Meditatii la dumnezeiasca liturghie

Meditatii la dumnezeiasca liturghie de Nikolai Gogol

PREFAȚĂ

GOGOL, „NEBUNUL PENTRU HRISTOS”

Cine ar fi putut bănui în autorul schițelor poznașe, de care făceau haz zețarii, culegându-le pentru tipar, în observatorul amar-lucid și duios-liric al vieții rusești, ca și în vehementul critic al tarelor acesteia, în rapsodul vitejiei căzăcești, un creștin plin de ardoare, un mistic profund, chinuit de râvna mântuirii, un „Pascal al stepelor”?

Firește, asemenea paradoxale alternanțe ar mai putea fi găsite și la alți artiști importanți. Cu Gogol, este altceva. Ceea ce la alții putea să intre în ordinea firească a vieții, cea de-a doua față a persoanei sale, chipul său cel dinlăuntru, odată descoperit, avea să stârnească un imens scandal. Cei ce îl văzuseră până atunci într-un fel anume nu voiau să renunțe la imaginea pe care și-o făcuseră despre el. Și fiindcă Gogol însuși nu voia să mai arate așa cum l-ar fi dorit denigratorii – aceiași care mai înainte îl copleșiseră cu elogii –, a fost blamat, hulit, iar în cele din urmă declarat nebun.

Născut în 1809, Nikolai Vasilievici Gogol începe să scrie din adolescență. A debutat „editorial”, nesemnificativ, la douăzeci de ani. Perioada cea mai fertilă a scrisului său depășește cu puțin un deceniu (1831–1842), timp în care i-au apărut „Serile în cătunul de lângă Dikanka”, „Taras Bulba”, comedia „Revizorul”, prima parte a „Sufletelor moarte”. Această din urmă capodoperă, căreia îi dăduse un subtitlu derutant, „poemă”, avea să se afle la baza crizei de creație, din care nu va putea ieși până la sfârșitul vieții și a crizei de conștiință. Începuse să-l urmărească ideea unei replici „pozitive” la prima parte a cărții, în care locul specimenelor teratologice numite Cicikov, Manilov, Nozdriov, Korobocika et comp. Urmau să-l ocupe oameni de ispravă, modele de mentalitate sănătoasă și comportament cuviincios, „protocroniștii” „eroilor pozitivi” ai „realismului socialist” de mai târziu. Proiect sortit din fașă eșecului, de care Gogol, cu instinctul său artistic deosebit, nu putea să nu-și dea seama. Nemulțumit de ceea ce scrisese, el aruncă în foc partea a II-a a „poemei”, acesta fiind primul său autodafé, cel de-al doilea urmând a se produce cu câteva zile înaintea morții. Se întâmpla în vara anului 1845, același an când, chinuit de un veșnic neastâmpăr, încât i-a putut face pe unii să creadă că suferea de „dromomanie”, se autoexilează, revenind în Rusia după aproape trei ani și după un pelerinaj în Țara Sfântă. Îl vom întâlni când la Roma, când la Paris, când la Nisa sau la Ostende, supunându-se unor proceduri hidroterapeutice la cele mai vestite stațiuni termale din Europa, consultând medici reputați sau vindecători de ocazie, mereu suferind, mereu convins că sfârșitul îi este aproape.

În străinătate, tânjește după „măicuța Rusie” și, fiindcă începuse să-și piardă încrederea că ar putea fi de folos compatrioților scriind literatură propriu-zisă, trece la o „pedagogie directă”, redactând un număr de „scrisori”, trimise sau netrimise acasă, fiindcă unii destinatari existau, pare-se, doar în imaginația sa. În ele – un fel de predici epistolare, de felul celor ale lui Bossuet sau Fenelon – își expune ici-colo proiectele de „schimbare la față” a Rusiei. Așa s-a născut, la sfârșitul anului 1846, cartea „Fragmente alese dintr-o corespondență cu prietenii mei”, cea care avea să determine execuția morală a lui Gogol din partea intelighenției rusești „democrat-revoluționare”.

