trebuie să fie ceva foarte înțelept; adu-le niște șuncă și mai adu-le ceva din ce avem și noi!“ Astfel că, de cele mai multe ori, în tașca unuia dintre cântăreți se deșerta un castron plin cu colțunași; alături de ei, mai încăpeau laolaltă câte o bucată bună de șuncă, câteva pâini rotunde și, chiar câte o găină, cu picioarele legate. Aprovizionându-se cu aceste merinde, grămăticii, oratorii, filosofii și teologii porneau din nou la drum. Însă, pe măsură ce mergeau, rămâneau din ce în ce mai puțini. Unul câte unul, ei se opreau pe la casele lor, rămânând la urmă doar cei care își aveau cuiburile părintești mult mai departe de locul de unde veneau.