Denuntatorul

1

___________________________________________

Era o noapte vijelioasă. Vântul biciuia cu furie stropii de ploaie, amestecați cu fulgi de zăpadă. Nici un om cu mintea întreagă nu s-ar fi încumetat să iasă pe Putney Common. Un vânt înghețat te pătrundea până la piele și întrucât se întunecase, Larry Graeme trebui să se folosească de lanterna de buzunar pentru a nu se împiedica de bordura trotuarului, la trecerea străzii, deși felinarele își răsfrângeau lumina lor obișnuită.

Se simțea bine în mantaua și galoșii lui de cauciuc, iar umbrela respectabilă pe care o purta, îi era mai degrabă un obstacol, decât o pavăză.

Aruncându-și privirea pe cadranul ceasului brățară, văzu că lipseau doar câteva minute până la ora fixată și „Marele necuno­scut” era punctual. Mojic, dar punctual, Larry intrase mai de mult în legături de afaceri cu „Marele Necunoscut”, cu toate că mereu se jurase că se va lipsi de o asemenea tovărășie. Omul nostru ridica prețurile, însă dacă lui i se vindeau lucrurile, riscul de a fi prins, era egal cu zero. De data aceasta însă, Larry hotărî să i se plătească așa cum va cere, fără nici un „dacă” ori „însă” . Mă rog, diamantele doamnei Rissik își aveau prețul lor cunoscut și stabilit. Toate coloanele ziarelor erau pline numai de „îndrăznețul furt”, iar întreprinderile de asigurări publicaseră valoarea fiecărei bijuterii. Nu mai încăpea nici cea mai mică îndoială asupra câștigului, pe care fiecare piatră-l va aduce. Tocmai pentru acest motiv precumpănitor, Larry strecură la mica publicitate anunțul ticluit, ca de obicei — discret, misterios.

„În cartierul Putney Common (în direcția Wimbledon) s-a pierdut joi seara, Ia 10 și 30, o gentuță galbenă. Conținutul: cinci scrisori de valoare numai pentru posesor”

„Gentuța galbenă cu cinci scrisori” slujea drept aviz „Marelui Necunoscut” și însemna că i se oferă bijuterii de mare valoare.

„O gentuța cafenie” însemna blănuri. „O gentuță albă” prevenea pe respectivul, că ofertantul are bancnote false de pus în circulație. „Cele cinci scrisori” semnalau valoarea mărfii, printr-un număr cu cinci cifre.

Și era joi, ora 10 și 30 seara. Larry aștepta în strada Richmond. Ceasul de la biserica apropiată bătea exact ora fixată. „Punctual”, mormăi el pentru sine, când zări la capătul străzii, țâșnind două luminițe umbrite, al căror reflex se mărea prin apropiere. Deodată, luminile se revărsară cu toată puterea lor asupra omului din colțul străzii.

Limuzina își domoli mersul. Mașina cu capota leoarcă de ploaie stopă în dreptul lui Graeme; din bezna cupeului se auzi o voce cam aspră:

— Ei bine?

— Bună seara, șefule.

Larry se trudea să recunoască mutra vorbitorului. Își dădea perfect seama că ar fi fost absolut de prisos să se folosească de lanternă, căci „Marele Necunoscut” își pusese desigur masca. Dar…

Mâna ce se sprijinea de clanța portierei nu era înmănușată, iar unghia celui de-al treilea deget era crăpată și în dreptul primei articulații se putea distinge o dublă crestătură, de-a curmezișul. Mâna se retrase rapid, ca și când celălalt ar fi surprins ochiul cercetător.

— Aș avea o afacere… ocazie minunată. Ai citit ziarele?

— N-o fi vorba de briliantele Rissik?

— Întocmai despre ele. Fac treizecișidouă de mii de lire sterline… ceea ce face una cu alta una sută treizecișidouă mii de dolari… marfa ușor de plasat. Femeia asta, Rissik, și-a vârât banii în pietre prețioase dar nu în giuvaeruri franțuzești, orbitoare, ce-i drept, însă fără nici o valoare. Eu pretind numai cinci mii…

— O mie două sute — auzi Larry glasul din interiorul mașinii. Notează că dau cu două sute peste cât socotisem.

Larry răsuflă din greu.

— Oferta mea e rațională, urmă el.

— Ai obiectele la d-ta?

— Nu, nu le am la mine.

După modul în care îi răspunse Larry, omul nostru își dădu seama că acesta îl mințea.

Și nici nu le voi aduce dacă nu ne vom înțelege negustorește. Un bijutier evreu din Maida-Vaile mi-a oferit trei mii și fără îndoială ca va depăși cu mult acest preț. Oricum, te prefer pe dumneata… riscul e mai mic. D-ta mă înțelegi ce vreau să zic.