Citind astăzi cartea, rămâi uimit și te întrebi ce a putut isca revolta taberei „progresiste”, brutala repudiere și ostracizare a autorului, de vreme ce propunerile de ordin social și de regenerare morală erau enunțate doar în treacăt, fără a se constitui într-un program de fond. Cartea este o culegere de „scrisori”, dintre care opt cu un conținut explicit religios, iar altele, în jur de douăzeci, cu un caracter profan din cele mai diverse domenii: eseuri despre literatură, despre teatru, despre specificul lirismului rusesc, meditații pe tema iubirii, a călătoriilor, considerații despre faimosul pictor Ivanov – cel cu „Hristos arătându-se poporului” –, sfaturi adresate unei soții de guvernator, unui moșier, așa cum și l-ar fi dorit Gogol… Scandalul a pornit de acolo de unde elita intelectuală „progresistă”, în general atee, adeptă a unor schimbări radicale, descoperise în cartea lui Gogol idealizarea vieții rusești patriarhale, fidelitatea față de țar, pledoaria pentru regenerarea morală și religioasă a Rusiei, chemarea la „despătimire” adresată semenilor și sieși… Prin firea sa introvertită, timidă, retrasă, în care cineva avea să vadă un amestec bizar de elanuri entuziaste și de scrupule timorate, Gogol era opusul radicalismului de orice fel, pe care „democrații-revoluționari” tocmai se străduiau să-l impună creatorilor de artă drept model unic de „militantism”. Cei care îi admiraseră „forța demascatoare” din „Revizorul” și „Suflete moarte” l-ar fi vrut și pe mai departe în răspăr cu autocrația, cu moșierimea, cu birocrația… Or Gogol, care nu-și luase niciodată în serios „militantismul”, atâta cât îl avea, nu era în stare, organic, de așa ceva. Pe de altă parte, altele erau vederile sale. Și le expunea și le susținea în felul său, la modul naiv-idilic și oarecum nerealist, resimțindu-se lunga-i absență din țară. Oricum ar fi fost, ele meritau luate în considerație și tratate cu condescendență sau cel puțin cu decență. Reacția criticii a fost însă violentă, lipsită de cel mai elementar bun-simț, tonul dându-l nimeni altul decât protagonistul taberei „democrat-revoluționare”, criticul V.G. Belinski, în faimoasa sa „Scrisoare către Gogol”. „Unii au ajuns să creadă – scrie Belinski – că cartea dumneavoastră e rezultatul unei dereglări psihice, la un pas de nebunie.” Era un mod de a intra cu ciubote de muscal în „cămara sufletului” delicat al lui Gogol, batjocorindu-l ca scriitor, lovindu-l și în ceea ce avea mai sfânt: sentimentul religios. „în opinia dumneavoastră – scria Belinski – poporul rus este cel mai religios din lume; minciună! […] Rusul, când vorbește de Dumnezeu, se scarpină undeva. Iar despre icoană zice: de mă va ajuta, mă voi ruga la ea; de nu, acopăr oalele.”

Pe Gogol l-a durut mult pamfletul lui Belinski, cu care nu s-a mai revăzut, „scrisoarea” aceluia fiind printre ultimele sale articole publicate, fiindcă avea să moară peste aproximativ un an. În ultima ediție antumă a „Fragmentelor”, Gogol nota cu amărăciune: „Toate aceste concluzii unilaterale, venite din partea unor oameni inteligenți, pe care nu-i știam unilaterali, referirile la cuvinte, nu la sensul și spiritul operei, îmi demonstrează că niciunul dintre acești critici nu mi-a citit cartea calm, nepărtinitor, că a existat ceva ca o părere preconcepută, înainte chiar de apariția cărții, și că toți au privit cartea prin prisma acelei preconcepții, oprindu-se la ceea ce aceasta părea să confirme și să ofere ca prilej de iritare. Că s-a făcut abstracție de ceea ce infirmă aceste idei preconcepute și de ceea ce putea obține adeziunea cititorului. Această stranie iritare s-a dovedit atât de puternică încât a făcut să dispară până și politețea care se cuvine păstrată față de orice scriitor”.

Anii petrecuți în străinătate au fost pentru Gogol și anii revigorării conștiinței sale religioase. Era la curent cu mișcarea de înnoire religioasă care începuse să pulseze în Rusia. Fusese, se pare, la Mănăstirea Optina, unde tocmai se înfiripa curentul celor ce se străduiau să pună în lucrare și să sporească moștenirea spirituală a „starețului” Paisie de la Neamț; îl cunoscuse pe faimosul mitropolit Filaret al Moscovei. Bogata sa corespondență reflectă interesul deosebit pe care îl acordă domeniului religios, dorința de a citi și aprofunda cât mai multă literatură teologică. În 1843, îi scrie din Düsseldorf prietenului său Iazîkov, rugându-l să-i trimită operele unor cunoscuți teologi ruși, îndeosebi cele ale Sfântul Dimitrie al Rostovului și, de asemenea, o populară revistă religioasă, care apărea în Rusia.

