Portretul

Portretul de Nikolai Gogol

PARTEA ÎNTÂI

icăieri nu se oprea lume mai multă ca în fața prăvălioarei de tablouri din bazarul Șciukin. În adevăr, prăvălioara asta avea o colecție cu tot soiul de minunății. Tablourile, în rame de bronz, erau pictate mai mult în ulei, acoperite cu un str.at de lac verde închis. O iarnă cu copacii albi, o seară purpurie ca vâlvătaia unui incendiu, un țăran flamand cu pipă și cu o mână sucită – aducând mai curând a curcan cu manșete, decât a om – iată motivele obișnuite. Afară de tablouri, se mai găseau în prăvălioară și câteva gravuri: portretul lui Hozrev-Mirza – cu o căciulă de oaie – portrete de generali cu tricornuri și cu nasuri strâmbe, iar pe ușă, cum e obiceiul la astfel de prăvălioare, atârnau legături de litografii grosolane, pe coaie mari, dar care totuși vădeau talentul înnăscut al rusului. Una dintre ele o înfățișa pe prințesa Miliktrisa Kirbitievna[1], alta arăta orașul Ierusalim, peste ale cărui case și biserici se întindea nestingherită vopseaua roșie, acoperind o bucată de pământ și doi pelerini mujici, purtând mănuși cu câte un singur deget.

De obicei, numărul cumpărătorilor acestor opere e mic; în schimb, există o mulțime de spectatori. Câte un lacheu, pierde-vară, cască gura la ele, ținând în mână sufertașul cu mâncarea luată de la birt, pentru boierul lui care, fără îndoială, n-are să mănânce o supă prea fierbinte. Înaintea lacheului stă un soldat, acest „cavaler” al târgului de vechituri, având de vânzare două bricege, iar alături o precupeață din Ohta cu un coș plin de ghete. Toți își arată admirația în felul lor: de obicei mujicii umblă cu degetele pe tablouri, „cavalerii” se uită serios, lacheii tineri și ucenicii râd și se tachinează, privind caricaturile, pe când lacheii bătrâni – în mantale de postav gros – se uită numai ca să caște gura la ceva, iar precupețele, rusoaice tinere, se grăbesc instinctiv să se apropie și ele, ca să audă ce trăncănește lumea și se uită, pentru că se uită alții.

Tânărul pictor Ceartkov trecu într-o zi pe acolo și fără să vrea se opri în fața prăvăliei. Mantaua veche, hainele sărăcăcioase arătau că se devotase cu totul muncii lui și că n-avea timp să se îngrijească de îmbrăcăminte, care întotdeauna are nu știu ce farmec tainic pentru tineret. El se opri în fața prăvăliei și râse în sinea lui de tablourile acelea groaznice. Pe urmă puse stăpânire pe el un gând. Se întrebă cine are nevoie de astfel de lucruri.

Nu i se părea curios faptul că poporul rus se uită ca vrăjit la Eruslan Lazarecici, la Flămânzilă și Setilă sau la Foma și Erioma. Poporul înțelege ușor astfel de subiecte.

Însă unde erau cumpărătorii acestor mâzgălituri pestrițe în ulei? Cine are nevoie de acești țărani flamanzi, de aceste peisaje roșii și albastre, care pretind să se înalțe la un nivel mai ridicat de artă, dar în care, de fapt, se vede înjosirea ei profundă?

După cât se pare, nu era opera unui copil autodidact, altfel – cu tot caracterul de caricatură fadă a ansamblului – ar fi trădat totuși un avânt. Aceste picturi dovedeau însă pur și simplu tâmpenia, neputința și o senilă lipsă de talent intrată în chip samavolnic în rândul artelor, când de fapt locul i-ar fi fost printre meseriile vulgare, acea lipsă de talent care, credincioasă menirii sale, a introdus în artă meseria. În toate aceste mâzgălituri, stăruiau aceleași culori, aceeași manieră, aceeași mână greoaie și rigidă, aparținând mai degrabă unui automat construit în chip grosolan, decât unui om!…

Ceartkov rămase vreme îndelungată în fața acestor tablouri murdare, de la un timp cu gândul aiurea, departe de ele. În răstimp, negustorul – un omuleț cu o înfățișare ștearsă, nebărbierit de duminică, într-o manta de postav păros – îi vorbea întruna și se tocmea cu el asupra prețului, fără să fi aflat întâi ce-i place sau ce-i trebuie.

— Pentru țăranii aceștia și pentru peisaj, să-mi dai douăzeci de ruble… Ce tablouri! îți încântă ochiul. Abia le-am primit… Nici nu s-a uscat încă lacul! Dacă doriți, luați „Iarna” aceasta! Cinsprezece ruble… Numai rama cât face! Uitați-vă ce iarnă! Spunând astfel, negustorul pocni ușor pânza, ca să arate – probabil – buna calitate a iernii.

— Doriți să vi le împachetez și să vi le trimit acasă? Unde stați? Băiete, dă-mi o sfoară!

— Stai, frate, nu mă lua așa repede! – spuse pictorul, trezindu-se din gânduri și văzând că negustorul se și apucase să lege tablourile.

Îi era rușine să nu cumpere nimic după ce stătuse atâta vreme în prăvălie, de aceea spuse:

— Stai să văd, poate găsesc ceva care să mă intereseze.

