Comedii la portile Orientului

Argument încoace. E adevărat că m-am pus, cu acest prilej, în ipostaza unui gospodar de pe malul Neaj Iovului somat să grădinărească la Versailles. In același timp, m-am gândit că ar fi păcat să ratăm un spectacol somptuos. Fiindcă în fiecare cuvânt pus pe hârtie de Andrei Pleșu se ghicește talentul și în fiecare imagine se vădește harul. Nu e nici o noutate aici: Andrei Pleșu are calitatea rarisimă de a vorbi/scrie sclipitor despre orice. In plus, poate să-ți provoace râsul indiferent dacă se ocupă de o sticlă de borș, un fir de cupru sau o cheie de strung. Deține forme de captatio infailibile și dispune de un șarm acaparator. Seduce prin simplă prezență și practică o ironie dezinvoltă, de multe ori binefăcătoare. Și-atunci cum să lași așa ceva nefructificat?

De îndată ce Andrei Pleșu și-a dat acordul pentru volumul pe care tocmai l-ați deschis, am început operațiunile de sistematizare a materiei. Iar cu ocazia asta am observat că existau destule texte nepublicate încă în volum. Le-am descoperit ba în Dilema veche, ba în Plai cu boi, ba în Jurnalul Național. Le-am citit și le-am oprit pe cele care răspundeau întocmai criteriilor pentru Comedii la porțile Orientului: umor tonic, haz vehement, ochi critic fixat asupra șubrezeniilor indigene, vervă cotropitoare, limbaj luxuriant și un farmec al rostirii care nu se obține din dicționare și compendii. Aveți de-a face, așadar, cu un volum de gală. Rostul lui e să ne binedispună și să ne reconecteze la literatura pură. Căci dincolo de eventuala lor miză peda-gogic-moralizatoare, Comediile asta sunt: bucăți sau mai degrabă bucate literare, din care nu lipsește nici o mirodenie și care alcătuiesc un ospăț inubliabil.

Ospățul are cinci feluri. E adevărat, suntem departe de ștacheta chefurilor boierești pomenite de autor într-un articol, dar avem dozajul pentru o masă literară în bună ordine. Primul fel, antreurile din secțiunea Ce țară-i asta? deschid apetitul și provoacă primul freamăt incitat. Căci aflăm aici cum arată omul nou al României de azi, care sunt capcanele unei călătorii cu trenul accelerat, în ce măsură știm să spunem ce avem de spus și ce profil oferă nației cei pe care suntem chemați să-i votăm. Felul doi,, înseamnă așezarea în spațiul derapajelor publice, imortalizarea loazei rostitoare de poncife și a actorului care pocește sensurile poeziei, dar și semnalarea câtorva ticuri de comportament tot mai prezente la români. Cu felul trei, Cartelul patrioților, urcăm vitejește spre culmile lichelismului patent, ale secăturii ample, gata să explodeze oricând în pagina de ziar sau pe ecranul televizorului. Felul patru, înăuntrul trebilor de-afară, spune povestea unor delicioase congruențe, dar și inadecvări, și îl dezvăluie totodată pe bucătar la apogeul artei sale. In fine, cu felul cinci, In lume nu-s mai multe Românii, ne întoarcem în ograda noastră populată de vietăți bizare și de angajări dubioase.

Lui Andrei Pleșu i s-au făcut destule portrete – unele măgulitoare, altele ticăloase. Au vorbit despre el și Alexandru Paleologu, dar și Olivia Clătici. Au scris despre el și Octavian Paler, dar și Corneliu Vădim Tudor. De bună seamă, portretul cel mai avizat îi aparține vecinului de destin, Gabriel Liiceanu. E un portret croit dintr-o frază lămuritoare, care fotografiază tot și care nu întâmplător stă prinsă în insectarul afectiv al Declarației de iubire: „Personaj vast, cu resurse multiple, dotat cu o aroganță de catifea și surclasând cu amabilitate pe oricine, obținând cu ușurință performanța și strălucirea în tot ce i se întâmplă să facă, modulând în orice registru uman (devastator în deriziune și adorabil la ceasul șuetei), apt să ia forma oricărui context (de la petreceri cu lăutari la întâlniri cu domni în vârstă și regine), incapabil visceral să tolereze afrontul, pătimaș și nedispus să-și recunoască greșeala, înzestrat cu o bună credință care uneori se învecinează cu prostia, devenind relativist și îngăduitor când e confruntat cu judecățile tranșante, dar grav și slujind patetic adevărul când sunt lezate principii, distant și angajat, atras de rigori monahale și topindu-se cu voluptate în vanitățile lumii, Andrei Pleșu excită lesne fantasma colectivă a intelectualului român care, de la revoluție încoace, păcălit în câteva rânduri de istorie și devenit mefient, a decis să aleagă vigilența și să practice subtilitatea ca metodă și atunci când nu e cazul.” Citatul are rostul lui. Dacă îl vom pune alături de orice text din acest volum, luat la întâmplare, vom vedea că descrierea prietenului de către prieten este riguros exactă. Și vom constata că, la rândul lui, Andrei Pleșu are înzestrarea unui portretist excepțional. Și redutabil. Căci model i-a fost nimeni alta decât România. O Românie fără fard, dezbrăcată de sclipici și livrată cu toate scrântelile, ezitările, boacănele, excesele și abdicările ei postdecembriste. O Românie haotică și delirantă, ambiguă și abruptă, hazlie și inconsecventă. Un spațiu al candorilor și al conivențelor, al farafastâcului pompos și al formei fără fond. Un areal unde trăiește – uneori mândru, alteori autist – o populație care, nesupravegheată atent, riscă să derapeze spre faună. Andrei Pleșu nu face servicii de escortă acrită de vremuri și sătulă de câte înghite de la semeni. Rolul lui e să ne vâre sub ochi o oglindă și să ne invite la (auto) contemplare. Urmându-i îndemnul, vă asigur că avem doar de câștigat.

Lui Adam i s-a dat, în Rai, dreptul de a numi animalele și de a le stăpâni. După izgonirea din Rai, lucrurile au luat o întorsătură cu totul neconvenabilă: animalitatea a început să dea nume oamenilor și să-i stăpânească, până-ntr-atât încât, de la sihaștrii primelor veacuri creștine (care încercau să-și domesticească menajeria interioară) până la fiziognomiștii Renașterii (care clasificau mutra semenilor după afinitățile ei cu profilul diverselor sălbăticiuni cunoscute) și până la vocabularul etern al caricaturii și injuriei, zoologia a devenit, ca să zicem așa, o parte însemnată a antropologiei. Dar parcă niciodată și niciunde ca în România contemporană n-a reușit morfologia regnurilor inferioare să iasă atât de explicit și de euforic la suprafață. A identifica pe stradă, la televizor sau pe scena politică specii diferite de animalitate nu mai este, în aceste condiții, o operațiune ofensatoare, ci o modestă operă descriptivă. Iei notă, pur și simplu, de ambianță.