Taras Bulba

Taras Bulba de Nikolai Gogol

Ia întoarce-te, fiule, să te văd! Ptiu, drace, mare comedie! Ce-i cu anteriele astea pe voi? Și zi, așa se poartă toți acolo, la Academie[1]? Cu aste vorbe îi întâmpină Bulba pe cei doi fii ai săi, care-și făcuseră învățătura la Bursa[2] din Kiev și se întorceau acum la casa părintească.

Flăcăii abia apucaseră să descalece. Erau doi voinici în toată puterea cuvântului, care mai priveau încă pe sub sprâncene, ca orice seminarist slobozit de curând din Academie. Obrajii lor pietroși și plini de sănătate erau umbriți de cele dintâi tuleie neatinse încă de tăișul briciului. Păreau amândoi foarte stingheriți de primirea ce le-o făcea părintele lor și stăteau de cremene, cu ochii în pământ.

— Ia stați oleacă, să vă văd bine, urmă Taras, răsucindu-i: Da lungi mai sunt svitcile[3] astea ale voastre! Halal svitci! N-am mai văzut de-astea de când e hăul și bârgăul! Ia să fugă unul din voi! Mi-e că odată se-ncurcă în poale și vine de-a berbeleacul!

— Haide, nu-ți mai râde de noi, tată, ajungă-ți, făcu în cele din urmă cel mai mare dintre frați.

— Ia te uită la el ce fudul se ține! Și de ce n-aș râde, mă rog?

— Uite așa! Dacă-ți bați joc de noi, nu mai țin seamă că-mi ești părinte și zău că-ți trag o bătaie, să mă pomenești!

— Ptiu, fiu nevrednic ce ești! Cum, lui taică-tu, mă?… făcu Taras Bulba, dându-se câțiva pași îndărăt de uimit ce era.

— Da, chiar și lui taică-meu! Batjocura n-o trec cu vederea și n-o iert nimănui!

— Și cum vrei să ne batem? Cu pumnii?

— Cu ce-o fi!

— Atunci hai, cu pumnii! zise Taras Bulba, suflecându-și mânecile. Oi vedea eu îndată câte parale faci tu într-o bătaie cu pumnii!

Și amândoi, tatăl și fiul, în locul vorbelor de bun găsit după o despărțire îndelungată, se apucară să-și care unul altuia la pumni în coaste, în șale și în piept, când depărtându-se, ca să se măsoare cu privirea, când încăierându-se iarăși.

— Ia priviți, oameni buni: s-a smintit de tot bătrânul! A căpiat de-a binelea! zicea mama flăcăilor, o femeie gălbejită, slabă și blândă din fire, care stătea în prag și care n-avusese vreme să-și strângă la piept fiii mult iubiți. Copilașii s-au înturnat acasă, noi nu i-am văzut mai bine de un an, iar dumnealui uite ce-i dă prin minte: să se măsoare în pumni cu dânșii.

— Da știi că se bate bine? făcu Taras Bulba, oprindu-se în sfârșit. Zău că se bate bine! urmă el, după ce-și mai trase sufletul. Te bușește, că-ți vine să te lași păgubaș! O să ajungă un cazac de nădejde! Ei, bun venit, fiule! Hai și ne-om pupa! – și tatăl cu fiul se sărutară. Strașnic, flăcăule! Iac-așa să-i snopești pe toți, cum m-ai snopit pe mine, să nu ierți pe nimeni! Da’ iar mă-ntorc și zic că ești gătit, să te strici de râs, nu alta! Ce-i cu frânghia asta care atârnă pe tine? Da tu, mă, netotule, ce stai așa cu mâinile-n jos? nu mai contenea Taras, vorbindu-i de astă dată mezinului. Nu te repezi și tu cu pumnii la taică-tu, împelițatule?

— Iaca, na, ce-i trăsnește prin cap! îi tăie vorba mama, care-și îmbrățișa în vremea asta feciorul mezin. Unde s-a mai pomenit așa ceva ca un copil să-și bată părintele! Ș-apoi la asta ne stă capul acum? Copilul e fraged încă, a făcut cale lungă, a obosit… (copilul de care era vorba avea mai bine de douăzeci de ani și era înalt de-un stânjen). Acum numai bine i-ar sta să se hodinească și să îmbuce și el ceva, iar dumnealui îl silește să se bată!

