Camera 13

1

Pe frontonul de piatră al intrării sinistre erau scrise cuvintele PARCERE SUBIECTIS (ajutați-i pe cei închiși). Zi după zi, Johnny Gray și Lal Morgon, înhămați, trăgeau căruciorul pe povârnișul denivelat, zi după zi priveau neatenți cum gardianul cu barbă roșcată introducea cheia în broască și deschidea ușa. Apoi, micul grup de deținuți, însoțit de un paznic înarmat, ieșea, iar ușa se închidea în urma lor. Spre ora patru după-amiaza se întorceau, și același gardian descuia ușa și-i lăsa să intre, cu cărucior cu tot.

Toate clădirile închisorii le deveniseră groaznic de familiare: zidurile goale, date cu catran ca să reziste intemperiilor, clădirea birourilor, cu acoperiș turtit; cuptorul vechi; spălătoria uriașă; curtea de trecere cu asfaltul crăpat; biserica, cu picturi de proastă calitate; băncile uzate, cu spătar înalt, destinate paznicilor; în sfârșit, micul cimitir, în care cei condamnați pe viață, acum liberi, se odihneau după truda grea a vieții.

Într-o primăvară, Johnny a ieșit pe poartă împreună cu un grup de deținuți, mergând la muncă. Trebuiau să construiască o baracă. Ei erau zidarii. Munca asta le convenea de minune, pentru că puteau să vorbească mai liber, iar Johnny voia să audă tot ce-i putea spune Lal Morgon despre „regele falsificatorilor”.

— Să nu flecăriți prea mult, le spuse paznicul care-i supraveghea, așezându-se pe o grămadă de cărămizi acoperite cu un sac.

— Nu, domnule, răspunse Lal.

Era un bărbat de vreo cincizeci de ani, slab și uscat. Avea o singură dorință: să trăiască suficient de mult pentru a fi condamnat din nou.

— Să fiu condamnat, dar nu pentru spargere, Gray, explica el, așezând cu grijă o cărămidă la locul ei. Nici pentru că am împușcat pe cineva, ca bătrânul Legg. Și nici pentru că am trucat un cal, cum ai făcut tu cu Spider King.

— N-am fost condamnat pentru că l-am trucat pe Spider King, răspunse Johnny. N-am știut că fusese trucat când l-am înscris în cursă. L-au trucat ca să mă compromită. Dar nu mă plâng.

— Știu, ești nevinovat, răspunse Lal. Toți sunt, doar eu sunt vinovat. Așa spune și directorul: „Morgon, îmi face plăcere că-i pe aici și un vinovat, care nu-i o victimă a împrejurărilor, așa cum sunt ceilalți, din Dartmoor”.

Johnny nu încercă să-l convingă. N-avea nici un rost. Vina sa părea indiscutabilă. Toți știau ce înșelătorii se făceau la curse, iar el fusese amestecat în trucarea unui cal. Acceptase condamnarea la trei ani de muncă silnică fără să facă recurs, fără să se plângă. Nu pentru că ar fi fost vinovat. Pentru un alt motiv, mult mai important.

— Dacă te-ai lăsat înșelat, înseamnă că ești un fraier, spuse Lal. De aceea există fraieri, ca să fie înșelați. Ce-a zis Kane?

— Nu l-am văzut pe domnul Kane, răspunse Johnny.

— Și el ți-ar fi zis că ești un fraier... Dă-mi o cărămidă. Băgărețul ăla blestemat vine încoace. Fii atent.

„Băgărețul blestemat”, adică paznicul, nu era mai băgăreț decât colegii săi. Venea încet, cu bastonul de cauciuc ieșindu-i din buzunar. Avea centura desfăcută.

— Nu mai pălăvrăgiți atât! spuse, trecând pe lângă cei doi deținuți.

— Îi cerusem o cărămidă, explică Lal. Astea de aici nu sunt bune.

— Mi-am dat seama, spuse paznicul, examinând cu ochi de cunoscător o jumătate de cărămidă, nemulțumit de calitatea materialului.