Amintiri despre viitor

CUVÂNT ÎNAINTE

Ca o reacție la certitudinile și automatismele vieții moderne, oamenii și-au adus aminte că o parte din ființa lor tânjește și după un alt Necunoscut decât cel înscris în ecuații și formule (unii dintre ei n-au uitat aceasta niciodată). De aici, întoarcerea spre trecut, dar o întoarcere care nu are nimic de-a face cu evaziunea romanticilor.

Cercetând zonele obscure ale istoriei scrise și nescrise, descoperim fapte și dovezi materiale care distonează cu tabloul armonios, uneori exagerat de armonios, al cronologiei clasice. Sunt prezențe stranii în contextul unor civilizații fie mult apuse. Sunt „amintiri despre viitor”, pentru că nu o dată performanțele științifice și tehnice pe care par să le evoce aparțin zilei noastre de mâine sau de poimâine.

Fascinația acestei călătorii neoficiale în timp nu este, nu poate fi localizată într-un anumit spațiu geografic.

Cartea lui Erich von Däniken ― acest elvețian proprietar de hoteluri care și-a descoperit o vocație de arheolog amator ― își are deci multe corespondențe, mai multe decât cele trecute în „Indicele bibliografic”. Cam despre aceleași lucruri au vorbit, cu ani în urmă, Serge Hutin și Robert Charroux, Paul Thomas și Peter Kolosimo, A. Gorbovski și Aleksandr Kazanțev ― pentru a pomeni doar aceste nume. Celor dornici să stabilească punctul de pornire le recomand să nu se lase impresionați de corul excelent dirijat al amicilor revistei Planete, care clamează urbi et orbi că „realismul fantastic” își are sorgintea în eseul, de altfel extrem de interesant, al lui Louis Pauwels și Jacques Bergier Le matin des magiciens (Dimineața magicienilor, 1960). Spre cinstea lor, chiar cei doi autori se înclină spectaculos în fața lui Charles Fort, „unul dintre cei mai scumpi maeștri ai noștri”, tradus în Franța încă din 1955 (The Book of the Damned ― Cartea damnaților, 1919). Pentru că scriitorul american a redactat într-adevăr actul de naștere al „realismului fantastic” cu peste patru decenii înaintea discipolilor săi neștiuți, care o recunosc aproape fără echivoc: „El militează împotriva realismului nostru drămuit; noi refuzăm realul când este fantastic”. Cât despre precursori, ei se înlănțuie în șir neîntrerupt, începând poate cu Pliniu cel Bătrân (Istoria naturală), Iulius Obseqvens (Despre minuni) etc.

Să nu prelungim însă această incursiune în istoria unui gen față de care nici literatura, nici știința nu manifestă prea mult entuziasm revendicativ. Important este faptul că aveți în față un best-seller de 200 de pagini care vă va oferi o lectură pasionantă, chiar dacă veți recunoaște idei și argumente vehiculate destul de stăruitor și la noi, mai ales în ultimul deceniu. Se cuvine menționată, în primul rând, pledoaria autorului în favoarea recunoașterii existenței vieții și a formelor ei evoluate pe alte corpuri cerești. S-ar putea crede că este vorba de forțarea unor uși deschise, dar multe „da”-uri rostite din vârful buzelor ascund, în această privință, un scepticism înrădăcinat. Cauza pierdută a geocentrismului a lăsat locul unui antropocentrism care va rezista, probabil, până ce va fi spulberat experimental.

Cartea de față înmănunchează, totodată, câteva dintre cele mai tulburătoare nedumeriri ale cercetătorului, sau pur și simplu curiosului care se apleacă asupra trecutului enigmatic. Cine a construit nenumăratele aparate de zbor care populează paginile „Mohabharatei” și ale altor texte străvechi indiene, fiind descrise în termeni tehnici de un violent anacronism? Cum să ne explicăm extraordinarele cunoștințe astronomice ale mayașilor, creatori al unui calendar mai perfect decât cel folosit de noi astăzi? Cum au fost transportate și așezate în rânduri suprapuse imensele blocuri de piatră care alcătuiesc platforma de la Baalbek? Ce caută în piramida de la Palenque reprezentarea greu de confundat a unei rachete conduse de un pilot așezat în poziția caracteristică a cosmonauților?...