— Ehei, după câte văd eu, tu ești feciorașul mamei, hai? făcu Taras Bulba. Să nu-ți pleci urechea la spusele maică-ti: e muiere și nu pricepe nimic. Giugiuleli vă trebuie vouă? Giugiuleala voastră-i stepa și un cal de soi! Asta-i giugiuleala voastră! Vedeți sabia asta? Ea e maica voastră! Iar toate celelalte, cu care v-au umplut capetele până acum, pleavă sunt! Academia și toate cărticelele, ceasloavele și filozofelile sunt fleacuri pe care nu dau doi bani! Și… – aici Bulba întări spusele cu o vorbuliță care nici că se poate pune într-o carte – eu uite ce fac mai bine: vă trimit chiar de săptămâna care vine la Zaporojie[4]. Acolo învățătură, zic și eu! Acolo-i școala care vă trebuie și numai acolo o să vă vină mintea în cap!

— Cum, numai o săptămâna să stea acasă? se tângui bătrâna și uscățiva mamă, cu ochii în lacrimi. Nici să petreacă-n voie n-or să aibă vreme, nici casa părintească n-or să și-o cunoască bine și nici eu n-o să-mi pot sătura privirile uitându-mă la ei!

— Ajungă-ți cu bocitul, bătrâno! Rostul unui cazac nu e să dădăcească muierile! Dacă ar fi după tine, ți i-ai ascunde pe amândoi sub fuste și ai sta peste ei cum stă cloșca pe ouă! Hai, du-te mai bine și pune pe masă tot ce ai! Să nu care cumva să ne-aduci gogoși, turtă dulce, prăjituri cu mac sau alte zaharicale, că de astea n-avem trebuință; adu-ne un berbec întreg, o capră și mied din acela de patruzeci de ani! Și răchie cât mai multă. Dar nu de-ăla cu marafeturi, cu stafide ori cu alte drăcovenii, nu! Rachiu curat și spumos să se umfle-n pahare și să împroaște cu stropi ca turbat!

Bulba își duse apoi feciorii în odaia mare, de unde o zbughiră într-un suflet două slujnicuțe tinere și frumoase, cu salbe de mărgele roșii la gât, care deretecaseră prin casă. Poate că se speriaseră cu adevărat de sosirea coconilor care nu treceau cu vederea pe nimeni dintre cei ce le ieșeau în cale, sau poate vroiau numai să rămână credincioase obiceiului lor muieresc, adică să scoată un țipăt și s-o ia la goană când dau cu ochii de un bărbat, iar apoi să-și acopere îndelung obrazul cu mâneca, de prea multă rușine. Odaia era rânduită după gustul acelor vremi, a căror amintire vie o păstrează în crâmpeie doar cântecele și baladele din popor, pe care azi nu le mai cântă în Ucraina nici măcar bătrânii orbi cu barbă lată, ce le ziceau odinioară pentru norodul strâns ciotcă în jurul lor, însoțindu-le de zdrăngănind molcom al bandurei[5], după gustul acelor vremi de lupte și restriște, când au început în Ucraina încăierări și bătălii din pricina unirii bisericilor[6]. Pretutindeni domnea curățenie mare și pereții erau spoiți în culori. Pe pereți atârnau săbii, biciuști, lațuri de prins păsări, năvoade și flinte, un corn lucrat cu meșteșug, în care se păstra praful de pușcă, zăbale de aur și piedici pentru cai, bătute în argint. Ferestruicile erau mici, rotunde, cu geamuri prin care lumina zilei se prefira anevoie, din celea ce se mai văd astăzi doar la vechile biserici; nu puteai privi afară prin ele decât numai dacă ridicai gemulețul. În jurul ferestrelor și ușilor erau chenare roșii. În colțuri, pe polițe, stăteau înșiruite căni, șipuri și ploști din sticlă verde și albastră, nastrape lucrate în argint și pocale aurite, de diferite obârșii: venețiene, turcești, cercheze, ajunse în casa lui Bulba pe căi ocolite, prin mâini multe, lucru foarte obișnuit în vremile acelea de isprăvi vitejești. De jur împrejurul odăii erau așezate lavițe de lemn de ulm; în colțul de cinste, pe sub icoane, era o masă mare; mai era acolo un cuptor lat cu prichici, firide și ieșituri, împodobite cu olane smălțuite în culori felurite – toate astea erau bine cunoscute voinicilor noștri care veneau acasă în fiecare an pe timpul vacanțelor, făcând drumul pe jos, pentru că nu aveau pe atunci cai și pentru că nu le era îngăduit îndeobște ucenicilor să umble călări. Tot ce aveau în vremea aceea era doar moțul lung, numai bun la târnosit, iar întru fapta asta avea slobozenie orice cazac purtător de arme. Acum, unde-și isprăviseră școala, Bulba le trimisese câte un armăsar tânăr din herghelia lui.

