Cainele de teracota

Cainele de teracota de Andrea Camilleri

ANDREA CALOGERO CAMILLERI (n. 1925) este unul dintre cei mai populari scriitori italieni contemporani. Poet promițător în tinerețe, apoi regizor de teatru, scenarist și producător de radio și televiziune, Camilleri a început să scrie romane târziu, după vârsta de patruzeci de ani. Astăzi, „Bătrânul”, cum îl numesc cu tandrețe contemporanii, este considerat un nume de referință al genului polițist, contribuind la glisarea lui spre ficțiunea literară. Primul său roman, Il corso delle cose, a fost publicat abia în 1978 (deși fusese scris cu zece ani mai devreme), însă consacrarea literară a cunoscut-o după alți cincisprezece ani, odată cu romanul La stagione della caccia (Sezonul de vânătoare). În 1994, a apărut Forma apei, primul roman din seria Comisarul Montalbano, personaj care în scurt timp avea să se transforme într-un adevărat cult. Dintre titlurile seriei – care cuprinde peste 20 de volume până în prezent – menționăm: Câinele de teracotă (1996 – Editura Nemira, 2010, 2014), Hoțul de merinde (1996 – Editura Nemira, 2009, 2014), Sunetul viorii (1997 – Editura Nemira, 2009, 2014), Excursie la Tindari (2000 – Editura Nemira, 2010, 2014), Un mese con Montalbano (1998), L’odore della notte (2001), La pazienza del ragno (2004), La luna di carta (2005). Comisarul Montalbano a devenit atât de popular (la aceasta contribuind și un serial de televiziune de mare succes), încât Andrea Camilleri a ajuns în situația de a nu mai putea renunța la el (asemenea lui Arthur Conan Doyle cu personajul său Sherlock Holmes). „Cititorii îmi scriu și-mi spun că personajul le aparține și deci nu pot să fac ce vreau eu cu el. Cât despre a-l omorî, nici nu poate fi vorba. Am cerut sfaturi de la doi autori de romane polițiste, Montalban și Jean-Claude Izzo, dar se pare că e foarte primejdios să programezi dispariția unui astfel de personaj: cei doi au decedat între timp.” Prin urmare, Camilleri ar fi luat hotărârea ca ultima aventură a lui Montalbano s-o încredințeze editorului său, cu indicația de a fi închisă într-un seif și publicată abia după moartea autorului.

Cainele de teracota de Andrea Camilleri

1

După cum se prezentaseră zorii la raport, ziua se anunța smèusa, adicătelea acu’ soare cu dinți, acu’ stizzichii de ploaie ca gheața, condimentate cu rafale înfoiate de vânt. Una dintre acele iurnate în care ăi de-i făcu mumă-sa cu toane după cum îi vremea afară simt prefacerea nu numa’-n oase, da’ și-n cirriveddro, arătându-se șovăitori și-n gânduri, și-n mișcări – oarecum cum se-ntâmplă cu flamurile ori cocoșii de tablă de pe acoperișuri, care se-nvârt ori la stânga, ori la dreapta, după cum adie vântul.

Comisarul Montalbano aparținea dintotdeauna acestei categorii de nefericiți ai sorții, moștenind-o pe mumă-sa – care fusese învrâstată rău, închizându-se adesea-n odaie, la întuneric, de tare ce-o durea capul (restul din casă mergeau atunci pe vârfuri și vai de ăl de-ndrăznea să facă tărăboi). În schimb, fie viforniță, fie timp frumos, tătâne-su tot sănătos umbla (și la fel de îngândurat – ploaie, soare, ce-o fi fost).

Nici de data aceasta, comisarul nu-și dezminți propriile metehne: la început, făcu întocmai cum i se ceruse, oprind mașina la kilometrul zece pe șoseaua Vigàta-Fela, însă peste o secundă se răzgândi, dădu să repornească motorul și să facă stânga-mprejur spre casă, lăsând baltă întreaga operațiune. În cele din urmă, izbuti să se stăpânească, parcă într-un loc mai puțin vizibil și scotoci în torpedou după pistol, pe care de obicei se ferea să-l poarte. Nu reuși însă să-și ducă gestul la bun sfârșit: rămase încremenit, cu privirea ațintită asupra armei.

„Măiculiță sfântă, apăi chiar adevărat îi, zău așa!”, își zise.

Cu o seară în urmă, înainte ca telefonul primit de la Gegè Gullotta să declanșeze tot acel mutupèrio, tot balamucu’ în care acu’ era intrat pân’ la gât (Gegè era un mic traficant de droguri ușoare care ținea și un bordel în aer liber, mai cunoscut sub numele de mànnara – „la stână”), comisarul își trecea vremea citind un roman polițist al unui autor catalan, care nu numa’ că-i punea glagoria la treabă, da’ avea și același nume de familie ca el (spaniolizat, într-adevăr) – adicătelea Montalbán. O frază îi atrăsese în mod special atenția: „Cu înfățișarea sa de șopârlă de gheață, pistolul părea să doarmă.” Își retrase mâna, oarecum îngrețoșat, și închise torpedoul, lăsând șopârla rece dinăuntru să-și continue somnul. La urma urmelor, ar fi putut lua cu el nu unu’, ci zece pistoale, însă ar fi fost un gest inutil: dacă toată tărășenia în care intrase avea să se dovedească o cursă, o ambuscadă, ăi din casă l-ar fi ciuruit în doi timpi și trei mișcări cu kalașnikovurile lor: Pe urmă, ura și la gară! Trăgea totuși nădejde că, în amintirea celor câtorva de școala primară petrecuți în aceeași bancă și a prieteniei lor ce dăinuia și-n ziua de azi, Gegè nu se hotărâse brusc să-l vândă ca pe un porc de tăiere – ca să-și salveze curu’ sau din cine știe ce alt motiv –, turnându-i o gogoașă oarecare numa’ ca să-l vadă picat în laț. De fapt, nu chiar o gogoașă: dacă se dovedea adevărată, întâmplarea avea să se lase cu tam-tam, cu urmări serioase.