Pentru a putea răspunde la aceste întrebări ― și la multe altele ―, Däniken propune să se recurgă la singura soluție eficientă: cercetarea interdisciplinară. Nu e o idee nouă, dar autorul găsește accente convingătoare pentru a demonstra că, atâta vreme cât arheologii se vor mulțumi să așeze obiectele găsite în vitrinele muzeelor, fără a cere ajutorul specialiștilor din alte domenii, nu vom avea „o imagine fidelă a trecutului”.

În sfârșit, dar nu în ultimul rând, cartea trezește interesul pentru o seamă de probleme științifice la ordinea zilei. Apelând din nou la analogie, autorul utilizează ca argument de greutate în demonstrarea posibilității vizitelor extraterestre propriile noastre succese în explorarea cosmosului, domeniu în care s-au distins Uniunea Sovietică, Statele Unite și mai de curând alte câteva țări. Și e adevărat că, dacă acceptăm ideea existenței unor ființe raționale pe alte corpuri cerești, trebuie să acceptăm și corolarul ei firesc: posibilitatea existenței unor tehnologii mult superioare celei pământene, capabile, deci, să înfăptuiască zborul interstelar.

Evidențiind meritele Amintirilor despre viitor, nu pot să nu formulez și unele rezerve cu caracter mai general. În definitiv, o prefață nu constituie un simplu act de politețe, ci și o delimitare necesară ― atunci când e cazul.

Autorul se arată indignat, pe bună dreptate, că „trecutul istorie este reconstituit potrivit unor idei și dorințe prealabile”. El ne cere „să pătrundem deci fără idei preconcepute și plini de curiozitate în lumea neverosimilului”. Din păcate, întâlnim uneori în carte exact metoda incriminată. În loc să ne prezinte semne de întrebare pe baza cărora să formuleze cu prudență ipoteze, Däniken se lansează de la primele pagini în aserțiuni care nu au încă nici o acoperire: „Putem, așadar, afirma cu tărie că strămoșii noștri au primit în timpuri preistorice vizita unor ființe venite din cosmos! Deși pentru moment nu știm încă cine au fost aceste ființe inteligente extraterestre și de pe care astru îndepărtat au venit, susținem totuși că acești «străini» au nimicit o parte a omenirii, creând, totodată, un om nou, poate primul homo sapiens”.

Deschid aici o lungă paranteză. Tributar, poate, unei viziuni sentimentale, refuz să cred că ipotetica vizită extraterestră ar fi avut drept țel desfășurarea unei experiențe la scară planetară. Autorul ne îndeamnă mereu să judecăm prin analogie; oare le-ar da prin cap cosmonauților noștri să distrugă o parte a „marțienilor”, considerând evoluția lor prea înceată? Ar transpune ei hibridarea în lumea ființelor înzestrate cu rațiune (presupunând că ar rezolva problema incompatibilității genetice)? După ce am stat de vorbă cu Leonov, Conrad, Gordon și Bean, am toate motivele să mă îndoiesc!

De altfel, afirmațiile peremptorii abundă: „Fără îndoială că chivotul legii era încărcat cu electricitate”; „Când aceeași tăbliță se referă la o ușă care vorbește asemenea unei ființe, fără a sta pe gânduri recunoaștem în strania apariție un difuzor” etc. Or, trăsătura esențială a acestei literaturi conjecturale trebuie să fie tocmai continua cântărire a argumentelor pro și contra, evitând sentințele pe care însăși labilitatea „materiei prime” le condamnă la precaritate.

Trebuie să-i reproșăm autorului și preluarea necritică a unor informații livrești. De pildă, așa-zisa „legendă despre misteriosul oraș Tiahuanaco”, un digest ultracomprimat al câtorva pagini din cărțile lui Charroux, nu e, după toate probabilitățile, decât o invenție a unui anume Bertran Garcia, care se pretinde descendent, al istoricului Garcilaso de la Vega (1537―1616) și posesor al unor documente inedite (și nevăzute de nimeni!) rămase de la ilustrul său strămoș. Dar Däniken omite să indice originea relatării sale, dându-i astfel, pentru cititorul neavizat, girul autenticității.

În sfârșit, dacă e adevărat că autorul a străbătut 100.000 de kilometri pentru a strânge materialul acestei cărți, aceasta nu se simte decât în două, trei pasaje: vizita la Huntsville, poate și cele de la Tiahuanaco și Sacsayhuaman.

Dincolo de rezervele de mai sus, cartea lui Erich von Däniken înfățișează într-un mod alert câteva dintre enigmele civilizației noastre, îndemnând la meditație, la reevaluarea unor idei asimilate fără efortul de a le trece prin filtrul gândirii proprii. Un îndemn la care mă asociez,

Ion Hobana