Asasinul de la capatul lumii

CAPITOLUL I

Trenul de Lewes care părăsește gara Victoria la ora patru și un sfert se oprise la Three Bridge din cauza unei deraieri. Deși John avusese șansa să prindă legătura, trenul de Beston Tracey, sosit cu o mică întîrziere, totuși, cînd a coborît în gară, camionul de mărfuri ce constituia singurul mijloc de transport dintre stația de cale ferată și sat era deja plecat.

— Dacă puteți aștepta o jumătate de oră, i-a propus șeful gării, voi telefona în sat să vi se trimită o mașină.

John Lexman aruncă o privire peste peisajul neîmbietor și săltă din umeri.

— Merg pe jos, replică el laconic și, după ce își încheie impermeabilul pînă sus sub bărbie, se înfipse cu tărie în noaptea ploioasă, pregătit să străbată cele două mile care-l despărțeau de Little Tracey.

Ploaia părea că are să cadă toată noaptea. Gardul viu ce mărginea drumul îngust șiroia ca o veritabilă cascadă, iar șoseaua însăși se transformase într-o baltă de noroi în care piciorul intra pînă la glezne. John Lexman se opri o clipă sub frunzișul protector al unui arbore gros pentru a-și aprinde pipa, după care reluă drumul.

Șoseaua care leagă Beston Tracey de Little Tracey se asocia în gîndurile sale pasajelor celor mai izbutite din scenariul pe care și-l imaginase. Aici concepuse el locul de desfășurare a unei misterioase crime, a cărei ingenioasă construcție adusese un succes răsunător ultimei sale cărți, calificată drept cel mai bun roman polițist al anului. Pentru că John Lexman era un specialist în acest gen de literatură.

Cu toate acestea, parcurgînd drumul pustiu către Little Beston nu se gîndea nici la cărțile scrise și nici la crimele misterioase pe care le imaginase. Gîndurile sale se întorceau la întîlnirea avută la Londra cu T.X. Meredith. T.X., fără îndoială, avea să devină într-o bună zi șeful departamentului cercetărilor criminale și, în așteptarea acelui fericit moment, îndeplinea funcția de șef al poliției secrete. Această modestă poziție nu-i împiedica totuși pe superiorii lui să-i încredințeze afaceri dintre cele mai delicate. Într-un limbaj oarecum excentric și impetuos care îi era de altfel propriu, T.X. îi sugerase un subiect de roman polițist, mai bun decît oricare altul pe care John Lexman l-ar fi visat vreodată. Dar, pe cînd urca panta care conducea la căsuța lui, intitulată pompos castelul Beston, încetă să se mai gîndească la T.X.

La Londra, John Lexman avusese și o altă întîlnire, la amintirea căreia își încreți fruntea. Deschizînd poarta și traversînd grădina, încercă să se scuture de gîndul acelei discuții penibile pe care o avusese cu cămătarul.

Castelul Beston era o construcție lipsită de pretenții, în stil elisabetan, cu coșuri de fum înalte. Ferestrele sale zăbrelite, grădina de trandafiri, o peluză frumoasă îi dădeau aspectul unui mic conac, ceea ce-l umplea de mîndrie pe proprietarul său.

John Lexman se opri sub copertina intrării să-și scuture impermeabilul șiroind de apă, după care intră în casă.

Anticamera era scufundată în întuneric. Grace, probabil, se îmbrăca pentru masa de seară. Își spuse că, în starea de spirit în care se afla, ar fi preferat să n-o deranjeze. Apucă pe lungul culoar ce conducea la camera de lucru aflată în partea din spate a casei. În cămin ardea un foc vesel. Atmosfera primitoare a acestei încăperi îi dădea un sentiment de bunăstare și ușurare. Se descălță și aprinse o lampă aflată pe o măsuță.

Încăperea aceasta era, în mod vizibil, cabinetul de lucru al stăpînului casei. Fotoliile de piele, marea bibliotecă aflată de-a lungul unui perete întreg al camerei, masiva masă de lucru din nuc, pe care se îngrămădeau maldăre de cărți și manuscrise, erau tot atîtea mărturii ale profesiei acestuia.

După ce își puse papucii, John Lexman îndesă bine pipa, se îndreptă spre șemineu, oprindu-se în fața lui, cu privirea pierdută în strălucirea flăcărilor.

Era un om nu foarte înalt, zvelt, deși cu umeri atletici. De altfel, un sportiv entuziast. Fața sa, cu trăsături regulate, degaja o expresie de forță. Avea ochii cenușii, o privire adîncă, iar sprîncenele îi dădeau un aer aproape sever... Fața netedă, gura bine desenată și generoasă. Tenul curat și deschis mărturisea o viață în aer liber. Într-un cuvînt, John Lexman nu avea, în ciuda profesiei sale, nimic dintr-un șoarece de bibliotecă.

Stătea în același loc, în picioare, meditînd, cînd ușa încăperii se deschise încetișor și în cameră își făcu apariția Grace Lexman.

Să spunem despre această femeie pur și simplu că era o făptură dulce și frumoasă, fără a mai intra în detalii cu privire la frumusețea și farmecul ei. John se grăbi în întîmpinarea ei și o îmbrățișă cu tandrețe.

— Nu știam că te-ai întors, pînă cînd... spuse ea ghemuindu-se la pieptul soțului său.

— Pînă cînd nu ai descoperit balta pe care impermeabilul meu trebuie s-o fi lăsat la intrare, continuă el surîzînd. Îți cunosc eu metodele, Watson!

Ea rîse, dar dintr-o dată deveni serioasă.

— Sînt foarte mulțumită că te-ai întors. Avem o vizită.

— O vizită? repetă tînărul, mirat. Pe vremea asta?... Cine este?

Grace îi aruncă o privire ciudată.

— Domnul Kara.

— Ei, ca să vezi, Kara? De mult timp e aici?

— A sosit la ora patru.

Vocea ei nu trăda un entuziasm excesiv pentru această vizită.

— Nu-ți înțeleg aversiunea față de simpaticul Kara, spuse soțul ei pe un ton ușor dezaprobator.

Și mai departe, după un moment de reflexie:

— A venit de altfel la țanc. Unde este?

— În salon.