Colierul de diamante

CAPITOLUL I

SPĂRGĂTORUL — AMATOR DE CASE DE BANI

În seara de 27 mai 1911, biroul Gilderheim, Pascoe et C-nie, bijutieri în Little Hatton Garden, nu dădu nimic de bănuit agentului de serviciu care încearcă încuietoarea și împinge puțin ușa, așa cum avea obiceiul. Până la ora 9 seara, biroul fusese ocupat de domnul Gilderheim și funcționarul lui de încredere. Un in­spector civil, însărcinat cu observarea cazurilor suspecte, socotise că lumina care se vedea la o fereastră a primului etaj intra în această categorie, și urcase să-i determine motivul. Era într-o sâmbătă și birourile din Hatton Garden sunt de obicei părăsite, în această zi, cel mai târziu la orele 3, de către funcționari și patronii lor.

D. Gilderheim, om simpatic, auzind bătăi în ușă, venise să deschidă, înarmat ca precauție, cu un revolver. El se bucură constatând că incidentul se mărginea doar la o scurtă conversație cu un inspector de poliție cunoscut. Explică faptul că primise chiar în ziua aceea un pachet cu diamante de la o casă din Amsterdam, și că el clasa pietrele înainte de plecare. După câteva glume asupra tentației oferite de diamantele în valoare de șaizeci de mii de lire, inspectorul plecă.

La nouă și patruzeci, d. Gilderheim închise biju­teriile în casa de bani, în fața căreia ardea zi și noapte o lampă, și întovărășit de funcționarul său, părăsi birourile din Little Hatton Garden 33, luând-o spre Holborn.

Agentul de serviciu le ură noapte bună, și inspectorul civil, care se găsea la capătul străzii, spre Holborn, schimbă câteva cuvinte cu ei.

— O să fii de serviciu toată noaptea? întreabă d. Gilderheim, în timp ce secretarul lui oprea o mașină.

— Da, domnule, răspunse inspectorul.

— Bine, făcu negustorul. Aș dori să observi în mod deosebit biroul meu. Am lăsat o sumă mare în casa de bani și sunt îngrijorat.

Inspectorul surâse.

— Nu cred să aveți motive de îngrijorare — adăugă el. Și după plecarea mașinii, care-l ducea pe d. Gilder­heim, el reveni la nr. 33.

Dar multe lucruri se petrecuseră în scurtul răstimp dintre plecarea bijutierului și înapoierea detectivului. Doi oameni soseau în stradă din partea opusă, tocmai când Gilderheim ajunsese lângă inspector. Ei mergeau repede. Primul se îndreptă, fără șovăială, spre nr. 33, deschise ușa cu o cheie și intră. Al doilea îl urmă. Nici o pregetare, nimic ascuns în mișcările lor. S-ar fi putut crede că locuiseră în acea casă toată viața lor, atât de naturale le erau gesturile.

Abia intrase al doilea, când apăru un al treilea personaj, din aceeași direcție. El deschise ușa și intră, la rândul său, cu aceeași siguranță și încredere de care dăduseră dovadă și ceilalți doi.

Trei minute mai târziu, doi din cei trei oameni erau la etajul întâi al clădirii.

Cu o extraordinară promptitudine, unul din ei scoase din buzunare două sticluțe de fier, fixă cu îndemânare tuburile de cauciuc și anexă niște foale, în timp ce al doilea expunea pe dușumea o trusă cu instrumente bine călite și perfect executate.

Nici unul din ei nu vorbea. Erau amândoi întinși pe burtă, fără a încerca să facă vreun gest care să stingă lampa ce ardea în fața casei de bani. Ei lucrară în tăcere câteva minute, apoi, cel mai voinic exclamă, privind reflectorul așezat într-un unghi al plafonului și care permitea să se observe din stradă partea de sus a casei de bani:

— Sper că nu ne vor trăda oglinzile.

Al doilea spărgător era un tânăr înalt, svelt, al cărui păr ondulat îl evoca pe cel al unui muzicant.

El dădu din cap.

— Este imposibil să fim văzuți, decât doar dacă s-ar răsturna toate legile opticii, confirmă el cu un ușor accent străin.

— Asta mă liniștește, spuse primul.

Apoi fredonă o romanță în surdină, îndreptând flacăra spre ușa de oțel.

Tăie cu grijă încuietoarea și nu se îndoi de reușită, căci casa de fier era de tip vechi.

Timp de o jumătate de oră nu mai schimbară nici un cuvânt. Omul cu foalele continua să lucreze, celălalt privea, tăcut și atent, gata să intervină.

După treizeci de minute cel mai în vârstă își șterse sudoarea, care-i curgea pe frunte, căci căldura flăcării, reflectată de ușa de oțel, era înăbușitoare.

— De ce ai făcut atâta zgomot închizând ușa? — întrebă el. De obicei, ești mai atent, Galli.

Celălalt își aplecă mirat ochii spre el.

— N-am făcut nici un zgomot, dragă George. Dacă ai fi fost pe coridor, ți-ai fi dat seama; de fapt, am închis ușa tot atât de încet cum am deschis-o.

Cel întins pe dușumea surâse.

— Ar fi fost destul de încet, spuse el.

— De ce? — întrebă celălalt.

— Pentru că n-o închisesem. Ai intrat în urma mea.

În tăcerea care urmă cuvintelor lui, el simți ceva care-l făcu să ridice capul. Figura tovarășului exprima stupefacție.

— Am deschis ușa cu cheia mea, spuse cel tânăr încet.

— Ai deschis?

George încruntă sprâncenele.

— Nu te înțeleg, Callidino. Am lăsat ușa deschisă și ai intrat după mine.

— Am deschis eu singur ușa cu cheia, spuse el liniștit. Dacă a intrat cineva după tine… atunci trebuie să căutăm cine e.

— Vrei să spui?…

— Vreau să spun, continuă micul italian, că ar fi foarte supărător, ca să fie de față un al treilea.

— Te cred! spuse celălalt.

— De ce?

Cei doi oameni se întoarseră tresărind, căci vocea care pusese această întrebare, fără vreo umbră de emoție, era a unui al treilea individ care stătea în deschi­zătura ușii, apărat de un unghi al peretelui de privirile venind dinspre fereastră.

Era în frac și purta pe braț un pardesiu de vară.

Nu se putea ști ce fel de om este sau să i se judece înfățișarea căci obrazul îi era acoperit de o mască neagră.

— Nu mișcați, ordonă el, și nu luați drept o amenin­țare revolverul pe care-l am în mână. Nu-l țin decât spre a mă apăra. Ori, veți recunoaște, că în împreju­rările de față am serioase motive să iau această precauție.

George Wallis râse înăbușit.

— Domnule, spuse el fără a-și schimba poziția, sunteți poate un om așa cum îmi place; dar aș fi mai convins, dacă mi-ați spune ce doriți.

— Vreau să învăț, spuse necunoscutul.