Trase adânc aer în piept și începu să înainteze lent, cu pas pândalnic de copoi, pe poteca pietruită ce se afunda de-a lungul rândurilor întinse de viță-de-vie. Struguri de masă, cu bobul rotund și tare, din soiul căruia-i zicea – numai Dumnezeu știa de ce! – „Italia”. Era singurul soi care prindea rădăcini pe solurile din zonă: cât despre butașii de struguri de vin, proprietarii terenurilor învățaseră să-și economisească și paralele, și munca.

Căscioara pe două caturi – o odaie jos și o a doua la etaj – se ițea drept pe creasta dealului, ascunsă pe jumătate de patru măslini sarazini uriași, care o înconjurau din cele patru colțuri. Era întocmai cum îi fusese descrisă de Gegè. Ușa ferecată și obloanele trase de la ferestre aveau culoarea mâncată de timp; pe tăpșanul din fața intrării trona o tufă uriașă de caper, înconjurată de altele, mai mici, de castravete-sălbatic, cu fructe dintre acelea care, abia atinse cu vârful unui băț, plesnesc zgomotos, împroșcând cu semințe de jur împrejur; un fotoliu de paie desfundat zăcea într-un colț cu picioarele-n sus; un cazan străvechi de zinc pentru colectarea apei de ploaie pierdea vremea inutil pe acolo, spart și mâncat de rugină. În rest, totul fusese năpădit de iarbă. Locul dădea impresia că era nelocuit de ani buni, însă la mijloc era o simplă aparență înșelătoare: Montalbano avea suficientă experiență ca să nu se lase păcălit; expert cum era, nutrea convingerea fermă că cineva din casă îl privea cu atenție, cântărindu-i intențiile după gesturile pe care le făcea. Se opri la trei metri de ușă, se dezbrăcă de veston și îl agăță într-unul din măslini, în așa fel încât dinăuntru să se vadă limpede că nu purta armă. Apoi își făcu simțită prezența strigând – fără să ridice prea tare vocea, ca și cum ar fi chemat un prieten să se arate la geam – către cei dinăuntru:

— Ohè! Voi, din casă!

Niciun răspuns, niciun zgomot, cât de mic. Trase din buzunarul pantalonilor bricheta și pachetul de țigări și-și aprinse una făcându-și palmele căuș și rotindu-se pe jumătate – ca și cum s-ar fi ferit de vânt. În realitate, gestul era menit să-i ofere posibilitatea celui din casă să vadă că n-avea ascunsă nici la spate vreo armă, la fel cum mai devreme îi oferise vederii pieptul. Trase două fumuri, apoi se îndreptă cu pași hotărâți spre ușă și bătu cu pumnul atât de tare, încât își răni monturile în scorojelile întărite, de vopsea veche.

— Îi cineva acasă au ba? întrebă el din nou.

La orice s-ar fi așteptat, mai puțin la vocea ironică și calmă care-l surprinse mișelește din spate.

— Îi, îi. Iacătă-mă-s.

— Pronto? Pronto? Montalbano? Eu mi-s, Gegè sunt.

— Am înțeles, am înțeles, calmează-te, ho! Ia zi-i, ce mai faci tu, ochișori de miere și zàgara^[1]?

— Apăi, bine fac.

— Ce făcuși în ultima vreme, tot cu gurița, tot cu gurița? Te perfecționași în dat clanțe sau tot sugaci începător ești?

— Salvù, nu-ncepe iar să mă iei în tărbacă, cum ți-e felu’. Dacă tot te ții de fitile dintr-astea, ar trebui să știi că de dat, nu dau clanțe. Am personal angajat care se ocupă de așa ceva.

— Bine, da’ tu le ești maestru, nu-i așa? Nu le înveți tu pe tearfele tale multicolore cum să-și modeleze buzele pe mătărângă, cum să pompeze cu forță ca să fie mulțumit clientu’?

— Vorbești ca să te afli în treabă, Salvù, zău așa! Dacă-i pe dat lecții, apăi m-ar învăța ele pe mine, nu invers. La zece ani, se deprind cu treaba, iar la cinșpe’ce îs deja maestre emerite. Uite, am acu’ o albaneză de vreo paișpe’ce anișori care…

— Acu’ ce-i faci? Te puseși pe lăudat marfa?

— Ascultă, n-am vreme de stat la taclale cu tine. Te sunai pen’ că tre’ să-ți predau personal ceva, un pachet.

— La ora asta? Nu putem lăsa pe mâine-dimineață?

— Mâine nu-s în oraș.

— De știut, știi ce-i în pachet?