Insemnarile unui nebun

Insemnarile unui nebun de Nikolai Gogol 

3 octombrie

Azi s-a întâmplat ceva neobișnuit. M-am sculat destul de târziu și când Mavra mi-a adus cizmele curățate, am întrebat-o cât e ceasul. Auzind că-i trecut demult de ora 10, m-am grăbit să mă îmbrac. Drept să spun, n-aveam deloc chef să mă duc la departament, dacă aș fi știut ce mutră acră are să-mi facă șeful. De când îmi tot spune: „Ce-i cu tine, măi omule, de ești atât de zăpăcit? Ba umbli ca un năuc, ba încurci câte o lucrare, că nici dracu n-o mai poate descurca; scrii titlurile cu literă mică – nu pui nici data, nici numărul…” Pisălog afurisit! Mă invidiază pesemne că stau în cabinetul directorului și ascut pene pentru excelența sa!

Într-un cuvânt, nu m-aș fi dus la departament, dacă n-aș fi nădăjduit să pot da de casier, să pot scoate de la zgârcitul acesta măcar un avans cât de mic din salar. Ce creatură și casierul ăsta! Doamne, Dumnezeul meu! Mai degrabă vine judecata de-apoi, decât să-ți dea el leafa pe o lună înainte! Poți să ceri până te-o lua dracu Chiar de-ai avea cea mai mare nevoie, și javra asta bătrână tot nu-ți dă! Și doar știe toată lumea că acasă bucătăreasa îl bate de-l zvântă.

Nu-i niciun chilipir să fii slujbaș la departament, căci nu-ți pică nimic pe delături. De pildă, la administrația gubernială, la vistierie, la curtea de conturi, e cu totul altceva: vezi acolo pe câte unul cum stă ghemuit într-un colț și scrie. Are pe el un frac ca vai de capul lui și o mutră de ți-i mai mare scârbă, dar să vezi ce vilă ține cu chirie! Și totuși, ia să îndrăznești să-i faci cadou o cană aurită de porțelan! Căci, spune el, astfel de cadouri se dau numai la doctori. Lui să-i dai o pereche de cai trăpași, sau o trăsură, sau o blană de biber de vreo trei sute de ruble. Pare un om inofensiv și vorbește cum nu se mai poate de delicat. „Împrumutați-mi, vă rog, cuțitașul, să-mi ascut pana”, dar te curăță așa de bine, că numai cămașa n-o ia de pe spinarea petiționarului. E adevărat că în schimb la noi, la departament, slujba e nobilă, peste tot domnește o curățenie desăvârșită, cum nu se pomenește în administrația gubernială. La noi, birourile sunt de mahon, iar șefii ți se adresează numai cu „dumneavoastră”. Da, recunosc că, dacă n-ar fi atâta noblețe la noi, aș fi părăsit demult departamentul.

Am îmbrăcat mantaua cea veche și mi-am luat umbrela, pentru că ploua cu găleata. Pe străzi nu era nimeni; îmi ieșeau în cale numai femei cu fustele în cap, negustori ruși cu umbrele și curieri. Din lumea bună, vedeai doar câte un funcționar de-ai noștri. Iată unul la răspântie. Cum l-am zărit, mi-am spus îndată: „E-he drăguțule! Tu nu te duci la departament, alergi după femeia aceea grăbită dinaintea ta și-i privești piciorușele.” Ce mai pui de lele și funcționarul nostru! Nu-l întrec nici chiar ofițerii: cum vede vreuna cu pălăriuță, se și agață de ea. Pe când mă gândeam astfel, văzui un cupeu oprindu-se în fața magazinului pe lângă care treceam. L-am recunoscut îndată: era cupeul directorului nostru. „Dar ce să caute directorul într-un magazin? mă gândii eu; trebuie să fie fiică-sa…” M-am lipit de perete. Când a deschis lacheul ușa, ea sări din cupeu, ușoară ca o păsărică. Și… vai, cum se uita în dreapta și în stânga, vai cum mișca din ochi și din sprâncene… Dumnezeule, Doamne! Sunt pierdut, cu desăvârșire pierdut! De ce o fi ieșit din casă pe o vreme ca asta? Și să mai spui că femeile nu se prăpădesc după zdrențe. Nu m-a recunoscut; dar și eu am căutat să-mi ascund fața cât mai bine, căci aveam o manta foarte murdară și mai era și de modă veche. Acum mantalele se poartă cu gulere mari. Pe când a mea are două gulere mici unul peste altul; și pe deasupra postavul nu era decatat.

Cățelușa ei n-a apucat a intra în magazin și a rămas afară; eu o cunosc: o cheamă Meggy; nu trecu niciun minut și auzii deodată un glas subțire: „Bună ziua, Meggy!” Ei comedie! Cine vorbește? M-am uitat într-o parte și-n alta și văzui două doamne mergând sub o umbrelă: una bătrână și alta tinerică; dar ele trecuseră înainte și eu auzii iar: „Nu-i frumos, Meggy!” Ce naiba? O văzui pe Meggy, mirosindu-se cu o cățelușă care mergea în urma doamnelor. „E-he! mă gândii eu; ce naiba, sunt beat? Mă-mbăt doar așa de rar.” „Nu, Fidel, n-ai dreptate”. Am văzut-o cu ochii mei pe Meggy vorbind: „Ham, ham! Am fost… ham, ham; foarte bolnavă… ham, ham…" A naibii cățelușă! Recunosc că m-am mirat grozav, auzind-o cum vorbește ca oamenii; dar pe urmă, chibzuind temeinic, nu m-am mai mirat. Câte ciudățenii nu se-ntâmplă pe lumea asta. Se spune, de pildă, că în Anglia a ieșit la țărm un pește care a rostit două cuvinte într-o limbă așa de ciudată, încât de trei ani își bat capul savanții să-i dea de rost, dar până în prezent n-au ajuns la niciun rezultat. De asemenea, am citit în gazete despre două vaci, care s-au dus la o prăvălie și au cerut un funt de ceai.

