Suflete moarte

Suflete moarte de Nikolai Gogol

Capitolul întâi

e poarta unui han din orașul N.N., capitală de gubernie, intra o brișcă pe arcuri, nu prea mare, dar destul de arătoasă, de felul acelora cu care călătoresc de obicei burlacii: locotenenți-colonei și căpitani în retragere, sau moșieri-proprietari a vreo sută de suflete de țărani iobagi – într-un cuvânt, toți cei categorisiți drept boieri de mâna a doua. În brișcă ședea un domn, nici frumos și nici urât la înfățișare, nici prea gras și nici prea zvelt; nu s-ar putea spune că era bătrân, dar nici prea tânăr. Sosirea lui în oraș nu stârni niciun fel de vâlvă și nici nu fu însoțită de ceva deosebit: doar doi țărani ruși, care stăteau în ușa cârciumii de peste drum de han, făcură câteva observații, ce de altfel priveau mai mult trăsura decât pe cel care se afla în ea. „Ia te uită, spuse unul, ce mai roată! Tu ce crezi: ține până la Moscova?” „Ți-i-i-ne”, își dete cu părerea celălalt. „Da’ pân’ la Kazan mă prind că nu ține!” „Până la Kazan nu ține”, încuviință celălalt. Cu asta, discuția lor s-a curmat. Iar aproape de han, brișcă se mai întâlni cu un tânăr cu pantaloni albi de bazea, din cale-afară de strâmți și de scurți, și cu un frac cu pretenții de modă, de sub care se vedeau piepții cămășii, prinși cu un ac de bronz de Tuia, înfățișând un pistol. Tânărul se întoarse, se uită la trăsură, își ținu cu mâna șapca, pe care era cât pe ce să i-o ia vântul, și-și văzu de drum.

Când trăsura trase în curte, domnului îi ieși înainte un slujitor, „polovoi”[1], cum i se spune pe la birturile rusești, vioi și iute ca o sfârlează de nici nu-i puteai deosebi trăsăturile feței. Înalt, deșirat, într-un surtuc de bumbac ridicat până sus, peste ceafă, el veni în fugă cu șervetul pe mână, își scutură chica și-l conduse sprinten pe domn sus, de-a lungul întregii galerii de lemn, ca să-i arate odaia ce-i fusese hărăzită de pronia cerească. Nu putea fi vorba decât de un anumit fel de odaie, pentru că și hanul era un anumit fel de han, ca toate hanurile din capitalele de gubernie, unde, pentru două ruble pe zi, călătorii au parte de o odaie. Gândacii, ca prunele uscate, își scot capul de prin toate ungherele odăii; o ușă totdeauna baricadată cu un scrin răspunde în odaia de alături ocupată de un vecin tăcut și liniștit, dar nespus de curios, dornic să afle toate amănuntele cu privire la călătorul nou sosit. Fațada hanului se potrivea cu interiorul lui: clădire lungă, cu un cat; rândul de jos, de cărămidă netencuită, de un roșu-închis, murdar, se întunecase acum și mai mult de ploi și vreme rea. Catul de sus, de deasupra dughenelor cu hamuri, frânghii și covrigi, era vopsit cu obișnuita culoare galbenă. În dugheana de la capătul clădirii, sau mai bine zis în geamul din colț, stătea un vânzător de sbiten[2], cu un samovar de aramă și cu fața tot atât de arămie ca și samovarul. Privind de departe, puteai crede că în geam stau două samovare, dacă unul din ele n-ar fi avut o barbă neagră ca smoala.

În timp ce călătorul cerceta odaia, i se aduseră bagajele. Mai întâi, un geamantan de piele albă, cam jerpelit, care de bună seamă că nu era la prima lui călătorie; îl adusese Selifan, vizitiul, un om mărunțel, cu un cojoc scurt, și Petrușka, lacheul, un flăcău de vreo treizeci de ani, cu o redingotă largă, ponosită, căpătată pesemne de la boier; Petrușka era cam ursuz din fire și avea buzele groase și nasul mare. Apoi aduseră o cutie mică de mahon, cu incrustații de mesteacăn de Carelia, niște calapoade de cizme și o găină friptă, înfășurată în hârtie albastră. După ce toate fură aduse, vizitiul Selifan plecă la grajd să vadă de cai, iar Petrușka începu să se rostuiască în antreiașul cel strâmt și foarte întunecos în care, odată cu mantaua, își lăsase și mirosul lui deosebit, de care era pătruns de altfel și sacul adus mai târziu cu tot felul de ustensile de lacheu. În această chichineață așeză lângă perete un pat îngust, cu trei picioare, și-l acoperi cu un soi de saltea turtită și subțire ca o plăcintă, și poate tot atât de unsuroasă ca și plăcinta pe care din fugă izbutise s-o capete de la hangiu.

