Clubul crimei (Ciudata ispasire)

PROLOG

În după-amiaza zilei de 4 martie 1913, domnul Trebolino, șeful Siguranței din Paris, stătea tolănit, visător, în fața șemineului din camera sa de lucru. Era o vreme foarte friguroasă și, în acea zi, Parisul se deșteptase sub un strat gros de zăpadă.

Țara trecea printr-o perioadă foarte calmă, nu se petreceau cine știe ce scandaluri și nici nu erau crime deosebite, la ordinea de zi a actualității. Așa că domnul Trebolino se odihnea nițel. Îi rețineau atenția micile incidente care, obișnuit, erau încredințate subordonaților săi, căci spiritul lui treaz găsea mereu ceva de făcut - aceasta era chiar calitatea datorită căreia devenise cel mai bun detectiv al epocii.

Întrerupîndu-și o clipă meditațiile, domnul Trebolino se duse să apese butonul unei sonerii din apropierea biroului său.

— Chemați-l pe domnul Lecomte, spuse el funcționarului care-i răspunsese.

Cîteva clipe mai tîrziu, sub-șeful Siguranței intră la domnul Trebolino, cu pas sprinten și vioi.

— Lecomte, îi spuse acesta din urmă, privindu-l cu un zîmbet prietenos, spune-mi, rogu-te, ai auzit vorbindu-se de un anumit „Club al crimei”, care ar exista aici, la Paris?

— Da, zise celălalt, dar se compune din studenți și este un simplu caraghioslîc.

— Ei, ei! reluă șeful, parcă poți să știi? nici eu nu văd prea bine pentru ce, însă am impresia că ar fi mai bine să-l facem să înceteze...

— Se va opri de la sine...

— Dacă așa-ți închipui... Cunoști însă atît de bine amănuntele încît să te poți pronunța astfel?

— Ceea ce știu este că un anumit număr de studenți au format un fel de societate secretă cu ritualuri misterioase, jurăminte solemne, parole de trecere, tot tacîmul al acestui soi de grupări. Se întîlnesc în diverse locuri cu grijă ascunse și pe care, de altminteri, poliția le cunoaște totdeauna cu o săptămînă înainte.

Rîse, iar domnul Trebolino dădu aprobator din cap.

— Fiecare nou aderent, urmă Lecomte, depune jurămîntul de a încălca o lege franceză, însă pînă acum n-au izbutit decît să altoiască un biet polițist...

— Pe care, totuși, l-au azvîrlit în Sena, întrerupse șeful.

— Da, însă alți doi membri ai Societății secrete s-au aruncat în apă ca să-l pescuiască. Cît îi privește pe autorii reprobabilului act, le-am dat cîte trei zile de închisoare și o amendă.

— Și... asta-i tot?

— Da, aproximativ... Crimele acestui club original nu le-au depășit niciodată pe cele ale unor operete bune...

Domnul Trebolino nu păru, cu toate acestea, satisfăcut.

— Cred, zise el, că va trebui totuși să punem capăt acestor isprăvi. Îi cunosc pe studenți, cu spiritul lor de frondă dar, în sfîrșit, toate au o limită! Există printre ei un oarecare Willetts...

— Da, făcu domnul Lecomte.

— Willetts ăsta este artist; locuiește împreună cu un alt student, un american, Comstock Bell.

— Locuia, îl corectă celălalt, căci nu mai locuiesc la aceeași pensiune. Bell este foarte bogat și-și poate face de cap; are capriciile lui... Și pe urmă, Willetts este un bețiv.

— Deci nu mai sînt așa de buni prieteni! exclamă domnul Trebolino. Uite, asta n-o știam! Dimpotrivă, crezusem să știu că ne pregăteau, împreună, o surpriză dezagreabilă. Ceva, înțelegi, mai serios decît o piedică pusă unui agent, sau pietre în orologii, ci o crimă...

Se ridică:

— Glumele acestea trebuie oprite chiar acum. Vrei să ai grijă de lucrul ăsta, dragul meu Lecomte?

Acesta ieși din biroul șefului său, ascunzîndu-și un zîmbet. Îi plăcea să-i frecventeze pe studenți și nu voia să le facă nici un rău.

În seara aceleiași zile, domnul Lecomte se întîlnea, la restaurant, cu cîteva dintre cele mai simpatice figuri din Cartierul Latin.

