Neintelegerea

Piesă în patru acte

Prietenilor mei de la
„ThââtKdel'Equipe"

PERSONAJELE

MARTHA

MĂRIA

MAMA

JAN

BĂTRÎNUL SERVITOR

ACTUL INTII

Ora amiezii. Sala mare a hanului. O sală curată și luminoasă.
Totul e îngrijit.

Scena I

MAMA: Se întoarce.

MARTHA: Ți-a spus-o el?

MAMA: Da. Cînd a ieșit.

MARTHA: Se întoarce singur?

MAMA: Nu știu.

MARTHA: E bogat?

MAMA: N-a întrebat de preț.

MARTHA: Dacâ-i bogat, e cu atît mai bine. Dar trebuie să fie și singur.

MAMA (obosită): Da. Singur și bogat. Și atunci trebuie s-o luăm

iar de la început.
MARTHA: Da. De la început. Dar merită osteneala. (Tac. Martha o

privește pe maicâ-sa.) Mamă, ești ciudată. De la un timp nu te

mai recunosc.

MAMA: Sînt obosită, fata mea, asta-i tot. Aș vrea să mă odihnesc.
MARTHA: Aș putea să fac eu treaba din casă. Atunci ai avea zilele

libere.

90 ALBERT CAMUS

MAMA: Nu de odihna asta e vorba. Nu, e vorba de niște visuri de
femeie bâtrînă. Vreau liniște și puțină nepăsare. Doar atît.
(Rîde fără prea multă convingere.) E o prostie să-ți spun asta,
Martha, dar sînt seri în care aproape că aș vrea să cred în
Dumnezeu.

MARTHA: Nu ești chiar atît de bătrînă, mamă, ca să ajungi în
halul ăsta. Ai lucruri mai bune de făcut pe lumea asta.

MAMA: Știi bine că glumesc. Dar ce vrei! La capătul vieții ai une-
ori dreptul să-ți mai dai drumul. Omul nu poate fi mereu rigid și
aspru cum ești tu, Martha. De altfel, nici cu vîrsta ta nu se
potrivește. Cunosc multe fete, născute în același timp cu tine,
care nu se gîndesc decît la nebunii.

MARTHA: Nebuniile lor nu sînt nimic pe lîngâ ale noastre, știi bine.

MAMA: Lasă asta.

MARTHA (rar): S-ar părea că au început să existe cuvinte care-ți
ard buzele.

MAMA: Ce-ți pasă, de vreme ce nu mă dau înapoi de la fapte? Dar
ce contează! Voiam doar să spun că mi-ar plăcea și mie să
văd uneori zîmbind.

MARTHA: Mi se întîmplâ, zău.

MAMA: Eu nu te-am văzut niciodată.

MARTHA: Pentru că zîmbesc la mine în cameră, în ceasurile cîn<J
sînt singură.

MAMA (privind-o cu atenție): Ce aspră ți-e fața, Martha!

MARTHA (apropiindu-se de ea, calmă): Și nu-ți place?

MAMA (continuînd s-o privească, apoi după un timp): Ba da. Cred
că totuși îmi place.

MARTHA (agitată): Ah! mamă! Cînd o să strîngem bani mulți
și-o să putem părăsi meleagurile astea fără orizont, cînd o să
lăsăm în urma noastră hanul ăsta, orașul ăsta unde plouă
întruna, cînd o să uităm regiunile astea întunecate, cînd o să
fim, în sfîrșit, în fața mării pe care am visat-o atît de mult,
atunci, în ziua aceea, mă vei vedea zîmbind. Dar ca să trăiești

NEÎNȚELEGEREA 91

liber în fața mării ai nevoie de bani, bani mulți. Iată de ce nu
trebuie să-ți fie teamă de cuvinte. Iată de ce trebuie să vezi de
cel care a spus că se va întoarce. Dacă-i destul de bogat, li-
bertatea mea va începe, poate, cu el. Ați stat mai mult de
vorbă, mamă?

MAMA: Nu. Am schimbat doar cîteva cuvinte.
MARTHA: Ce aer avea cînd ți-a cerut camera?
MAMA: Nu știu. Nu văd bine și nu prea m-am uitat la el. Știu din
experiență că-i mai bine să nu te uiți la ei. E mai ușor să ucizi
ceea ce nu cunoști. (După un timp.) Bucurâ-te, acum nu-mi mai
e teamă de cuvinte.

MARTHA: E mai bine așa. Nu-mi plac aluziile. Crima e crimă, tre-
buie să știi ce vrei. Și am impresia că adineauri știai, de vreme
ce te-ai gîndit la asta în timp ce-i râspundeai călătorului.
MAMA: Nu m-am gîndit. I-am răspuns din obișnuință.
MARTHA: Obișnuință? Și totuși știi că ocaziile au fost rare!
MAMA: Fără îndoială. Dar obișnuința începe de la a doua crimă.
La prima, nu începe nimic. E ceva care se sfîrșește. Și pe urma,
dacă ocaziile au fost rare, ele s-au întins de-a lungul cîtorva ani
și obișnuința s-a întărit prin amintiri. Da, amintirea e cea care
m-a împins să răspund, care m-a prevenit să nu-l privesc în ochi
și care m-a asigurat că are o față de victimă.
MARTHA: Mamă, va trebui sâ-l omorîm.
MAMA (mai încet): Fără îndoială, va trebui sâ-l omorîm.
MARTHA: Spui asta într-un fel foarte ciudat.
MAMA: Sînt obosită, într-adevăr, și aș vrea ca măcar ăsta să fie
ultimul. E groaznic de obositor să ucizi. Nu-mi pasă dacă am să
mor în fața mării sau în mijlocul acestor cîmpii, dar după aceea
vreau să plecăm împreună.