În timp ce slugile așezau lucrurile și trebăluiau pe acolo, domnul se duse în sala comună a hanului. Care călător nu cunoaște aceste săli: aceiași pereți vopsiți cu ulei, înnegriți pe sus de fumul lulelelor, iar mai jos lustruiți din pricina spetelor diferiților călători, dar mai ales de cele ale negustorilor localnici, care în zilele de târg vin în grupuri de câte șase-șapte să-și bea obișnuitul lor ceai; același tavan înnegrit; același policandru afumat, cu sumedenie de țurțuri de sticlă, care tremură și sună ori de câte ori slugile aleargă pe dușumeaua roasă, învârtind cu îndemânare în aer tava, pe care se-ndeasă mulțimea de cești, ca păsările pe țărmul mării; aceleași tablouri în ulei, cât peretele – într-un cuvânt, aceleași lucruri ca pretutindeni; numai ca unul din tablouri înfățișa o nimfă cu sânii atât de uriași, cum cititorul, de bună seamă, n-a mai văzut niciodată. Asemenea ciudățenii ale naturii se pot vedea, de altfel, și în unele tablouri cu subiect istoric, aduse la noi în Rusia nu se știe bine anume când, de unde și de cine, cumpărate uneori din Italia chiar de marii noștri demnitari, iubitori de artă, după sfatul ghizilor lor. Domnul își scoase șapca și-și desfăcu de sub bărbie legătura de lână lucrată în dungi de toate culorile, o legătură de felul acelora pe care le împletesc nevestele pentru bărbați, fără să uite să le dea și cuvenitele instrucțiuni privitoare la felul cum trebuie să-și înfășoare gâtul cu ele. N-aș putea spune cine le lucrează legăturile celor neînsurați; Dumnezeu știe; eu, unul, n-am purtat niciodată. După ce-și scoase legătura, domnul porunci să i se servească masa. În timp ce i se aduceau obișnuitele bucate, aceleași în toate hanurile: ciorbă acră cu pateuri, anume păstrate cu săptămânile pentru călători, creier cu mazăre, cârnați pe varză, găină friptă, castraveți murați și nelipsita prăjitură de aluat franțuzesc, totdeauna gata de a fi servită – în timp ce i se aduceau aceste feluri de bucate, încălzite sau reci, el îl puse pe chelner sau, cum i-am mai spus, pe „polovoi”, să-i povestească tot soiul de fleacuri. Cine anume ținuse hanul mai-nainte și cine-l ține acum? Dacă-i aduce un venit bunicel, dacă jupânul nu-i un mare ticălos? Chelnerul răspunse ca de obicei: „Vai, domnule, e un mare pezevenghi!” Ca și în Europa civilizată, în Rusia civilizată se găsesc astăzi foarte mulți oameni respectabili, care nu pot să mănânce la han, fără să stea de vorbă cu chelnerul, glumind cu el. Totuși, noul sosit nu punea numai întrebări deșarte; el căuta să afle amănunțit: Cine-i guvernatorul? Cine-i președintele curții?[3] Cine-i procurorul? Într-un cuvânt, nu scăpă niciun slujbaș de seamă. Dar, cu o și mai mare amănunțime, ba chiar am putea spune cu însuflețire, s-a interesat de toți moșierii cu vază: câte suflete are fiecare pe moșie? La ce depărtare de oraș locuiește? A întrebat până și de firea lor, și cât de des vin la oraș. Căuta să afle de-a fir-a-păr starea ținutului: dacă n-au fost cumva în gubernie molime sau friguri, vărsat sau alte boli de felul acesta, care seceră lumea – și toate cu multă stăruință și meticulozitate, vădind mai mult decât o simplă curiozitate. Domnul avea ceva impunător în purtări și-și sufla nasul din cale-afară de zgomotos. Nu se știe cum făcea, dar nasul lui scotea sunete de trâmbiță. Totuși, pe cât se pare, această însușire a lui, cu totul fără însemnătate, îl făcu pe chelner să se umple de mare respect, căci ori de câte ori îi auzea nasul, își scutura chica, se îndrepta din șale și mai respectuos și, plecându-și capul, îl întreba pe domnul dacă nu mai dorește ceva. După masă, călătorul bău o ceașcă de cafea și se trânti pe divan, punându-și la spate o pernă care, în hanurile rusești, în loc de lână moale, e umplută cu ceva care seamănă mai curând a cărămidă sau piatră. Apoi începu să caște și porunci să fie condus în odaia lui, unde se culcă și dormi două ceasuri. După ce se odihni, scrise pe o fițuică de hârtie, după cum îl rugase servitorul hanului, gradul[4], numele și pronumele lui, spre a fi comunicate poliției, la biroul respectiv. Pe