Asociatia secreta Broscoiul

CAPITOLUL I

ÎN VILA MAYTREE

Întâmplarea făcuse ca scurgerea apei din radiator să coincidă cu plesnirea unui cauciuc. A doua coincidență a fost că accidentul a avut loc în apropierea Vilei Maytree pe drumul spre Horsham. Vila era mai mare decât cele­lalte de prin partea locului. Avea fațada împodobită cu bârne și acoperișul de șindrilă. Oprit în fața porții, Richard Gordon stătu în loc cuprins de oarecare admirație. Casa era de pe timpul Reginei Elisabetha; dar interesul și admirația lui nu erau nici ale unui amator de antichi­tăți, nici ale unui horticultor, cu toate că-i plăcea co­vorul de flori de culori diferite ce părea întins peste în­treaga grădină, iar miresmele trandafirilor îi desfătau sim­țurile. Nu-l uimise nici aerul de bună întreținere și de curățenie care umplea tot cuprinsul, nici poteca de cără­mizi roșii bine frecate care ducea până la ușă, nici per­delele strălucitor de albe dindărătul gemulețelor încadrate în rame de plumb.

Ceea ce, însă, îi oprise cu adevărat privirea era o fată așezată într-un jilț de nuiele căptușit cu roșu, ce trona în mijlocul unei mici pajiști, la umbra unui dud. Fata avea o carte în mână și o cutie mare plină cu bomboane de ciocolată lângă dânsa. Părul ei avea culoarea aurului vechi, un aur vechi plin de viață și de lucire, ce îi împo­dobea o față fără cusur, iar când își întoarse capul spre Gordon, el mai văzu și o pereche de ochi gravi și între­bători, niște ochi mari, adânci, mai mult cenușii decât al­baștri… Fata tresări și se ridică din jilț când Dick se apropiase.

— Îmi pare foarte rău că vă supăr – și Dick, cu pă­lăria în mână, zâmbea, scuzându-se – dar îmi trebuie puțină apă pentru biata mea Lizzie. A apucat-o o sete nemaipomenită.

Fata se încruntă o clipă apoi începu să râdă.

— Lizzie! – vrei să zici, mașina? Dacă vrei să vii până în spatele casei, am să-ți arăt unde este fântâna.

Dick o urmă, întrebându-se cine putea să fie fata asta. Simțise în glasul ei un oarecare ton de superioritate. Era tonul obișnuit al unei fetișcane mature când vorbește cu un băiat de aceeași vârstă cu dânsa. Dick, care deși era de treizeci de ani părea totuși a fi de optsprezece, cu obra­zul său neted și tânăr; mai fusese întâmpinat și altădată cu acest ton adresat de obicei băiețandrilor și se ținu să nu râdă.

— Uite găleata și aici e fântâna, arătă cu mâna fata. Aș trimite servitoarea să-ți ajute, dar n-avem servitoare și nici n-am avut vreodată!

— Atunci, servitoarea a pierdut un loc foarte bun, zise Dick, căci grădina asta e cu adevărat încântătoare.

Fata nici nu aprobă, nici nu se împotrivi. Poate că-i părea rău că-i arătase atâta familiaritate.

Între ei parcă se deschise un gol, cât timp așteptau umplerea găleților. Dar după ce Dick porni cu ele spre mașină, pe șosea, ea se luă după dânsul.

— Eu credeam că e o… – cum i-ai zis? Lizzie?

— Pentru mine ea este Lizzie, răspunse hotărât Dick pe când umplea radiatorul marelui Rolls, și niciodată nu va fi altceva.

Fata se învârti în jurul mașinii cercetându-o amănun­țit.

— Nu ți-e frică să conduci o mașină atât de mare? întrebă ea. Eu aș muri de frică. E așa de enormă și așa de greu de mânuit.

Dick se opri cu găleata în mână.

— Frică? exclamă el, lăudăros. „Frica” e o vorbă pe care am șters-o de mult din veselul dicționar al tinereții mele.

Uimită o clipă, fata începu apoi să râdă încet.

— Vii dinspre Wellfort? întrebă ea.

Dick dădu din cap.

— Aș vrea să știu, dacă nu cumva ai întâlnit pe tatăl meu pe drum?

— N-am văzut pe nimeni în drum, decât pe un domn de vârstă mijlocie și, cam posomorât, care nesocotea repaosul duminical, purtând în spate o cutie mare.

— Unde l-ai întâlnit? întrebă ea, cu interes.

— La vreo doi kilometri de aici. Apoi cuprins de-o îndoială. Îmi place să cred însă că nu pe tatăl dumitale l-am descris astfel?

