Oblomov

filmul Oblomov il vedeti aici..........https://latimp.eu/cateva-zile-din-viata-lui-oblomov-1979-film-rusesc-subtitrat-romana/

Partea întâia.

I.

În locuința sa din strada Gorohovaia, într-una din acele clădiri mari, cu locuitori câți ar încăpea numai bine într-o capitală de județ, stătea într-o dimineață, culcat în pat, Ilia Ilici Oblomov.

Era un om de vreo treizeci și doi-treizeci și trei de ani, de statură mijlocie, cu o înfățișare plăcută și ochii de un cenușiu închis, dar fără nici o expresie hotărâtă, fără nici o urmă de adâncă gândire întipărită în trăsături. Gândul îi rătăcea în voie pe față, ca pasărea în văzduh, îi flutura în ochi, se oprea o clipă pe buzele întredeschise, se ascundea în crețurile frunții, apoi pierea cu desăvârșire, și atunci tot chipul i se lumina, învăluit de o molcomă nepăsare. Această nepăsare trecea apoi din obraz în tot trupul, până și în cutele halatului.

Uneori, o umbră de oboseală ori de urât îi întuneca privirea, dar nici urâtul, nici oboseala nu izbuteau să-i alunge nici o clipă de pe față blândețea ce-i caracteriza nu numai chipul, ci tot sufletul – un suflet luminos și deschis, care se străvedea în ochii și în zâmbetul său, în orice mișcare a capului, a mâinii… Un observator superficial și rece, aruncând numai în treacăt o privire asupra lui Oblomov, ar fi spus: „Ce om bun și simplu trebuie să fie!” Dimpotrivă, unul mai profund și mai înțelegător l-ar fi privit mai îndelung și s-ar fi îndepărtat cu un zâmbet pe buze, cufundat în cugetări.

Ilia Ilici nu era smead, nici rumen, nici palid la față; obrazul lui avea o culoare nedefinită – sau, poate, părea astfel fiind cam buged pentru vârsta lui – din pricina lipsei de mișcare, ori de aer, sau de amândouă la un loc. Judecând însă după culoarea prea albă, mată, a gâtului său, a mâinilor lui mici și grăsune, a umerilor molatici, trupul său părea în totul mult prea gingaș pentru un bărbat.

Mișcările lui de asemeni – chiar când Oblomov era tulburat – erau domolite de o blândețe și un fel de lene care nu era lipsită de oarecare grație. Uneori, când din adâncul sufletului său se ridica un nor de îngrijorare care-i umbrea fața, privirea i se încețoșa, pe frunte se iveau cute, iar chipul lui oglindea pe rând îndoiala, tristețea, spaima; dar această frământare lăuntrică arareori izbutea să se închege într-un gând deslușit și mai rar încă ajungea sa fie începutul unei hotărâri îndeobște, totul se încheia printr-un oftat și se pierdea în apatie sau într-o somnolență.

Cât de bine se potrivea haina de casă a lui Oblomov cu expresia potolită a trăsăturilor și cu trupul său molatic! Purta un halat persan, un autentic halat oriental, fără nici un fel de concesie modei europene, fără ciucuri, fără catifea, fără talie, și atât de încăpător, încât Oblomov putea să și-l petreacă de două ori în jurul trupului. După neschimbata modă asiatică, mânecile mergeau lărgindu-se tot mai mult de la degete spre umăr. Cu toate că halatul își cam pierduse din prospețimea culorilor și, pe alocuri, luciul firesc al stofei fusese înlocuit cu lustrul căpătat cu timpul, el își mai păstra totuși și acum tonurile vii, orientale și trăinicia țesăturii.

În ochii lui Oblomov, halatul acesta avea o sumedenie de calități de neprețuit: era moale și suplu, nici nu simțeai că-1 porți; se supunea ca un sclav celei mai neînsemnate mișcări a trupului.

Acasă, Oblomov nu purta nici cravată, nici vestă, fiindcă îi plăcea să se simtă ușor și comod. Avea niște papuci mari, largi și moi; când se dădea jos din pat, nimerea de-a dreptul în ei, fără să se uite.

Pentru Ilia Ilici, a sta culcat nu era o necesitate, ca pentru un bolnav sau pentru un om care vrea să doarmă, nici ceva întâmplător, ca pentru unul obosit, dar nici o plăcere, ca pentru un leneș; era o poziție normală. Când era acasă – și era mai întotdeauna acasă – stătea tot timpul culcat în aceeași odaie unde l-am găsit și care-i servea în aceiași timp de iatac, de birou și de salon. Mai avea încă trei odăi, dar intra rar în ele, numai câteodată dimineața, și nu în fiecare zi, ci numai când servitorul mătura în birou, ceea ce nu se întâmpla zilnic. În încăperile acestea, perdelele erau trase și mobilele acoperite cu învelitori de pânză.

Odaia în care stătea culcat Ilia Ilici părea, la prima vedere, foarte elegant mobilată: avea un birou de mahon, două canapele îmbrăcate în mătase, un paravan frumos pe care erau brodate păsări și fructe cum nici nu există în natură, perdele de mătase, covoare, tablouri, statuete de bronz, porțelanuri și o mulțime de nimicuri încântătoare.

