De ce cred oamenii in bazaconii

CUVÂNT ÎNAINTE.
Forța pozitivă a scepticismului.
Stephen Jay Gould

Scepticismul sau demistificarea capătă adesea proasta reputație rezervată acelor activități – cum e strângerea gunoiului – absolut necesare unei vieți sigure și sănătoase, dar prea puțin atrăgătoare sau demne de stimă. Această activitate are totuși o tradiție nobilă, de la termenul „sceptic” (care însemna „gânditor”), născocit de vechii greci, la ultima carte a lui Cari Sagan, Lumea bântuită de demoni. (Cum eu însumi am scris o carte de acest gen – Falsa măsură a omului –, trebuie să mărturisesc că am încredere în această întreprindere.)

Nevoia – atât intelectuală, cât și morală – de scepticism se naște din celebra observație metaforică a lui Pascal că oamenii sunt „trestii gânditoare” de o strălucită unicitate, dar și de o unică vulnerabilitate. Conștiința, oferită numai speciei noastre în istoria vieții pe pământ, e cea mai teribilă invenție evoluționistă apărută vreodată. Deși accidentală și imprevizibilă, aceasta i-a dat lui Homo sapiens o putere fără precedent atât asupra istoriei speciei noastre, cât și asupra vieții întregii biosfere contemporane.

Dar suntem trestii gânditoare, nu ființe raționale. Modul nostru de gândire și acțiune ne conduce la fel de des către distrugere și violență ca și către bine și cultură. Nu vreau să mă lansez în ipoteze privind sursele părții noastre întunecate – sunt ele moșteniri evoluționiste ale „naturii cu colții și ghearele-nroșite”[1] sau doar niște capricii neadaptative ale funcționării unui creier proiectat pentru a îndeplini sarcini diferite de cele care ne călăuzesc acum viețile colective? în orice caz, suntem capabili deopotrivă de orori sinistre și de dovezi tulburătoare de curaj și noblețe – ambele înfăptuite în numele unor idealuri ca religia, absolutul, mândria națională și altele asemenea. Nimeni nu a surprins mai bine această dilemă a omului prins între cei doi poli ai naturii sale decât Alexander Pope la mijlocul secolului al XVIII-lea:

Căci pe-acest istm al unui trai de mijloc e-aruncată

O ființă primitivă, dar măreață, cu aspră judecată.

Atârnă ca-ntr-un ștreang, neștiind dacă să miște or să piară,

Chircită-n dubiu de mintea or trupul îi e chin,

Născută întru moarte și judecând întru venin.

Există doar două soluții pentru a scăpa de răul produs sistematic de partea noastră întunecată – cea care ne-a dat cruciadele, vânătorile de vrăjitoare, sclavia și holocausturile. Una este decența morală, dar ea nu e de ajuns. Mai trebuie să ne întemeiem și pe partea rațională a modului nostru de a gândi. Căci, dacă nu folosim cu rigoare rațiunea umană pentru a descoperi și înțelege realitățile naturii și pentru a trage din aceste cunoștințe concluziile logice privind acțiunile umane, vom fi înfrânți de forțele înspăimântătoare ale iraționalului, „romantismului”, credinței inflexibil „adevărate” și de aparent inevitabila acțiune a gloatei declanșată de ele. Rațiunea nu e numai o parte importantă a esenței noastre, ea e și posibila noastră salvare în fața reacțiilor brutale și nestăpânite provocate de emoțiile puternice. Scepticismul e agentul rațiunii împotriva iraționalului organizat – și este prin urmare una din cheile decenței umane, sociale și civice.

Michael Shermer, în calitatea sa de conducător al uneia dintre cele mai cunoscute organizații sceptice americane și de autor aflat în slujba rațiunii, este o figură importantă a vieții publice americane. Această carte în care analizează forța de atracție a credințelor iraționale ne dă o imagine asupra nevoii de scepticism și asupra șanselor sale de a se impune.

