Cei trei din Cordova

CAPITOLUL I

TREI BARBAȚI ÎN CORDOVA

În cafeneaua la „Gran Capitan” în Cordova, șe­dea, la o masă de marmură, un bărbat, care părea că dispune de mult timp liber. Domnul acela era de statură înaltă și purta o barbă îngrijită. Cu ochii săi cenușii și serioși cerceta toată strada în mod distrat, fără să arate un interes special. Din când în când sorbea din cafeaua ce avea pe masă.

Era îmbrăcat în haine negre conform uzului în Spania. Cravata, neagră și ea, era confecționată din mătase fină. Pantalonii, impecabil croiți, erau ți­nuți întinși cu cordoane de piele, care treceau sub ghetele ascuțite la vârf. Felul acesta de a purta pan­talonii, se obișnuia de către unii cavaleri.

Îmbrăcămintea aceasta, cam stranie pentru noi, era portul obișnuit în Cordova. Domnul acela putea foarte bine să fie spaniol, căci în sudul Spaniei se găsesc destui oameni cu ochi cenușii, proveniți din căsătoria irlandezilor veseli, care veniseră pe tim­puri cu trupele de ocupație ale lui Wellington, cu fetele arzătoare din Estremadura.

Bărbatul acela singuratic vorbea o spaniolă impecabilă, și anume dialectul andaluz. Chiar și mo­dul cum trata pe cerșetorul care, apropiindu-se de el pentru a-i cere de pomană, milogindu-se plângător și întinzând o mână schilodită, arăta că se trage din sudul țării.

— În numele Fecioarei, a Sfinților și Atot-Puternicului Dumnezeu, vă implor, senor, dați-mi zece centime.

Domnul de la masă își îndreptă privirea spre mâna schiloadă.

— Dumnezeu îți va ajuta! — îi zise el în limba arabă, așa cum ea se vorbește în Maroc.

— Dacă Cerul îmi va dărui o sută de ani de viață, nu voi înceta să mă rog pentru binele dv.

Domnul își îndreptă acum privirea spre figura cerșetorului.

Acesta era de statură mijlocie. Fața sa avea trăsături bine definite. Avea capul înfășurat într-un pansament mare, care-i acoperea și un ochi. Pe lângă aparența asta dezgustătoare, mai era și para­lizat la picioare. În mâinile-i murdare ținea un baston.

— Senor și Excelență, zece centime mă pot scăpa de chinurile îngrozitoare ale foamei, care mă mis­tuie. N-o să puteți dormi la noapte, gândindu-vă la nenorocitul de cerșetor, care se zvârcolește de foame în culcușul său!

— Du-te cu Dumnezeu!

— Oh, Înălțime, pe Copilașul sfânt, care se odihnește în poalele mamei sale, pe toți sfinții (își făcu cruce) și pe sângele făcător de minuni al martirilor, vă implor, nu mă lăsați să mor de foame pe drum, când știți că zece centime, care nu înseamnă nimic pentru dv., îmi pot umple stomacul cu mâncare.

Domnul de la masă nu se lăsă înduplecat, ci își bău liniștit mai departe cafeaua.

— Du-te cu Dumnezeu!

Bătrânul mai ezită încă. Se uită mai întâi în susul și în josul străzii însorite, apoi își aruncă o privire în local. în capătul celălalt al cafenelei, ședea la o masă un chelner, răsfoind un ziar.

— Îl cunoști pe Dr. Essley?

Întrebarea fusese pusă într-o englezească curată.

Celălalt ridică capul.

— Nu. De ce? — răspunsul fu dat tot în limba engleză.

— Caută de-i fă cunoștința. E un om foarte in­teresant.

Cerșetorul nu mai spuse nimic, ci se târî mai de parte.

Cavalerul de la masă se uită plin de curiozitate, cum cerșetorul se îndrepta spre cafeneaua vecină. Bătu apoi din palme.

Chelnerul, care adormise între timp, se trezi din somn și se apropie leneș de masă. Primi plata și bacșișul obișnuit, și aștepta plecarea vizitatorului.

Deși cerul era fără urmă de nori și soarele strălucea, era totuși încă răcoare, în zilele acelea ante- mergătoare primăverii.

Domnul se sculă de pe scaun și se arăta acum în toată splendoarea sa — măsura peste șase picioare. Apucă un vârf al mantilei, îl aruncă ușor peste umăr și o porni agale după cerșetor.

Drumul îl ducea prin străzi înguste. Casele erau atât de aproape una de alta, că pe ambele părți ve­deai adâncituri în ziduri, făcute de roțile căruțelor.

Pe cerșetor îl ajunse în Calle Paraiso. Trecu pe lângă el și o luă pe una din străzile care duceau la biserica San Fernando; merse încet mai departe și se îndreptă apoi spre Carrera de Puente. Ajunse curând în umbra catedralei, care fusese pe vremuri o moschee și servea acum atât cultului lui Isus, ca și al lui Alah. Aici stătu o clipă la îndoială. Nu știa încotro să o ia. Se îndreptă apoi spre podul „Calahora”, care exista încă de pe timpul Maurilor. Ajungând la mijlocul podului, se opri și se rezemă de balustradă, uitându-se la jocul apelor tulburi și umflate ale Guadalquivirului.

Pe ascuns însă, observa cum cerșetorul venea spre el. Apropierea dură cam mult timp, deoarece cerșetorul șchiopăta. Îl ajunse în fine și-i întinse pălăria. Atitudinea cerșetorului era aceea a unui adevărat cerșetor. Vocea însă era a unui englez din pătura cultă.

— Manfred — spuse el cu un ton serios, — trebuie să faci cunoștința acestui dr. Essley. Te rog dintr-un anumit motiv.

— Ce e el?

Cerșetorul surâse.

— În primul rând trebuie să mă bazez pe me­morie. Biblioteca din locuința mea sărăcăcioasă, e cam restrânsă. Îmi amintesc foarte vag că e un me­dic dintr-un cartier mărginaș al Londrei. Pare să fie un om capabil.

— Și ce face aici?

Gonsalez, care se ascundea sub masca cerșetorului, surâse din nou.

— Aici în Cordova trăiește un dr. Cajalos. Acolo, prin împrejurimile nobile ale „Paseo del Gran Capitan” unde, probabil, locuiești tu, nu se aud șușuielile plebei din Cordova. Aici — și arătă casele dărăpănate și murdare de la capul podului — în „Campo da Verdad”, unde se trăiește cu doi pesetas pe săptămână, și încă mulțumitor, aici dr. Cajalos este cunoscut și stimat de toți. Dr. Cajalos e un om ciudat, care face minuni cu arta lui, despre care filozofia ta nu are habar. El face pe orbi să vadă, scoate — prin forța sa ocultă — pe vinovați la lu­mina zilei, prepară băuturi de dragoste, fără greș, descântă bube și oprește ivirea urmărilor bolii som­nului.

— Dr. Cajalos este stimat chiar și în cartierul „Paseo del Gran Capitan” — spuse Manfred, cli­pind din ochi. — L-am vizitat și eu și i-am cerut un sfat.

Cerșetorul rămase cam perplex.

— Ești mai dibaci decât mi-am închipuit — spuse el cu admirație. — Când ai fost la el?

Manfred râse pe înfundate.