— Ba cam seamănă cu el, zise ea fără să se supere. – Dady e naturalist și fotograf… Fotografiază tot felul de păsări în zbor. Dar bineînțeles, nu e de profesie.

— Bineînțeles, conveni și Dick.

După ce duse gălețile înapoi de unde le luase, căută un prilej să mai întârzie. Prilejul îl găsi în priveliștea gră­dinii. Ne putem închipui, cât de mult s-ar fi prelungit această admirație dacă nu s-ar fi ivit un tânăr care ieși din vilă, pe ușa principală. Era înalt, frumos și cu forme atletice… Dick îi dădu vreo douăzeci de ani.

— Hallo, Ella! S-a întors tata? întrebă el, mai înainte de a fi dat cu ochii de străin.

— E fratele meu, îi explică fata.

Dick Gordon dădu din cap. Pricepu că acest mod, pu­țin ceremonios de a face prezentările, se datora în mare parte înfățișării lui de băiat foarte tânăr.

— Tocmai îi spuneam, că n-ar trebui să se permită unui băiat ca dânsul, să conducă o mașină așa de mare, zise fata. Ți-aduci aminte de groaznica ciocnire întâmplată la răscrucea de la Shorekam?

Ray Bennett începu să râdă.

— Asta face parte din conspirația pusă la cale, ca să n-am eu motocicletă. Tata își închipuie că aș omorî pe ci­neva, iar Ella crede, că m-aș omorî chiar pe mine însumi.

Se vede că zâmbetul lui Dick deșteptase în Ella teme­rea că poate se grăbise în aprecierea vârstei lui, fiindcă deodată și aproape brusc, îi făcu din cap un semn de ră­mas bun și se întoarse gata să plece.

Dick însă, abia ajunse la poartă, când îl zări pe omul ce-l întâlnise în drum. Înalt, slab, cu chipul palid și supt, el se uita la străin, bănuitor, cercetându-l din ochi.

— Bună dimineața. Apoi întrebă scurt: Pană de mo­tor?

— Nu, mulțumesc. Mi-a trebuit numai puțină apă și Miss… Miss…

— Bennett, completă omul, ți-a dat, da? Ei, foarte bine… Bună dimineața!

Și se dădu la o parte, ca să treacă Gordon, dar Dick deschise poarta și-o ținu așa până ce intră mai întâi stă­pânul vilei Maytree.

— Numele meu e Gordon, zise el și cu coada ochiului aruncă o privire spre Ella care se oprise în loc cu fratele ei și ascultau.

— Vă mulțumesc foarte mult, pentru bunătate.

Bătrânul dădu din cap și își urmă drumul spre casă, purtându-și greaua povară din spate, iar Dick, pierzând nădejdea de a mai putea întârzia, se întoarse spre fată din nou:

— Te înșeli dacă crezi că e greu de condus această mașină. Nu vrei să încerci? Sau poate fratele dumitale?

Fata stătu la îndoială. Tânărul Bennett, însă, se grăbi să primească invitația.

— Mi-ar plăcea să încerc, răspunse el, repede. N-am condus niciodată o mașină mare.

Și îndată ce se ivi prilejul, dovedi că știa să conducă. Rămaseră privind, cum luneca mașina; fata ușor încrun­tată. Iar Dick Gordon, încântat că mai smulsese câteva clipe, ce avea să le petreacă în apropierea fetei.

„Mă simt cam neghiob, își zise el în gând. Eu, persoană oficială; avocat cu reputație, mă port ca un tânăr de nouăsprezece ani, îndrăgostit.”

Vorbele fetei îi sporeau și mai mult emoția.

— Îmi pare rău c-ai lăsat pe Ray să conducă, zise ea. Nu e bine ca unui băiat, care mereu dorește ceva mai bun, să i se dea pe mână o mașină atât de frumoasă… Poate că nu mă înțelegi, Ray, e foarte ambițios și visează milioane. O întâmplare ca aceasta îl poate tulbura și mai mult.

În clipa aceea bătrânul, care ieși din casă cu o pipă neagră între dinți, și cu un nor de fum în jurul frunții, dădu cu ochii de cei doi la poartă.

— L-ai lăsat să-ti conducă mașina? întrebă el, aspru. Rău ai făcut, a fost o bunătate prea mare din partea dumitale, Mr. Gordon, iar în cazul lui Ray, o bunătate care dă greș.

— Îmi pare foarte rău, răspunse Dick, simțindu-se vinovat. Iată-l!