Vechiul clișeu care spune că vigilența permanentă e prețul libertății trebuie să fie deviza acestei mișcări, căci, dacă un cult aparent benign are aceeași structură potențial violent irațională ca vânătoarea fățișă de vrăjitoare, atunci trebuie să privim cu atenție și spirit critic toate mișcările întemeiate pe suprimarea gândirii. M-a impresionat mult analiza pe care Shermer o face candidatului cel mai puțin susceptibil a provoca răul – mișcarea „obiectivistă” a lui Ayn Rand, care pare la prima vedere mai curând o soluție a problemei decât o sursă a ei.[2] Dar Shermer arată că această sectă, în pofida declarațiilor răsunătoare privind încrederea în logică și rațiune, acționează ca un veritabil cult în două privințe esențiale – pretinde loialitate necondiționată față de conducător (cultul personalității) și folosește drept criteriu pentru admiterea membrilor iraționalismul funciar al sectei (credința că morala e unică și obiectivă, fiind determinată și dictată, bineînțeles, de conducătorii cultului).

Cartea lui Shermer trece de la acest caz pregnant prin minimalismul său la iraționalismul mai „conceptual” (dar ilogic și neîntemeiat) al creaționismului și al negării Holocaustului, pentru a ajunge la formele mai înfricoșătoare reprezentate în trecut de cruciade și vânători de vrăjitoare, iar azi de isteria legată de cultele sataniste și de abuzurile sexuale asupra copiilor (o problemă, desigur, reală și tragică) la o scară de neconceput și întemeiată pe o conspirație spontană a falselor acuzații.

Nu avem decât o singură armă împotriva acestei iraționalități – rațiunea însăși. Dar cărțile sunt măsluite în America zilelor noastre, unde până și o apariție bine intenționată la Oprah sau Donahue[3] (Shermer a participat la ambele cu rezultate spectaculoase, după cum relatează în carte) stârnește senzație, însă nu e urmată de o analiză temeinică. Trebuie deci să încercăm mai mult, și o vom face. Am obținut deja victorii semnificative, mari și mici – de la decizii ale Curții Supreme împotriva creaționismului până la demascarea parapsihologici și a vindecătorilor șarlatani în cazuri particulare.

Cele mai bune arme provin din arsenalul procedurilor științifice elementare, căci nimic nu poate înșela tehnica experimentală a testului dublu orb[4] și metodele de observare ale analizei statistice. Aproape orice formă modernă de iraționalism poate fi demascată cu ajutorul acestor instrumente științifice elementare, dacă sunt bine folosite. De pildă, într-un caz la care sunt sensibil (pentru că sunt tatăl unui tânăr autist), speranța imensă, dar neîntemeiată, de a comunica cu autiștii care nu vorbesc prin intermediul „mijlocitorilor” (oameni care pretind că pot ghida degetele autiștilor pe o tastatură de calculator pentru a scrie mesaje) n-a fost primită cu destul scepticism (mi s-a părut mereu că seamănă cu vechiul truc al tablei Ouija![5]) când majoritatea mijlocitorilor scriau mesaje pe care părinții ar fi vrut să le audă („Tată, te iubesc; îmi pare rău că nu am putut niciodată să-ți spun asta”). Dar, când unii mijlocitori, prinși în nebunia acuzațiilor privind abuzurile sexuale din copilărie ca sursă a tuturor nenorocirilor, au hotărât (probabil inconștient) că autismul trebuie să aibă cauze asemănătoare și au început să scrie mesaje de acuzare prin falsa lor „mijlocire”, inofensivul dar al speranței s-a transformat în coșmar, căci mai mulți părinți iubitori au fost pe nedrept puși sub acuzație. Problema a fost rezolvată prin clasicele experimente dublu oarbe – informații cunoscute de autist, dar nu și de mijlocitor n-au apărut niciodată în mesaje, în timp ce informații cunoscute de mijlocitor, dar nu și de autist au apărut în presupusele mesaje – nu înainte însă ca viețile părinților (care suferiseră oricum destul din pricina bolii copiilor) să ia un curs tragic poate pentru totdeauna (fiindcă nimeni nu trece complet peste asemenea acuzații odioase, chiar dacă ele se dovedesc absolut false – lucru pe care cinicii vânători de vrăjitoare îl știu foarte bine).

Proasta reputație a scepticismului e dată de impresia că, oricât de necesar ar fi, el nu reprezintă decât eliminarea afirmațiilor false. Lucrurile nu stau așa, iar cartea de față o demonstrează. Demistificarea veritabilă e făcută în folosul unui model alternativ de explicare, nu ca un exercițiu nihilist. Modelul alternativ e însăși rațiunea împletită cu decența morală – cel mai puternic instrument al binelui pe care planeta noastră l-a cunoscut vreodată.