Ma dor stramosii. Psihogenealogia sau cum să ne schimbăm viitorul cunoscându-ne trecutul

Cuvânt înainte

Irezistibila dezvoltare a psihogenealogiei

Ideea că generațiile anterioare ne pot influența din punct de vedere psihologic este veche. Primele terapii concepute atestă, de altfel, acest lucru. Medicina chineză și cea africană, de exemplu, spre deosebire de medicina occidentală, iau în considerare boala în contextul său familial și genealogic. De ce am o hepatită? Din cauza unui microb și a unei alimentații necorespunzătoare, răspunde medicul occidental. Vindecătorii chinezi sau yoruba[1] spun că trebuie restabilita orânduiala lumii, fie că este vorba despre un demon care ne vrea răul (și care cere un animal ca sacrificiu), fie de tulburare a ordinii cosmice, ocupând un loc care nu ni se cuvine și uitând să ne cinstim străbunii. Vindecătorul știe un lucru pe care medicul îl ignoră: legea genealogică și raportarea la străbuni definesc într-o mare măsură legăturile, drepturile, datoriile și identitățile care structurează ființa umană – atât în cultura, cat și în biografia sa. Vindecătorul cunoaște, de asemenea, cuvintele și ritualurile care vor forța „fantoma” (un străbun uitat sau unul care și-a dezonorat familia) să iasă la iveală, ceea ce e echivalentul conflictului psihologic, inconștient, transmis din generație în generație.

Dar iată că în Occident apare ceva nou: psihogenealogul. Un terapeut care, fără să renunțe la vreuna dintre descoperirile epocii moderne, în special în ceea ce privește caracterul unic al individului, regăsește legăturile contextuale și transgeneraționale la care cultura sa l-a făcut surd. Ce face el? La fel ca vracii și vindecătorii, se concentrează asupra acelei porțiuni din povestea noastră care nu are legătură cu noi: „s-ar putea ca această bronșită cronică să ți se tragă de la faptul că străbunicul tău s-a sufocat într-o tranșee și ți-a fost ascuns acest lucru, deoarece atunci când s-a întors din război, bunica nu a mai vrut ca el…”. Alt exemplu, și mai spectaculos: un bărbat suferă în mod constant de dureri de gât, însoțite de o deteriorare a circulației sangvine periferice. Niciun remediu nu reușește să-l vindece. Până în momentul în care descoperă, prin terapia transgenealogică, că un străbun îndepărtat, născut în aceeași zi ca și el, a murit ghilotinat în timpul Revoluției. Pornind de la această descoperire, durerile de gât și supărătoarele lor efecte asupra circulației dispar ca prin farmec. Cum se poate oare ca un fapt din trecut, fericit sau nefericit, să aibă, prin necunoaștere sau sub povara unui „secret de familie”, asemenea consecințe câteva generații mai târziu?

Unele persoane încearcă pur și simplu să fugă de propria familie fiindcă li se pare că reprezintă un pericol de moarte pentru ei. Ca și cum istoria familiei lor ar amenința să îi ucidă. Pericolul nu este neapărat unul închipuit. Dar fuga nu servește la nimic. Oriunde vei fugi, istoria familiei tale te va urmări și te va readuce constant în trecut, determinându-te să repeți la nesfârșit același scenariu, cel puțin atât timp cât nu iei hotărârea de a dezamorsa ancorările transgenealogice negative.

Reconstituirea arborelui genealogic poate începe foarte simplu, lată explicația oferită de site-ul http://www.psychogene. com: „În general, pentru a lucra asupra istoriei tale familiale, nu ai nevoie de pregătire de specialitate. Fiecare vine cu ceea ce are la dispoziție. Ai nevoie doar de câteva informații pentru a stabili ce anume ți se întâmplă în prezent și pentru a începe această muncă. În majoritatea cazurilor, pot apărea și alte informații, uneori într-un mod cu totul neașteptat. Important este să înțelegem că, începând din momentul în care întreprindem o cercetare psihogenealogică, activăm o memorie care traversează timpul, epocile, evenimentele și care se poate transforma într-o amintire căreia conștiința îi dă sens.”

Pe undeva, psihogenealogul se inspiră mai puțin din cunoștințele psihopatologiei occidentale decât din eficacitatea „vrăjitorească” a celor mai vechi metode de tămăduire…

Citindu-i corespondența, aflăm că Sigmund Freud știa foarte bine cât de mult contează străbunii în constituirea psihosomatismelor individuale și colective: fiecare dintre noi este determinat nu doar de triunghiul tată-mamă-copil, ci și de o adevărată cascadă de influențe venite din întregul nostru arbore genealogic. Cel care a descoperit inconștientul intuise deja transmiterea nevrozei pe linie genealogică. De exemplu, Freud și-a dat seama de importanța pe care o joacă bunicii în viața unui copil (direct sau indirect, în bine sau în rău, prin prezență excesivă sau prin lipsă). Inventase chiar și o poveste conform căreia, la originea civilizației, ar fi stat un trib primitiv cu un tată înfricoșător, ai cărui copii s-ar fi coalizat pentru a-l ucide. Și noi am păstra cu toții în inconștient amintirea acestui prim patricid. Freud sugera prin această parabolă că legătura de la o generație la alta nu poate fi ștearsă.

