Excursie la Tindari

Excursie la Tindari de Andrea Camilleri

1

De treaz, era treaz, nu-ncăpea vorbă: putea înțelege asta din faptul că mintea îi funcționa după parametrii logicii, și nu urmând labirinturile absurde ale viselor, după faptul că auzea susurul ritmic al valurilor ce se spărgeau de țărm și după adierea răcoroasă a zorilor care pătrundea prin fereastra larg deschisă. Și totuși, se înverșuna să-și țină pleoapele strânse, știind că acreala ce-l măcina pe dinăuntru avea să irumpă afară imediat ce ar fi deschis ochii, provocându-l să rostească tot felul de mizerii pentru care s-ar fi căit mai târziu.

Îi ajunse la urechi refrenul fredonat de un trecător ce merge fluierând pe plajă. La o oră ca aceea – își spuse –, nu putea fi decât vreunu’ de se ducea cu treabă la Vigàta, făcând naveta pe jos. Motivul fredonat îi era cunoscut, însă nu reușea să-și amintească nici titlul, nici cuvintele melodiei. De altfel, ce importanță ar fi avut? Ca să nu mai pomenească de faptul că nu fusese niciodată în stare să fluiere: nici mort, nici dacă și-ar fi vârât deștu’-n cur. „Își vârî un deget în cur / și trase un fluierat ascuțit / semnal convenit / de sergenții de stradă…” Era un cântecel stupid pe care i-l fredona pe vremuri un coleg milanez de la școala de poliție și care îi rămăsese, inexplicabil, întipărit în memorie. Din cauza acestei neputințe ale sale de a fluiera, în școala primară fusese victima predilectă a colegilor de clasă, maeștri în arta fluierăturilor: ciobănește, alla marinara, alia montanara – pe toate le știau, cu variațiuni dintre cele mai fanteziste. Aha, colegii! Iată, așadar, ce-l rosese atât de tare încât se foise toată noaptea de pe o parte pe alta! Amintirile despre colegi și articolul citit în ziar de cu seară, care anunța că domnul Carlo Militello – bărbat tânăr, de nici cincizeci de ani – fusese numit președintele celei de-a doua bănci ca importanță din insulă. Jurnalul formula cele mai sincere urări de succes noului președinte, publicându-i totodată și fotografia: ochelari – cu ramă de aur, în mod sigur –, costum de firmă, cămașă impecabilă, cravată fină. Un om care reușise în viață, un om al ordinii, apărător al marilor Valori (atât cele de la Bursă, cât și cele ale Familiei, Patriei și Libertății). Da, Montalbano și-l amintea bine pe acest stimabil coleg – coleg nu din școala primară, ci din primăvara lui ’68!

„Îi vom spânzura pe dușmanii poporului cu propriile lor cravate!”

„Băncile sunt bune doar ca să fie jefuite!”

Carlo Militello, supranumit Carlo Ciocanul^[1] – în primul rând pentru atitudinea sa suverană, de lider suprem, iar în al doilea rând pentru că, asupra adversarilor, vorbele sale cădeau ca niște lovituri de ciocan, iar scatoalcele ca niște lovituri de baros. Cel mai intransigent, cel mai inflexibil, atât de radical încât însuși Ho Și Min – atât de mult invocat pe atunci de demonstranți – părea un social-democrat reformist. Îi obliga pe toți să nu fumeze țigări, ca să nu contribuie la îmbogățirea Monopolului Statului; în schimb, joint-uriși iarbă la discreție, de voie. Susținea că tovarășul Stalin acționase bine o singură dată în viață: atunci când devalizase băncile ca să finanțeze partidul. „Stat” era un cuvânt care le înfierbânta tuturor capetele, îi înfuria mai rău ca pe taurii zădărâți cu basmale roșii. Din perioada acelor ani, Montalbano își amintea mai ales o poezie a lui Pasolini care lua apărarea polițiștilor trimiși să le țină piept studenților în Valle Giulia, la Roma. Toți tovarășii săi scuipaseră scârbiți peste acele versuri, în vreme ce el încercase să le găsească o justificare: „Totuși, e o poezie frumoasă” – spusese. De nu l-ar fi ținut ceilalți, Carlo Ciocanul i-ar fi fărâmat obrazul cu una dintre scatoalcele lui nimicitoare. Chiar așa, de ce oare-i plăcuse poezia aceea? Nu cumva întrezărise în ea viitorul lui destin de zbir? Una peste alta, de-a lungul anilor își văzuse foștii tovarăși, legendarii rebeli din primăvara lui ’68, începând să „raționeze”. Și tot raționând ei așa, furiile lor abstracte de atunci se fleșcăiseră, transformându-se treptat într-o cât se putea de concretă adaptare la normele civice. Iar acum, cu excepția a doi-trei care suportau de decenii, cu demnitate, procese sau chiar închisoarea pentru delicte niciodată comise ori comandate, cu excepția altor câtorva uciși în mod misterios, toți cei rămași se ajunseseră, sărind pârleazul de la stânga la dreapta, apoi din nou la stânga, și din nou la dreapta, în așa fel încât, iată, acum unii conduceau ziare, alții televiziuni, câte unul devenise director la stat, nefiind deloc puțini cei ce prinseseră un loc de deputat sau senator. Prin urmare – concluzionă Montalbano –, văzând ’mnealor că nu izbutiseră să schimbe societatea, sfârșiseră prin a se schimba ei înșiși. Ori poate că – de ce nu? – nici măcar nu fusese nevoie să se schimbe prea mult, dat fiind că, în ’68, mulți dintre ei jucaseră teatru, asumându-și rolul de revoluționari doar ca o mască ori ca un costum de scenă. Oricum, un lucru era sigur: numirea lui Carlo ex-Ciocanul la conducerea băncii îi picase greu. Mai ales pentru că-i stârnise un alt gând, cel mai sâcâitor dintre toate.