La Nisa își procură o ediție franceză a cărții lui Thomas de Kempis, „Imitatio Christi”. Cumpără mai multe exemplare, pe care le trimite prietenilor, în alte scrisori cere să i se trimită operele Sfântul Ioan Hrisostom și predicile Mitropolitului Inochentie. Pe un prieten care avusese un deces în familie îl consolează trimițându-i un fragment din Ioan Hrisostom, altuia îi trimite un fragment din Tertidian, despre învierea cu trupul.

În 1845, aflându-se la Paris, se dedică studiilor de liturgică, apelând la elenistul T.N. Beliaev, care îi pune la dispoziție, pentru confruntare cu traducerea slavonă, textul original în greacă, al Sfintei Liturghii. În elaborarea opusculului său, publicat până la revoluția bolșevică în cuprinsul „Fragmentelor…”, dar și în ediții separate, apelează la cartea lui Dmitrievski: „Tâlcuirea istorică, dogmatică și mistică a Liturghiei”. Fără a-și îngădui interpretări originale, urmându-i îndeaproape pe liturgiștii clasici, Gherman al Constantinopolului, Simeon Tesaloniceanul, Nicolae Cabasila, Gogol va da o excelentă călăuză liturgică, scrisă într-o manieră care nu dezminte arta sondării subtile în sufletul omenesc, care i-a adus gloria literară.

Moștenind o sănătate șubredă – tatăl său murise de tânăr –, firav, pradă unei perpetue febre interioare, dar plângându-se mereu de frig, punând mereu în dificultate medicii, care n-au reușit niciodată să-i stabilească un diagnostic exact, suferința lui Gogol venea din adâncul sufletului său. Mereu nemulțumit de sine, râvnind la o viață ascetică, supunându-și trupul la post îndelungat și priveghere de noapte, în rugăciune, „nebunia” lui Gogol era, de fapt, cea de care vorbește Apostolul: „Nimeni să nu se amăgească. Dacă i se pare cuiva, între voi, că este înțelept în veacul acesta, să se facă nebun, ca să fie înțelept” (1 Cor. 3,18).

„Preliminariile” morții sale, la vârsta de 43 de ani, au ceva dintr-un final de tragedie antică. La 26 ianuarie 1852 asistă la o slujbă funerară pentru tânăra soție a prietenului său Aleksei Homiakov, „întemeietorul” și protagonistul curentului slavofil, care murise de febră tifoidă, fiind și însărcinată. Gogol n-a putut sta până la sfârșitul slujbei, a ieșit murmurând „Totul s-a sfârșit” și „Teribila clipă a, morții”. La înmormântare n-a mai participat. La 10 februarie i-a scris mamei sale: „Îți mulțumesc, neprețuita mea măicuță, că te rogi pentru mine. O, ce folos imens aduce rugăciunea mamei!”. Era ultima sa scrisoare, de fapt ultimul său text cu adresă. Cuvinte răzlețe avea să mai aștearnă pe bucăți de hârtie, în noaptea spre 12 februarie, în zori, la ora 3, și-a ars, într-un moment de criză acută, ultima variantă a părții a doua din „Suflete moarte”. A închis ochii în dimineața zilei de 21 februarie 1852, după ce cu câteva zile mai înainte primise Sfânta împărtășanie și Taina Mirungerii. A lăsat cu limbă de moarte să fie îngropat în pământul unei mănăstiri, cea a Sfântului Daniil din Moscova. În anii prigoanei ateiste mănăstirea a fost desființată și odată cu ea și cimitirul (avea să fie „reactivată” în anii „pe-restroicii” gorbacioviste, când s-a amenajat acolo reședința Patriarhiei moscovite). Osemintele lui Gogol au fost reînhumate la Cimitirul Novodevicie, unde se află și astăzi, străjuite de o stelă funerară lipsită de simboluri creștine.

Unul dintre biografii săi recenți (I. Zolotusski) scrie despre moartea lui Gogol: „Doctorii reprezentau în cazul de față [cel al lui Gogol pe patul de moarte] mulțimea, spectatorii, a căror sensibilitate nu trebuie pusă pe seama răutății, ci a tragicului dezacord dintre ei și poet, care a murit cu o minte limpede și cu o memorie intactă”.

Dostoievski spunea că toată literatura rusă modernă a ieșit de sub „Mantaua” lui Gogol. Am putea adăuga la aceste cuvinte că și fervoarea mistică a lui Dostoievski a ieșit tot de sub „mantaua” lui Gogol, din tragismul ultimilor ani ai existenței acestuia.

Boris BUZILĂ

Vizitati si site-ul nostru audio-video cu teatru radiofonic de Nikolai Gogol...............https://latimp.eu/?s=teatru+gogol