Cu prilejul întoarcerii fiilor săi, Bulba porunci să fie poftiți la dânsul toți sotnicii[7] și mai-marii polcului[8] său care se nimeriseră a fi pe-acasă, iar când veniră doi dintre ei și esaulul[9] Dmitro Tovkaci, care-i era prieten vechi, Bulba le înfățișă pe cei doi fii ai săi, zicându-le: „Ia priviți-i pe voinicii ăștia! O să-i trimit fără zăbavă la Seci.” Oaspeții rostiră urări și vorbe de laudă, atât lui Bulba cât și celor doi flăcăi, că și-au pus în gând un lucru bun, adăugind la acestea că nu este pe lume școală mai vrednică pentru un tânăr.

— Și acum, boieri dumneavoastră, să se așadă fiecare la masă unde i-o plăcea mai mult. Ei, feții mei, mai întâi și-ntâi să bem niscai rachiu! mai zise Bulba. Doamne ajută! Să fiți sănătoși, și tu Ostap, și tu Andrii! Să dea Dumnezeu să aveți întotdeauna noroc în luptă! Să-i bateți pe păgâni, pe turci și pe tătari așijderea, iar de-or cuteza leșii să se ridice într-un chip sau altul împotriva credinței noastre, să-i bateți și pe leși! Hai, tinde paharul! Ce zici, bun îi rachiul, așa-i? Da’ cum spui „rachiu” în latinește? Ei, vezi? Proști au mai fost, flăcăule, latinii ceia ai tăi! Nici bănuiau că mai e și rachiu pe lumea asta. Și cum naiba îi spunea ăluia de scria stihuri pe latinește? Nu prea sunt eu tare în de-ale cărții și de asta nu știu! Horațiu, sau cum?

„Mă, ce dat dracului e taică-meu! își zise Ostap, feciorul cel mare. Toate le știe, câinele ăsta bătrân, da’ se face niznai.”

— Eu așa gândesc, că arhimandritul nu vă lăsa nici batâr să mirosiți rachiu, urmă Taras. Ia spuneți drept, feții mei, dacă v-au tăbăcit bine acolo, la bursă, cu nuiele tinere de mesteacăn și de vișin, spinarea și câte altele mai are cazacul? Sau poate, ca să vă facă tobă de înțelepciune, ați mâncat bătaie și cu biciuști? Pasămite nu vă înfruptați numai sâmbăta din bucatele astea, ci și miercuri, ba și joi, hai?

— Ce să ne mai amintim de ce-a fost, taică?! îi luă vorba Ostap. Ce-a fost, a trecut!

— Să-ncerce careva acum! făcu Andrii. Să-ncerce numai să se lege de noi! Ia să-mi iasă în cale vreun tătar, ceva, că-l învăț eu numaidecât ce-i aia sabie de cazac.

— Bine ai grăit, fiule! Strașnic, zău! Și dacă-i așa, să știți că mă duc și eu cu voi la Seci. Zău că mă duc! La ce dracu șed eu aici? Ca să semăn hrișcă, s-ajung gospodar așezat, să-mi văd de oi și de porci, ori să mă giugiulesc cu nevasta? da’ ducă-se pe pustii locuri! Eu îs cazac și nu-mi trebuiesc toate astea! Ei și ce-i dacă nu-i război? Mă duc și eu la Zaporojie cu voi, ca să-mi mai treacă du urât. Zău că mă duc! Și bătrânul Bulba se înfierbântă tot mai mult, până când, la urmă, se dezlănțui de-a binelea, se ridică de la masă, se înfoie și zise, bătând din picior: Plecăm chiar mâine! La ce să mai amânăm? Ce vrăjmași o să vedem noi, dacă stăm să clocim aici? Parcă mare nevoie avem de cocioaba asta și de toate cele, oalele, carafele… și zicând așa, prinse a sparge și a arunca carafele de pe poliță.