„Nu cumva ești tu însuți plămădit din același aluat ca ăi de-i critici? Nu cumva ești slujitorul acelui stat pe care-l combăteai feroce când aveai optsprezece ani? Ori poate că, în realitate, te macină invidia, dat fiind că trăiești de azi pe mâine din salariu, în vreme ce ăilalți stau cu curu’ pe miliarde?”

O pală de vânt izbi zgomotos persiana de tocul ferestrei. Nu, n-ar fi închis fereastra nici dacă i-ar fi poruncit Tatăl Ceresc însuși; putea Fazio – care-l scotea din sărite cu cobelile lui – să zică ce-o zice!

— Dom’le, să-mi fie cu iertăciune – îl lua Fazio în primire uneori –, da’ ’mneavoastră o căutați cu lumânarea, zău dacă nu! Nu numa’ că v-ați cumpăratără casă fără etaj și-ntr-un loc izolat, da’ mai lăsați și fereastra deschisă noaptea! Acu’, dacă se găsește unu’ care să vrea să vă facă rău – ș-apăi se găsește, nu duceți grijă –, poa’ să intre peste ’mneavoastră-n casă când i se năzare!

Pe ailaltă cobe o chema Livia.

— Ei nu, Salvo, fereastra deschisă noaptea, nu!

— Bine, dar și tu dormi acasă la tine, la Bocadasse, cu fereastra deschisă!

— Așa, și? Unu la mână, locuiesc la etajul trei și, doi la mână, la Bocadasse nu colcăie de hoți, ca aici.

Și uite-așa, când Livia îl sunase într-o seară, plângându-i-se cu voce deznădăjduită că hoții din Boccadasse îi prădaseră casa pe când ea era plecată în oraș, comisarul le mulțumise în gând tâlharilor genovezi; apoi, izbutise totuși să se arate afectat de întâmplare, însă nu știa nici acum dacă fusese suficient de convingător.

Telefonul începu să sune.

Prima reacție a fost să-și strângă și mai tare pleoapele, dar în zadar: la urma urmelor, văzul nu-i totuna cu auzul. Regretând că nu se putea învăța să doarmă cu dopuri în urechi, își vârî capul sub pernă. Nimic: deși scăzut și îndepărtat, țârâitul persista. Se ridică din pat înjurând printre dinți, se repezi în sufragerie și ridică receptorul.

— Montalbano sunt. Ar trebui să zic: „cine-i acolo, băga-mi-aș”, da’ uite că nu zic, na. Pen’ că pur și simplu nu-s pregătit să-mi bag nimic nicăieri.

De la celălalt capăt al firului îl întâmpină o liniște profundă. Apoi, sunetul receptorului lăsat în furcă. Na – își zise –, acu’ ce-i mai rămânea de făcut, dacă tot se arătase ciufut de dimineață? Să se culce la loc și să se gândească mai departe la noul președinte de la Interbanco, cel care, pe vremea când i se spunea tovarășul Ciocan, defecase în public pe o tavă plină cu bancnote de zece mii de lire? Ori, poate, să-și tragă slipul pe el și să se încumete la o strașnică partidă de înot în apa rece ca gheața a mării? Optă pentru cea de-a doua soluție: era gata fiert, așa că o baie în mare avea, probabil, să-i mai domolească furia. Plonjă în apă, însă în clipa următoare avu sentimentul că paralizase brusc. Oare când avea să priceapă că, la cei aproape cincizeci de ani ai lui, nu mai avea sânge-n instalație ca să se țină de asemenea acte de vitejie? Vremurile acelea trecuseră de mult. Se întoarse agale spre casă și, când mai avea cel mult zece metri până la destinație, auzi din nou telefonul sunând. N-avea de ales, unica soluție era să ia lucrurile așa cum erau. Iar pentru început, cel mai bine era să răspundă la blestematul acela de telefon.

Era Fazio.

— Lămurește-mi o treabă. Tot tu ai sunat și acu’ un sfert de oră?

— Nu, să trăiți, dom’le. Catarella fuse. Și-mi spuse așa, că ’mneavoastră i-ați zisără că nu erați pregătit. Atunci, mă gândii să las să mai treacă timpu’ o țâră și vă sunai eu. Ia spuneți, acu’ vă simțiți pregătit, dom’le?

— Fazio, azi ți-ai propus s-o faci pe deșteptu’ cu noaptea-n cap? Ia zi, unde ești? La secție?

— Nu, să trăiți, dom’le. L-or omorâtără pe unu’. Zum!

— Zum? Adicătelea ce vrei să zici?

— Că l-or împușcatără.

— A, nu, Fazio. Un foc de pistol face „bang”, unul de lupara^[2]