Recunosc totuși că m-am mirat și mai mult, când am auzit-o pe Meggy spunând:" „Ți-am scris, Fidel! Dar se vede că nu ți-a adus Polkan scrisoarea."

Zău, să nu mi se mai dea leafa dacă mint! De când sunt n-am pomenit câini scriind! Corect poate scrie numai un nobil. De bunăseamă că de scris mai pot scrie și unii contabili din tagma negustorească, ba chiar și unii iobagi, dar scrisul lor e ceva automat: fără virgule, fără puncte, fără stil.

Lucrul acesta m-a mirat. Recunosc că de la o vreme încep să aud și să văd lucruri încă nevăzute și neauzite de nimeni. „Ia să mă duc, mi-am zis, după cățelușa asta, să aflu ce-i cu ea și ce gândește.”

Și, deschizându-mi umbrela, pornii în urma celor două doamne. Am trecut prin strada Gorohovaia, am cotit în Meșcianskaia, pe urmă am mers prin Stolearnaia și în sfârșit am ajuns la podul Kokușkin, unde ne-am oprit în fața unei case mari.

„Casa asta o cunosc, mi-am spus eu; e casa lui Zverkov.” Ce casă mare! Câtă lume trebuie să stea în ea! Câte bucătărese, câți noi veniți! Iar frații noștri, funcționarii, stau înghesuiți că se înăbușă! Acolo locuiește și un prieten al meu, care cântă bine din trombon. Doamnele s-au urcat la etajul al cincilea. „Bine, îmi zisei eu: nu mă urc acum. Dar îmi notez locul și nu voi lăsa să-mi scape prima ocazie.”

4 octombrie

Azi e miercuri, de aceea m-am dus în biroul șefului. Am venit anume mai de dimineață și i-am ascuțit toate penele. Directorul nostru trebuie să fie un om foarte deștept. Tot cabinetul, numai dulapuri cu cărți. Am citit titlul câtorva: numai cărți savante, atât de savante încât nici nu te poți apropia de ele. Toate în limba franceză sau germană. Dar uită-te la fața lui! Câtă măreție! Nu l-am auzit niciodată spunând o vorbă de prisos. Doar uneori, când îi dai hârtiile, te întreabă: „Cum e afară?” „Umezeală, excelență.” Da, nu-i de teapa noastră. Om de stat. Remarc că pe mine mă iubește îndeosebi. Dacă și fiica lui… Eh, fir-ar să fie… Dar tăcere, nu mai spun nimic!

Am citit „Peiolka”[1]. Ce oameni proști sunt franțujii! Ce mai vor? Îți vine să-i iei pe toți la bătaie, zău așa! Am citit tot acolo o descriere plăcută a unui bal, făcută de un moșier din Kursk. Moșierii din Kursk scriu bine. După aceea, am observat că era 12 și jumătate și șeful nostru tot nu ieșea din dormitor. Aproape de 1 și jumătate, s-a întâmplat un eveniment pe care nu-l poate descrie nicio pană. S-a deschis ușa și, crezând că-i directorul, am sărit de pe scaun cu hârtiile. Însă era chiar ea! Sfinte Dumnezeule, ce mai rochie avea! albă, parcă era o lebădă; vai, ce minunăție! Când m-a privit, parcă m-a orbit soarele. Zău, soarele! M-a salutat, m-a întrebat: „A fost pe-aici papa?” Vai, ce glas! Privighetoare! Privighetoare – nu alta!

„Excelența voastră, am vrut eu să-i spun: nu dați poruncă să fiu osândit la moarte! Dacă vreți totuși să fiu executat, executați-mă cu mânuța dumneavoastră de fiică de general!”

La dracu! Dar nici nu-mi puteam mișca limba și abia am îngăimat: „N-a fost deloc”. S-a uitat la mine, apoi la cărți și a scăpat jos batista. M-am repezit s-o ridic. Am alunecat pe blestematul de parchet și numai că nu mi-am turtit nasul! Totuși m-am ținut bine și i-am dat batista. Doamne, ce pânză fină! Și ce parfum, ambră veritabilă! Curat miros de general.

Mi-a mulțumit, a zâmbit puțintel, încât abia i s-a mișcat buzișoarele de zahăr, apoi a plecat.

Peste un ceas, a venit lacheul să-mi spună: „Du-te acasă, Axenti Ivanovici. Boierul a plecat.”

Nu pot suferi anturajul lacheilor: stau tolăniți în hol și când intri abia binevoiesc să dea din cap. Dar asta încă nu-i nimic: odată, unul din acești mârlani a crezut că mă poate trata cu tabac fără să se ridice de pe scaun. Știi, tu, necioplitule, că sunt funcționar, și încă sunt de viță nobilă?

Mi-am luat firește, pălăria, m-am îmbrăcat singur cu mantaua, căci acești domni nu te servesc niciodată, și am plecat. Acasă, cea mai mare parte din timp am stat culcat. Am transcris și niște versuri foarte frumoase, trebuie să fie din Pușkin:

Ceasul ăsta, an îmi pare,

Singur, fără draga mea.

Clipele îmi sunt amare,

Cum să mai trăiesc așa?

Spre seară, înfășurat în manta, m-am oprit la intrarea casei excelenței sale; am așteptat mult, doar-doar va ieși ea din nou, urcându-se, s-o mai văd o dată în cupeu! Dar n-a mai ieșit.