— Îți dau o mie cinci sute… ăsta e ultimul preț — replică omul din mașină. Uite, am banii la mine și dacă ești deștept, acceptă.

Larry clătină din cap.

— Te rețin zadarnic, adaugă el politicos.

— Deci nu vrei să faci afacerea?

— Ne pierdem vremea de prisos — observă Larry. Nici nu-și terminase bine replica, și limuzina se și puse în mișcare, dispărând în obscuritatea nopții furtunoase, fără ca Larry să fi putut zări măcar numărul. Larry își aprinse mucul de țigară, îndreptându-se apoi către mica mașină ce o lăsase la colțul străzii.

— Nici vorbă că Shylock se răsucește în groapa lui în noaptea asta, fu singurul comentariu al lui Larry.

Nici nu se împlinise o săptămână, când Larry ieșind din restaurantul „Fiesole”, o apucă pe strada Oxford. Oricine l-ar fi văzut nu l-ar fi luat drept altceva decât un cetățean onorabil, distins, între două vârste, căruia îi place confortul vieții și apreciază o mâncare bună. Floarea ce-o purta la butoniera pardesiului, părea că vestește mulțumirea sa sufletească.

De altfel avea toate motivele să se simtă satisfăcut, deoarece vânduse cu un preț bun bijuteriile d-nei van Rissik și nimeni din imensul cuprins al Londrei nu avea habar de fapta pe care o săvârșise, fiindcă lucra singur, fără parteneri.

Stând pe trotuar în așteptarea unei mașini, fu luat de braț de un bărbat înalt, voinic, bine legat, plin de familiaritate.

— Bună ziua, Larry!

Scrumul țigării acestuia căzu pe trotuar, fără nici un motiv anume. Era singura dovadă a tulburării fumătorului.

— Bună ziua, domnule inspector! zise el surâzând amabil. Sunt bucuros să te reîntâlnesc.

O privire circulară relevă lui Larry prezența altor trei colegi ai inspectorului de poliție Elford, așa că acceptă destinul cu o filozofică resemnare și se urcă liniștit în mașina poliției, împreună cu detectivii siguranței. Tot timpul drumului continuă să fumeze și să pălăvrăgească imperturbabil, până ce mașina coti pe îngustul drum al Scotland Yardului, oprindu-se în fața autorității polițienești Common Row.

Formalitățile preliminare fură de scurtă durată. Graeme ascultă în tăcere și un zâmbet îi lumină fața întunecată, la auzul reclamației contra sa. Apoi zise:

— Locuiesc în Claybury Mansion, nr.98. Ar fi foarte drăguț din partea dvs. dacă mi-ați aduce un rând de haine de acasă. N-aș dori să apar în fața judecătorului de instrucție ca un „oberchelner”. Domnule inspector, n-ar fi oare cu putința să vorbesc cu Barraball? Am auzit că-i un om strașnic și aș vrea cu dragă inimă să-l fac pe unul sau pe altul să-l simtă puțin.

Elford era de părere că nu prea sunt sorți de izbândă să dea ochii cu misteriosul șef de poliție Barraball, dar când ușa de oțel se închise în urma lui Larry, Elford se repezi peste drum, la oficiul central de siguranță și-l găsi pe inspectorul general Barraball, instalat comod în fotoliul său, fumându-și tacticos pipa. Tocmai era ocupat cu niște documente secrete trimise de la registratura Siguranței. Am pus mâna pe Larry, d-le Barraball, exclamă radios Elford. Dorește stăruitor să vă vorbească, totuși l-am făcut atent că va fi tare greu, dacă nu chiar imposibil. Însă dvs. știți cum sunt acești indivizi.

Inspectorul șef se întinse pe speteaza fotoliului, încruntându-se.

— Cum?! A întrebat de mine? Pare că devin tot mai cunoscut, spuse dânsul cam dojenitor.

Se vorbea în Scotland Yard că Barraball, care trimisese la bara justiției mulți oameni, care nici nu se așteptau, nu apăruse nici o dată ca martor și că rămăsese o enigmă chiar și pentru ziariștii, care se ocupau în special de furturi și crime. Aceștia îl știau doar după nume.

De opt ani funcționa în aceeași încăpere lunguiață de la etajul al treilea, înfundat în acte și dosare, pe care le cerceta și migălea în cele mai mici amănunte, pe care altul nici nu le băga măcar în scamă. Datorită perseverenței și perspicacității sale, demasca dibă­cia celor mai prudenți criminali. Descoperise sistemul după care opera olandezul Goom, asasin și bigam în același timp. Totuși, niciodată nu-l zărise pe acesta. Un scurt anunț publicitar într-un ziar din Londra, coroborat cu un articolaș dintr-o revistă necuno­scută germană, îi fusese de ajuns ca să trimită la pușcărie pe viață pe frații Laned, cu toate că erau cei mai abili și rafinați excroci din câți există pe glob.