Frumos e timpul mohorat

Frumos e timpul mohorat de Bogomil Rainov

Capitolul 1.

O istorie încâlcită aidoma celei de față poate să înceapă într-o sută de feluri. Ei bine, povestirea noastră începe cu o așteptare.

Am auzit vorbindu-se de bucuria așteptării, dar numi amintesc să fi întâlnit oameni bucuroși să aștepte. Iar când, după o noapte de insomnie, începi o zi de caniculă cu o durere de cap infernală, așteptarea se transformă în chin chiar și pentru cineva ca mine. Începi să-ți otrăvești sufletul cu presupuneri și-ți imaginezi fel de fel de lucruri – de pildă că omul pe care îl aștepți n-o să vină, sau că va veni foarte târziu, ceea ce, în cazul de față, înseamnă aproape același lucru.

La prima vedere așteptarea pare ceva simplu: stai și-aștepți, doar atât.

Dar nu-i așa. Să știi să stai fără să faci nimic e o artă, după cum artă este să nu-ți macini nervii și să nu te lași ros de unul și-același gând, ca de pildă de gândul că astăzi e luni și că o zi de luni pierdută poate să încurce totul. Arta de a aștepta… Pare simplă, dar dacă n-o stăpânești, poți să dai de dracu. Așa cum a dat de dracu Bătrânul, odinioară, numai pentru că n-a putut rezista până la capăt. N-a mai putut să stea așa, fără să facă nimic, să stea și să aștepte…

Astfel de gânduri mi se perinda prin minte, în timp ce stau sub umbrela albastră a cafenelei, În fața unei cești de cafea rece – a treia la rând, cercetând piața și bătând ușor darabana cu degetele pe masă.

Cinci mese se află cu totul pe veranda șubredă, din lemn pe jumătate putred, a cafenelei. O parte a verandei se sprijină pe trotuar, cealaltă se apleacă amenințător deasupra apei. Inconvenientul acestei dărăpănături nu constă atât în pericolul de a se prăbuși oricând în mocirla verzuie a canalului, cât în faptul că, aflându-se la nivelul străzii, nu-mi oferă o suficient de bună posibilitate de observare.

Piața este mică, ticsită de tarabe cu banane și portocale, de lăzi goale, așezate unele peste altele, de negustori gălăgioși și de lume pestriță. Totul se petrece la Veneția, cam pe la ora douăsprezece, și arșița umedă este greu de suportat, deși ne aflăm abia la sfârșitul lunii mai.

Sub ocrotirea umbrelei albastre, eu nu sufăr atâta de arșiță, cât din pricina furnicarului de lume ce se strecoară prin labirintul tarabelor. Nu că m-ar călca pe nervi, dar trecătorii îmi ascund mereu privirii intrarea casei de vizavi, unde trebuie să intre omul pe care îl aștept. Casa, o clădire veche cu etaj, are fațada de marmură îngălbenită de ploi; în schimb, ușa de la intrare pare nou-nouță. Este proaspăt vopsită în verde-închis și pe ea strălucește o impunătoare plăcuță de alamă cu numele proprietarului. Din locul unde stau, firmulița nu poate fi citită nici atunci când mi se dezvăluie printre capetele și pălăriile trecătorilor. Eu însă știu prea bine ce scrie pe ea chiar fără să citesc. Și nici riscul de a uita acest lucru nu există, întrucât îl repet mereu în gând, însoțindu-l de fiecare dată cu câte o înjurătură răcoritoare.

Am sosit la Veneția foarte devreme în dimineața aceasta tocmai ca să-l prind pe domnul Antonio Tozzi înainte de a pleca de-acasă. Conform înțelegerii, urma să mă aștepte până la ora nouă, iar când am sunat la ușa lui era abia opt.

— Aș vrea să vorbesc cu…

— Mi-am început fraza încropită dinainte cu ajutorul sărăcăciosului meu vocabular de cuvinte italienești.