Însă Freud nu a mers mai departe cu explorarea fenomenului transgenerațional. A purtat o îndelungată luptă pentru a-și impune ideea că există o origine sexuală a nevrozelor, ceea ce l-a făcut să neglijeze această dimensiune fundamentală a omului, și anume fidelitatea inconștientă a subiectului față de cele trăite de străbunii săi. În prezent, unii psihanaliști sunt de aceeași părere. Ei consideră că Freud, conștient că nu poate „să facă totul”, ar fi decis să se dedice exclusiv triunghiului oedipian, lăsând deoparte restul ascendenței, gândindu-se probabil că alții, după el, vor continua cercetările referitoare la problema străbunilor. În realitate, se pare că propria genealogie a lui Sigmund Freud și câteva apăsătoare secrete de familie l-au împiedicat în mod inconștient să facă cercetări în acest domeniu. Urmarea este, vai, atât de des întâlnită: discipolii iau întotdeauna ca definitivă gândirea maeștrilor lor; după moartea lui Freud, complexul oedipian a devenit o dogmă, în timp ce străbunii neglijați au fost loviți de ostracizare.

A trebuit să așteptăm aproape o sută de ani pentru ca importanța lor crucială să fie recunoscută în mediile „psy”[2]. La începutul secolului XXI, această recunoaștere ia proporțiile unui adevărat curent: luându-și ca deviză „oriunde te-ai afla, îți porți străbunii în spate; vorbește-i de bine, dar eliberează-te!”, psihogenealogia – sau, mai general vorbind, abordarea transgenealogică – câștigă tot mai mult teren, în numeroase practici și școli. În prezent, zgomotele acestui „șantier” răsună peste tot în jurul nostru. O explicație a acestui succes ne-o oferă Steve Lacy, autorul lui Genealogy Gateway To The Web: „într-o societate care își pierde valorile tradiționale, bulversată de dezintegrarea celulei familiale, oamenii încearcă să intre din nou în contact cu propriile rădăcini”. Fenomenul este fără îndoială mai profund decât atât și indică într-adevăr o „întoarcere a străbunilor” în civilizația occidentală. Procesul terapeutic e cel care îi face prezenți. Sute de psihoterapeuți recunosc acum importanța rădăcinilor familiale și mai ales a eșecurilor acesteia, a lucrurilor nespuse, a secretelor de familie și a zestrei psihologice moștenite din generație în generație, în salturi atât de uimitoare, încât trebuie să fii un adevărat expert în comunicare pentru a le putea detecta.

Lucrarea de față este destinată prezentării a șapte dintre acești „artiști transgenealogici”, sub forma a șapte interviuri cu principalii actori ai mișcării:

• doctor Anne Ancelin Schützenberger, medic de excepție, dizidentă antinazistă, autoare, printre altele, a lucrării Aïe, mes aieux!, în care povestește cum a ajuns să studieze psihogenealogia, analizând „stranii maladii repetitive”, și care prezintă publicului larg conceptul transgenerațional;

• Alexandro Jodorowsky, om de teatru, scenarist, specialist în tarot și creator al unei forme originale de psihoterapie șamanică numită „psihomagie”, unul dintre primii care au redescoperit importanța arborelui genealogic în constituirea psihicului uman;

• Bert Hellinger, psihoterapeut german care a trăit în Africa de Sud și care recunoaște că a fost influențat de cultura zulușă[3] în inventarea Constelațiilor familiale, metodă de mare succes la ora actuală (aplicată, de exemplu, de psihoterapeutul Christiane Singer);

• Didier Dumas, psihanalist care lucrează cu metoda lui Françoise Dolto, pe care o deschide către dimensiuni care nu sunt tipice Occidentului (taoism, șamanism) și care face o demonstrație strălucită a „întoarcerii străbunilor” în gândirea și în terapia contemporană;

• Chantal Rialland, fostă elevă a lui Alexandro Jodorowsky, care afirmă că fiecare dintre noi își poate influența destinul „alegându-și familia” și își învață pacienții și discipolii cum să-și construiască arborele transgenerațional;

• Serge Tisseron, psihoterapeut specialist în „secretul de familie”, cunoscut în special pentru studierea „romanului familial” al faimosului personaj de benzi desenate Tintin; își focalizează atenția asupra lucrurilor nespuse care, din generație în generație, devin patologice;

• nu în ultimul rând, Vincent de Gaulejac, psihosociolog specialist în „nevroza de clasă”, demonstrează modul în care arborii genealogici se grupează în mari familii sociale.

Sperăm ca aceste întâlniri să fie pentru tine unele foarte interesante. Lectură plăcută și o fructuoasă regăsire cu propriii străbuni!