când scobora scara, servitorul silabisi pe fițuică: „Consilier de colegiu Pavel Ivanovici Cicikov, moșier, călătorește pentru treburi personale”. În timp ce servitorul mai descifra încă biletul, Pavel Ivanovici Cicikov se și dusese să vadă orașul, care se părea că-l mulțumise, întrucât constatase că nu era mai prejos de alte capitale de gubernii: spoiala galbenă, bătătoare la ochi, a caselor de piatră sta alături de culoarea cenușie, sărăcăcioasă și întunecată a caselor de lemn. Clădirile aveau câte un cat, câte două sau câte unul și jumătate și nelipsitele mansarde, foarte frumoase după părerea arhitecților de provincie. Pe alocuri, casele se pierdeau în nemărginirea unei ulițe late cât o câmpie și a unor garduri de lemn fără sfârșit; alteori, se îngrămădeau unele într-altele, și pe acolo mișcarea și însuflețirea erau mai mari. În drum, întâlni firme aproape șterse de ploaie, zugrăvite cu covrigi și cizme; pe ici-colea, câte una înfățișa pictura vreunei perechi de pantaloni albaștri și numele unui croitor din Arșovia; mai încolo, o prăvălie de șepci și chipie pe numele: „Vasili Feodorov, din străinătate”; altă firmă arăta un biliard cu doi jucători în frac, de felul acelora cu care se îmbracă la teatru figuranții în scena finală. Pe firmă, jucătorii ocheau bila cu tacul, răscrăcărați și cu coatele trase îndărăt, părând surprinși într-o figură de dans; și dedesubt sta scris: „Iată localul”. În plină uliță, vedeai din când în când mese cu nuci, săpun și turtă dulce care semăna și ea cu săpunul; mai departe, câte un pește gras, cu o furculiță înfiptă în el, spunea că înăuntru e o ospătărie. Dar cele mai dese erau firmele cu stema țării – vulturul cu două capete, șters de vreme și înlocuit azi cu laconica inscripție: „Băuturi spirtoase”. Caldarâmul era destul de stricat peste tot. Călătorul își mai aruncă privirea și în grădina publică, plantată cu pomi firavi, împrejmuiți cu țăruși de susținere vopsiți frumos în verde și așezați în formă de triunghi. Deși acești copăcei nu erau mai înalți ca trestia, ziarele scriseseră, cu prilejul unor focuri de artificii, că „datorită grijii neobosite a părintelui lui, orașul nostru s-a împodobit cu o grădină de arbori mari, care dau răcoare și umbră în zilele de arșiță, și că e înduioșător să simți cum tresar inimile cetățenilor, copleșite de un simțământ de mulțumire, și cum ochii lor varsă șiroaie de lacrimi de recunoștință pentru domnul primar al acestei urbe”. După ce-l descusu cu de-amănuntul pe vardist, care-i drumul cel mai scurt la catedrală, la diferite instituții și la guvernator, călătorul se duse să vadă și gârla care trecea prin mijlocul orașului, și în drum dezlipi de pe un stâlp un afiș, ca să-l citească acasă în tihnă; urmări cu o privire indiferentă o doamnă drăguță, care trecea pe trotuarul de scânduri, urmată de un băiat în livrea militară, cu o legătură în mână; apoi, aruncându-și încă o dată privirea jur împrejur, ca și cum ar fi vrut să-și întipărească bine în minte poziția locului, se-ntoarse la han, ducându-se de-a dreptul în odaia lui, însoțit de servitor, care-l ajută să urce scara. Își bău ceaiul, se așeză la masă, porunci să i se aducă o lumânare, scoase afișul din buzunar, îl apropie de lumânare și începu să citească, închizând puțin ochiul drept. De altfel, afișul nu anunța multe lucruri deosebite: se reprezenta drama domnului Kotzebue[5] în care rolul lui Roll era jucat de domnul Popliovin, iar al Korei, de domnișoara Ziablova; ceilalți actori erau și mai puțin cunoscuți; totuși, el citi până la capăt, aflând și care era prețul unui loc în stal, și că afișul fusese tipărit la tipografia administrației guberniale; îl întoarse apoi pe partea cealaltă, ca să vadă dacă nu cumva găsește și acolo ceva, dar, negăsind nimic, se frecă la ochi, împături cu grijă afișul și-l puse în cutia sa, în care păstra de obicei tot ce-i cădea în mână. Se pare că ziua s-a încheiat cu o porție de friptură rece de vițel, cu o sticlă de cvas acru și cu un somn adânc. Dormi, sforăind ca o pompă hodorogită, cum se zicea în unele părți ale întinsei împărății rusești.