— Domnul Tozzi nu-i acasă – m-a întrerupt servitorul, măsurându-mă din cap până în picioare cu o privire fugară.

— Am întâlnire cu el – am dat eu drumul celei de-a doua fraze pregătite în prealabil.

— În loc de răspuns, servitorul cercetă din nou cu privirea înfățișarea mea exterioară.

În treacăt fie zis, nu arătam grozav. Nu că aș fi avut o înfățișare cumva necuviincioasă, dar costumul îmi era destul de șifonat, iar gulerul cămășii mele albe probabil că nu era prea alb – ca după un drum atât de lung. Domnul Tozzi, după cum scria pe firmulița de lângă ușă, era avocat, așa că servitorul, în mod evident, m-a luat drept un borfaș venit să-l caute pe stăpân pentru cine știe ce proces neînsemnat, dar care dă multă bătaie de cap.

– Am întâlnire cu domnul Tozzi – am insistat.

– Imposibil – mi-a răspuns sec servitorul. Domnul are astăzi proces la tribunal. Imposibil să vă fi dat întâlnire.

Atitudinea de stăpân a acestui servitor mă scotea din sărite, dar eu știu să mă și stăpânesc atunci când trebuie. De-aceea am întrebat politicos:

— Când credeți că se întoarce?

— Nu știu – a mormăit la fel de sec servitorul. Și mi-a închis în nas ușa proaspăt vopsită.

Așa că nu-mi rămânea altceva decât să mă instalez pe veranda cafenelei din față, să comand ceva de băut și să-mi încep așteptarea. Dacă domnul Tozzi e într-adevăr la tribunal, va trebui să se întoarcă odată și-odată. Iar dacă totuși, în ciuda afirmației servitorului e acasă, va trebui cândva să iasă.

Pentru orice eventualitate, pe la ora zece m-am hotărât să repet operațiunea. De data asta servitorul abia a crăpat ușa și, fără să aștepte întrebarea mea, a bombănit:

— Domnul Tozzi nu s-a întors încă. După care din nou mi-a trântit ușa în nas.

Și uite-așa, stau și aștept. Nu pot nici măcar să studiez amănunțit harta orașului, cumpărată la gară, pentru că trebuie să țin sub observație ușa verde închisă. Așadar, după cum am spus trebuie să mă dedic cu totul artei de a nu face nimic, absolut nimic, fără să mă gândesc că astăzi este luni și că o zi de luni pierdută poate să încurce multe…

Din când în când, la mesele vecine se așază oameni, beau câte o cafea și pleacă. Apoi vin alții… Cafeaua mea probabil s-a răcit de-a binelea… Și-afară de asta, e a treia la rând. De aceea comand un Martini, străduindu-mă să urmăresc printre capetele trecătorilor, dreptunghiul întunecat al ușii din față.

Va intra sau va ieși – asta-i sigur. Dar când?! Aceasta-i întrebarea!

Ciuperca mare a umbrelei albastre mă ferește de soarele dogoritor. Arșița însă nu izvorăște numai din cer, ci și din pereții clădirilor vecine, din pavajul pieței, din apa bâhlită, murdară, verzuie. Mă înăbușe zăpușeala și mirosul jilav de mucegai…

Din când în când, pe lângă verandă trece zbârnâind răgușit o șalupă cu motor, și-atunci suprafața canalului se învălurește, iar hardughia de lemn aproape putrezit se clatină amenințător.

Este aproape ora unu când în fața ușii de vizavi zăresc un bărbat de vârstă mijlocie, cu un costum în dungi, de culoare închisă și cu o servietă sub braț. Văzând că omul ridică mâna spre sonerie las pe masă bancnota dinainte pregătită și traversez piața cu pași repezi. Repezi, bineînțeles, e un fel de-a spune, căci prin furnicarul de lume ce mișună printre tarabe îmi croiesc atât de greu drum, încât am ajuns la ușă după ce bărbatul a dispărut.