Tinerii îl recunoscură, îl aclamară, îi cerură, ca pe o favoare, să ia loc în mijlocul lor:

— Sosiți la timp, îi spuse cel din fața lui, un bărbat frumos, cu ochi mari albaștri, cu trăsături regulate și aspect jovial. Veți auzi un discurs fulminant împotriva capitalismului. L-a scris unul dintre bunii noștri anarhiști... Și arătă, cu o mișcare a capului, pe unul dintre companioni, dăruit cu o chică supraabundentă și care-l cita, din fundul bărbii sale de profet, pe Aristotel, ca să justifice asasinarea unui agent de poliție.

... — Da, sînt anarhist, și mă mîndresc cu asta! tuna studentul. Amicul meu, Willetts aici de față, și cu mine, vrem să aruncăm totul în aer!

— Acest Willetts face parte, și el, dintre prietenii dumitale? îl întrebă polițistul, coborînd vocea, pe cel ce-i stătea în față, americanul Comstock Bell.

— De ce-mi puneți întrebarea aceasta?

Domnul Lecomte ridică din umeri.

— Oh, zise el, în legătură cu Clubul Crimei.

— Curată sminteală, replică americanul... Însă tăcu dintr-o dată și Lecomte nu-i putu smulge un cuvînt mai mult.

Cîteva clipe mai tîrziu, un conviv întrebă dacă agentul azvîrlit în Sena murise.

— Nu, spuse Lecomte, nu mor chiar așa de ușor vitejii noștri sergenți de stradă, însă profit de această ocazie, domnilor, ca să vă informez că v-am fi recunoscători și domnul Trebolino, și eu, dacă ați pune capăt acestor acțiuni...

— Nu încă!

... Willetts scosese acest strigăt, un tînăr de o paloare bolnăvicioasă care, pînă atunci, păstrase tăcerea și păruse a fi cu gîndul la cu totul alte lucruri, decît cele ce se discutau în juru-i.

— Nu încă! repetă el, cu înflăcărare. Trebuie ca, mai întîi, Clubul să-și justifice numele!

Lui Lecomte i se păru a vedea o ușoară tulburare în ochii lui Comstock Bell... Însă Willetts continuă:

... — Membrii Clubului sînt niște găini plouate! Nici un pic de îndrăzneală. De pildă, bunătatea asta de Comstock Bell, care e un capitalist, un bogătan, mai e și un poltron!

Bell nu răspunse la insultă, păstră tăcerea, cu privirile pierdute în zare.

În acel moment, cineva intră în mica sală a restaurantului... Zărindu-l, domnul Lecomte se ridică și-i veni în întîmpinare. Vorbiră cîteva clipe, în șoaptă. Lecomte se apropie de masă:

— Domnilor, spuse el pe un ton sec, în timpul acestei după amiezi, un necunoscut a prezentat la ghișeul Agenției Cook, din Place de l'Opéra, o bancnotă britanică de cincizeci de lire... Bancnota era falsă...

O tăcere profundă se așternu la auzul acestor cuvinte. Dar adjunctul șefului Siguranței reluă:

— Necunoscutul era un student... iar pe colțul bancnotei scrisese cu creionul: „C.C.” - Acuma, domnilor, asta nu mai este o glumă. Sper că vinovatul își va ușura vina, înfățișîndu-se mîine dimineață la biroul domnului Trebolino...

...........................................................................................

A doua zi, nimeni nu se prezentă la biroul Șefului Siguranței. Rechemat la Londra, Willetts plecă în aceeași zi, iar Comstock Bell luă același tren. Domnul Lecomte îi văzu, pe cînd plecau, fără ca ei să știe. Trei zile mai tîrziu, primi o bancnotă britanică de cincizeci de lire, într-un plic, fără nici o mențiune a expeditorului. Bancnota era întovărășită doar de o notă dactilografiată, în care citi: „Cu rugămintea de a-l despăgubi pe domnul Cook”.

Încunoștiințat, domnul Trebolino declară că e mai bine să nu se facă vîlvă. Luă bancnota falsă pe care Agenția Cook o înmînase poliției și o puse în fundul unuia din sertarele biroului său.

... Cîțiva ani mai tîrziu, marele șef fu asasinat de către un anarhist, iar succesorul lui, clasîndu-i hîrtiile, regăsi bancnota britanică falsificată... „Asta ar putea să intereseze Banca Angliei”, își zise el, „am să le-o trimit”. Ceea ce și făcu, pe cînd domnul I ecomte, singurul care l-ar fi putut lămuri, era, atunci, în misiune, în provincie.