Se plecă și începu să ridice niște mâzgălituri vechi, îngrămădite pe jos, șterse și prăfuite, pesemne fără nicio căutare. Erau acolo portretele unor oameni ai căror urmași poate că nici nu se mai aflau pe lume: figuri cu totul necunoscute, pe pânze rupte, în rame cu poleială ștearsă, într-un cuvânt, gunoi și vechituri. „Poate găsesc ceva”, gândea pictorul, cercetând mai departe acele lucruri. Auzise de multe ori că la negustorii de tablouri grosolane s-au găsit uneori picturi de-ale marilor maeștri.

Văzându-l ce fel de marfă caută, negustorul îl lăsă în pace, își reluă obișnuitul aer important și se duse din nou la ușă, unde prinse iar a chema trecătorii, arătând cu mâna spre prăvălie:

— Pe-aici, taică… Avem tablouri! Poftiți, poftiți, chiar acuma le-am primit.

Strigă mult și aproape degeaba. Abia după ce se sătura de grăit cu negustorul de haine vechi, care sta și el în ușa prăvălioarei de peste drum, își aminti în sfârșit că are un client în prăvălie.

— Ai ales ceva, drăguțule? – îl întrebă pe Ceartkov, după ce se întoarse cu spatele la lume și intră înăuntru.

Pictorul stătea de câtva timp nemișcat în fața unui portret într-o ramă mare, splendidă odinioară, dar pe care acum urmele de poleială abia mai luceau.

Era un bătrân cu fața slabă, de culoarea bronzului, și cu umerii obrajilor ieșiți. Trăsăturile feței păreau să fi fost prinse într-o clipă de contractare nervoasă și trădau o forță neîntâlnită la miazănoapte: purtau pecetea unui sud înflăcărat. Bătrânul era înfășurat într-un veșmânt larg, asiatic. Cu toate că portretul era prăfuit și fusese prost păstrat, Ceartkov, după ce-l șterse de praf, descoperi numele penelului unui pictor de seamă. Părea că portretul era neisprăvit, însă puterea penelului era izbitoare. Te minunai mai ales de ochi: aveai impresia că pictorul își pusese în ei toată puterea penelului și toată grija. Erau vii cu adevărat, priveau din portret, parcă stricându-i armonia prin ciudata lor putere de viață. Când Ceartkov duse portretul la ușă, ochii prinseră a privi cu o putere și mai mare. Aproape aceeași impresie o avură și oamenii aflați în fața prăvăliei.

— Parcă se uită… parcă se uită! – strigă deodată o femeie și se dădu înapoi.

Pictorul puse portretul jos, cu un sentiment neplăcut, pe care nici el nu-l înțelegea.

— Nu-l luați? – îl întrebă negustorul.

— Cât ceri pe el?

— N-am să vă cer mult… Dați-mi șaptezeci și cinci de copeici!

— Nu!

— Dar cât?

— Două grivne, – spuse pictorul dând să iasă.

— Ce preț! Cu două grivne nu iei nici măcar o ramă! Se vede că aveți de gând să-l cumpărați mâine… Domnule, domnule, poftiți înapoi! Mai puneți măcar o grivnă. Hai, luați-l cu două grivne… Numai ca să fac saftea, zău așa! Sunteți primul client astăzi.

Făcu un gest, ca și cum ar fi spus: „Fie, ducă-se!”

Astfel, într-un chip cu totul neașteptat, Ceartkov cumpără vechiul portret.

„Pentru ce-l iau! Ce să fac cu el?” se întreba în același timp.

Dar nu mai avea încotro. Scoase din buzunar o monedă de două grivne, o dădu negustorului, luă portretul la subțioară și porni spre casă. Pe drum, își aduse aminte că moneda dată pe portret era ultima. Gândurile i se întunecară deodată, fu cuprins de ciudă și-și simți sufletul pustiu.

— La naiba! Prost se mai trăiește pe lume! – spuse el, ca orice rus căruia treburile îi merg rău.

Călca aproape mașinal, cu pași repezi fără să-i pese de nimic, în timp ce casele, așezate cu fața la apus, reflectau roșeața caldă a amurgului care mai stăruia la jumătatea cerului, tot mai tare creștea lucirea rece și albăstrie a lunii. Se întindeau pe trotuare umbrele străvezii și ușoare ale caselor și umbrele de picioare ale trecătorilor. Pictorul se uita tot mai lung la cerul scăldat într-o lumină nedeslușită, străvezie și gingașă, exclamând: „Ce culori vaporoase!”… „Păcat de bani!” spuse îndată după aceea. Își iuți pasul, îndreptând portretul care-i tot aluneca de la subțioară.

Ajunse acasă, pe insula Vasilievski, în strada a 15-a, obosit și asudat. Răsufla din greu, urcând scara murdară de lături și împodobită cu urme de pisici și de câini. Servitorul nu era acasă, așa că nu-i răspunse nimeni când bătu la ușă. Pictorul se rezemă de fereastră și se puse pe așteptat. În sfârșit, în spatele lui, se auziră pașii flăcăului în cămașă albastră, ajutorul lui, care îi servea și de model și de preparator de culori; tot el îi spăla și mătura podelele, pe care tot el le murdărea îndată cu cizmele.

Vizitati si site-ul audio-video unde gasiti teatru radiofonic de Nikolai Gogol.......................https://latimp.eu/?s=teatru+gogol