Dar ochiul experimentat al unui om de gust dintr-o singură privire ar fi surprins în aceste lucruri numai dorința de a păstra, de bine de rău, și numai de-a scăpării, decorul cerut de conveniențe. Aceasta fusese desigur unica preocupare a lui Oblomov când își mobilase biroul. Un om cu gustul mai rafinat nu s-ar fi mulțumit cu aceste scaune greoaie de mahon și cu niște etajere șubrede. Speteaza uneia din canapele se lăsase în jos, iar lemnul era pe alocuri descleiat.

Și tablourile, și vasele de flori, și toate acele nimicuri frumoase purtau aceeași pecete.

De altminteri, însuși stăpânul casei privea mobilele din biroul său, distrat și rece, de parcă s-ar fi întrebat: „Cine o fi îngrămădit aici toate astea?” Din pricina acestei nepăsări a lui Oblomov față de lucrurile lui și a nepăsării, poate și mai mari, a servitorului său, Zahar, aspectul biroului, văzut mai de aproape, te mira prin neglijența și starea de delăsare în care se afla.

Pe pereți, în jurul tablourilor, atârnau dantele de ațe de păianjen, îmbâcsite de colb; oglinzile, în loc să răsfrângă obiectele, mai curând ar fi putut sluji de table ca să însemni pe praful așternut pe ele câte ceva de ținut minte. Covoarele erau pline de pete. Pe canapea sta trântit câte un prosop; pe masă, rar se întâmpla să nu găsești, dimineața, o farfurie, solnița, vreun os rămas de la cina din ajun și firimituri de pâine.

De n-ar fi fost această farfurie, ciubucul lăsat din mână și rezemat de pat și însuși stăpânul casei tolănit în așternut, s-ar fi putut crede că aici nu locuiește nimeni, atât de prăfuit, decolorat și lipsit de orice urmă de viață era totul. Ce e drept pe etajeră se aflau două-trei cărți deschise și câte un ziar aruncat, iar pe birou chiar o călimară, cu pene de scris alături; dar paginile cărților deschise erau acoperite de praf și îngălbenite de vreme, se cunoștea că sunt părăsite de mult, ziarul era de acum un an, iar dacă te-ai fi încumetat să înmoi o pană în călimară, cel mult din ea ar fi zburat, bâzâind, o muscă speriată.

În ziua aceea, Ilia Ilici se trezise, împotriva obiceiului său, foarte devreme, pe la opt dimineața. Era cât se poate de îngrijorat. Pe fața lui se ivea când și când o umbră de teamă, de tristețe, de necaz – nimeni n-ar fi putut spune ce anume. Se vedea că e stăpânit de o puternică frământare lăuntrică, iar mintea încă nu-i venise în ajutor.

Frământarea aceasta era pricinuită de faptul ca Oblomov primise în ajun de la țară, din partea vechilului său, o scrisoare cam neplăcută. Se știe despre ce fel de lucruri neplăcute poate să scrie un vechil: recoltă proastă, dări neplătite de țărani, scăderea veniturilor și altele de felul ăsta. Cu toate că vechilul mai trimisese boierului asemenea scrisori și anul trecut, și acum doi ani, totuși aceasta din urmă făcuse asupra lui Oblomov puternica impresie a unei surprize neplăcute.

Era puțin lucru? Acum trebuia să se gândească la măsurile ce erau de luat. Se cuvine de altfel să fim drepți și să-i recunoaștem lui Ilia Ilici grija pe care o avea pentru treburile lui. După cea dintâi scrisoare neplăcută de la vechilul său, primită cu câțiva ani în urmă, începuse de îndată să-și facă în minte un plan de felurite schimbări și îmbunătățiri în administrarea moșiei sale.

După acest plan, trebuiau luate tot felul de noi măsuri economice, de ordin administrativ și altele. Dar planul nu fusese încă nici pe departe studiat în întregime, iar scrisorile neplăcute ale vechilului se urmau an de an, îndemnându-l pe Oblomov la acțiune, deci tulburându-i liniștea. Recunoștea că, până la desăvârșirea planului, trebuia neapărat să ia unele hotărâri.

Cum se trezi, fu cuprins de dorința de a se scula, de a se spăla, iar apoi, după ce-și va fi luat ceaiul, să gândească bine lucrul, să facă oarecari însemnări și, în general, să se ocupe serios de această chestiune.

Mai stătu culcat încă vreo jumătate de oră, frământat de aceste gânduri, apoi își spuse că mai avea timp să se apuce de treabă și după ceai, iar ceaiul se putea lua și în pat, ca de obicei, mai ales că nimic nu te împiedică să gândești și stând culcat.

Ceea ce și făcu. După ceai, era cât p-aci să se scoale. Se și ridicase oarecum de pe pernă; mai mult chiar, uitându-se de sus la papucii săi, începuse să coboare spre ei un picior, dar îndată îl și trăsese înapoi.

Când ceasul bătu nouă și jumătate, Ilia Ilici tresări deodată.

— Ce-i cu mine, frate? spuse el înciudat, cu glas tare. Nu mai merge, e timpul să mă apuc de treabă! Cum te lași puțin pe tânjeală, gata… Zahar! strigă el.

O excelenta punere in scena a romanului in 4 parti va este prezentata de teatru latimp.eu

https://latimp.eu/oblomov-teatru-radiofonic-de-ivan-alexandrovici-goncearov/